Părerea criticului
Unul dintre cele mai entuziasmante filme ale anului, Mio fratello e figlio unico te provoaca la o dubla calatorie: intr-o epoca framantata (anii de plumb ai Italiei rupte intre fascism si comunism) si o varsta la fel de framantata, cea a cautarilor si-a descoperirilor.
Elio Germano si Riccardo Scamarcio sunt Accio si Manrico, doi frati ai unei modeste familii italiene din Latina, orasul creat de guvernul fascist al lui Mussolini. In cenusiul Latina, dominat de combinatul unde lucreaza mai toti barbatii, Accio creste in sanul familiei: parintii incearca sa-i tempereze energia, sora mai mare il hartuieste din cand in cand, dar zaua cea mai stransa tot de fratele Manrico il leaga. Alaturi de acesta, Accio descopera toate provocarile adolescentei, de la apartenenta politica la cautarile sexuale.
Aparent, cu Accio fascinat de fascism, iar Manrico de comunism (romanul de la baza filmului este scris de Antonio Pennacchi si se intituleaza Il fasciocomunista), Mio fratello ar parea un film politic, o monografie a schimbarilor prin care trecea Italia anilor ’60. Dar este vorba de mult mai mult de-atat, iar Luchetti, ajutat imens in primul rand de Elio Germano, reuseste o istorisire in acelasi timp grava si amuzanta, despre un mic fascist din Latina, care poate fi in acelasi timp un pusti de oriunde.
Ce i se poate reprosa filmului? O usoara complacere in amuzamentul facil si copilariile (delicioase!) ale lui Accio, schimbarea de ton si maturizarea lui venind cam prea tarziu. Elio Germano, la cei 27 de ani ai sai, este categoric tanara speranta a cinematografului italian si trebuie urmarit cu mare atentie: interpretarea atent-bezmetica a lui Accio dovedeste acea pierdere in personaj pe care n-o pot da sfaturile unui regizor, ci un talent total. Chiar daca jocul lui pare artificial la un moment dat, curand artificiul dispare cu desavarsire si nu mai raman decat focurile de artificii si incantarea spectatorului. Premiul David di Donatello (Oscarul italian) primit de Germano este unul dintre cele mai meritate ale tuturor timpurilor.
Elio Germano si Riccardo Scamarcio sunt Accio si Manrico, doi frati ai unei modeste familii italiene din Latina, orasul creat de guvernul fascist al lui Mussolini. In cenusiul Latina, dominat de combinatul unde lucreaza mai toti barbatii, Accio creste in sanul familiei: parintii incearca sa-i tempereze energia, sora mai mare il hartuieste din cand in cand, dar zaua cea mai stransa tot de fratele Manrico il leaga. Alaturi de acesta, Accio descopera toate provocarile adolescentei, de la apartenenta politica la cautarile sexuale.
Aparent, cu Accio fascinat de fascism, iar Manrico de comunism (romanul de la baza filmului este scris de Antonio Pennacchi si se intituleaza Il fasciocomunista), Mio fratello ar parea un film politic, o monografie a schimbarilor prin care trecea Italia anilor ’60. Dar este vorba de mult mai mult de-atat, iar Luchetti, ajutat imens in primul rand de Elio Germano, reuseste o istorisire in acelasi timp grava si amuzanta, despre un mic fascist din Latina, care poate fi in acelasi timp un pusti de oriunde.
Ce i se poate reprosa filmului? O usoara complacere in amuzamentul facil si copilariile (delicioase!) ale lui Accio, schimbarea de ton si maturizarea lui venind cam prea tarziu. Elio Germano, la cei 27 de ani ai sai, este categoric tanara speranta a cinematografului italian si trebuie urmarit cu mare atentie: interpretarea atent-bezmetica a lui Accio dovedeste acea pierdere in personaj pe care n-o pot da sfaturile unui regizor, ci un talent total. Chiar daca jocul lui pare artificial la un moment dat, curand artificiul dispare cu desavarsire si nu mai raman decat focurile de artificii si incantarea spectatorului. Premiul David di Donatello (Oscarul italian) primit de Germano este unul dintre cele mai meritate ale tuturor timpurilor.
