Părerea criticului
Sunt aproape zece ani de când Mircea Bravo şi-a început cariera online, mai întâi cu farse, apoi cu diverse sketch-uri. Nu mică ne-a fost mirarea, în urmă cu câteva luni, când am auzit că un lungmetraj destinat marelui ecran, Mirciulică, e deja filmat şi a început o campanie elaborată de promovare pentru premiera din cinematografe. Filmul se lansează chiar azi, iar noi am mers la premiera de gală şi îţi putem spune la ce să te aştepţi.
În primul rând trebuie spus un lucru: dacă erai fanul lui Mircea Bravo dinainte, sunt toate şansele să rămâi fanul lui şi după ce mergi la Mirciulică. Dacă nu erai, filmul are câteva cârlige cu care să te agaţe, deşi noi îl considerăm mai degrabă un film de televiziune decât unul de cinema. Dar Mirciulică vine cu promovarea câtorva valori ataşante, dar şi cu explorarea în cheie amuzantă a micii (dar nu mai puţin toxicei) corupţii de provincie.
Povestea începe cu un eşec răsunător: Mircea (Mircea Popa), inimos locuitor al oraşului Gherla, îşi vede ambiţiile de procuror distruse după ce pică examenul de magistratură. Visul său de a face dreptate şi de a lupta pentru o Românie mai bună se năruie abrupt: iată-l revenit la Gherla, prizonier în apartamentul părinţilor şi angajat, prin intervenţia băgăcioasei şi încăpăţânatei sale mame (Elena Ivanca), la unica firmă de salubritate din oraş. Doar că firma numai curăţenie nu face, ba chiar toacă banul public în cârdăşie cu celelalte autorităţi. Tot mai nemulţumit de atitudinea şefului cu ambiţii de mare vânător şi deputat (Cătălin Herlo) şi de alaiul de "nepoţi" şi "nepoate" de la firmă, Mircea simte că trebuie să facă ceva. Doar că diverse alte personaje îi tot distrag atenţia, unde mai pui amantlâcuri şi diverse infracţiuni...
Scenariului nu i-ar fi lipsit un aşa-numit "script doctor" pentru a-l face mai cinematografic, dar Mirciulică nu se simte totuşi ca un playlist cu sketch-urile de pe youtube. Povestea, aşa simplă cum este, ştie încotro merge şi probabil că simplitatea ei este o alegere asumată, pentru a nu aliena publicul obişnuit al personajului ce are 1,1 milioane de urmăritori doar pe youtube.
Recordul de spectatori obţinut recent de comedia Teambuilding (196.000 de spectatori în primul weekend) ne-a reamintit că publicul din România vrea să râdă la cinema, iar de sarcina asta se achită şi Mirciulică. Iar avantajul său este acela că umorul nu e îmbibat în răutate şi meschinărie şi nu face haz pe seama diverselor categorii sociale. Valorile promovate de Mirciulică nu sunt competiţia obsesivă sau câştigul cu orice preţ, ci adevărul, cinstea şi bunul-simţ, iar asta îl face pe protagonist mai ataşant. Sperăm doar că pentru un eventual sequel Mircea Popa să ia şi nişte lecţii de actorie şi să-şi dea seama că poate exprima aceleaşi lucruri şi fără să-şi extenueze muşchii feţei schimonosindu-i în fel şi chip la fiecare scenă...
În primul rând trebuie spus un lucru: dacă erai fanul lui Mircea Bravo dinainte, sunt toate şansele să rămâi fanul lui şi după ce mergi la Mirciulică. Dacă nu erai, filmul are câteva cârlige cu care să te agaţe, deşi noi îl considerăm mai degrabă un film de televiziune decât unul de cinema. Dar Mirciulică vine cu promovarea câtorva valori ataşante, dar şi cu explorarea în cheie amuzantă a micii (dar nu mai puţin toxicei) corupţii de provincie.
Povestea începe cu un eşec răsunător: Mircea (Mircea Popa), inimos locuitor al oraşului Gherla, îşi vede ambiţiile de procuror distruse după ce pică examenul de magistratură. Visul său de a face dreptate şi de a lupta pentru o Românie mai bună se năruie abrupt: iată-l revenit la Gherla, prizonier în apartamentul părinţilor şi angajat, prin intervenţia băgăcioasei şi încăpăţânatei sale mame (Elena Ivanca), la unica firmă de salubritate din oraş. Doar că firma numai curăţenie nu face, ba chiar toacă banul public în cârdăşie cu celelalte autorităţi. Tot mai nemulţumit de atitudinea şefului cu ambiţii de mare vânător şi deputat (Cătălin Herlo) şi de alaiul de "nepoţi" şi "nepoate" de la firmă, Mircea simte că trebuie să facă ceva. Doar că diverse alte personaje îi tot distrag atenţia, unde mai pui amantlâcuri şi diverse infracţiuni...
Scenariului nu i-ar fi lipsit un aşa-numit "script doctor" pentru a-l face mai cinematografic, dar Mirciulică nu se simte totuşi ca un playlist cu sketch-urile de pe youtube. Povestea, aşa simplă cum este, ştie încotro merge şi probabil că simplitatea ei este o alegere asumată, pentru a nu aliena publicul obişnuit al personajului ce are 1,1 milioane de urmăritori doar pe youtube.
Recordul de spectatori obţinut recent de comedia Teambuilding (196.000 de spectatori în primul weekend) ne-a reamintit că publicul din România vrea să râdă la cinema, iar de sarcina asta se achită şi Mirciulică. Iar avantajul său este acela că umorul nu e îmbibat în răutate şi meschinărie şi nu face haz pe seama diverselor categorii sociale. Valorile promovate de Mirciulică nu sunt competiţia obsesivă sau câştigul cu orice preţ, ci adevărul, cinstea şi bunul-simţ, iar asta îl face pe protagonist mai ataşant. Sperăm doar că pentru un eventual sequel Mircea Popa să ia şi nişte lecţii de actorie şi să-şi dea seama că poate exprima aceleaşi lucruri şi fără să-şi extenueze muşchii feţei schimonosindu-i în fel şi chip la fiecare scenă...
