Adevaratul autor al romanului este Dumitru Ciurezu, nu Mihail Sadoveanu !!!
Cititi articolul integral pe :
https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Cine%20a%20scris%20romanul%20Mitrea%20Cocor%20de%20Brudascu.htm
Postez aici articolul, in caz ca este sters:
Dr. Dan BRUDAŞCU
CINE A SCRIS ROMANUL MITREA COCOR?
Anul trecut, adică în 2009, s-au împlinit 60 de ani de la apariţia uneia din cărţile considerate de unii critici literari drept „simbol al prozei realist socialiste”- romanul Mitrea Cocor[1], dar care, la apariţie, a creat senzaţie şi a stârnit un deosebit interes. Faptul că, în 1950, i s-a decernat Medalia Păcii şi că era ilustrată de nu mai puţin celebrul pictor Corneliu Baba au făcut din ea unul din subiectele destul de intens comentate la apariţie, cât şi mai târziu[2]. Trebuie să arăt, însă, că acest succes se datora şi faptului că autorul ei declarat nu era altul decât Mihail Sadoveanu, personalitate excepţională a prozei române[3], dar, în acelaşi timp, graţie funcţiilor deţinute în structura de putere a noului regim, şi unul din cei mai puternici şi influenţi oameni din viaţa politică a României post-bellice.
Mihail Sadoveanu, nu doar ca un excepţional prozator şi publicis, domina scena politică românească, fiind unul dintre puţinii care, deşi a deţinut demnităţi publice înainte de 1944, a fost unul dintre cei trei co-preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale după abolirea monarhiei şi obligarea nevolnicului Mihai I de Hohenzollern[4] să părăsească ţara. Practic, el a devenit unul dintre şefii noului stat român.
Reamintim pentru cei mai puţin preocupaţi de istoria ţării, că în perioada interbelică Mihail Sadoveanu a fost nu doar unul din cei mai importanţi francmasoni români, singurul care a reuşit unificarea, sub conducerea lui, a tuturor lojilor francmasonice existente, ci şi senator, inclusiv Preşedinte al Senatului României.
Apariţia acestei cărţi, ca şi a volumului de reportaje din URSS, intitulat Lumina vine de la răsărit (1945), precum şi a volumului Păuna (1948)[5], a surprins pe mulţi din cunoscătorii operei literare sadoveniene.
„Admiratorii prozatorului s-au simţit şocaţi luând cunoştinţă de noul lui mod de a scrie.Nu era vorba numai de o schimbare de atitudine, ci şi de o înlocuire a limbajului somptuos evocator de altădată (sinteza livrescă, de mare rafinament, a trei limbi române: una populară, una arhaică şi una imaginară), cu o variantă a „limbii de lemn”, care, pe lângă stereotipiile lingvistice specifice discursurilor comuniste, păstra şi unele expresii sadoveniene, într-o combinaţie imposibilă” - se spune într-un text nsemnat, postat pe Internet.
Prezentul eseu nu urmăreşte a combate aprecierile critice formulate la adresa lui Mihail Sadoveanu[6], ca om şi scriitor. Nu ne propunem decât să aducem câteva lămuri cu privire la adevăratul autor al mult discutatului, comentatului, iar în prezent hulitului roman Mitrea Cocor.
Întâi de toate, se impune, credem, să încercăm să explicăm de ce a recurs Sadoveanu la publicarea acelor lucrări, considerate, pe drept, ca aparţinând literaturii protletcultiste româneşti.
Cu toate că Mihail Sadoveanu, din însărcinarea Francmasoneriei, al cărei lider incontestabil era în România (şi a rămas mult timp după fatidicul an 1944), a iniţiat un dialog cu noul regim instalat în România la 6 martie 1945, el era conştient că acesta era, în realitate incapabil de decizii importante, proprii, fiindcă era manipulat şi comandat direct de la Moscova. De aceea, el a sesizat, corect şi realist, că va trebui să stabilească contacte şi relaţii personale cu guvernanţii moscoviţi, cărora, în prealabil, trebuia să le facă dovezi de bunăvoinţă, spre a le câştiga încrederea (şi, implicit, spre a-şi consolida poziţiile proprii şi a evita să fie ţinta unor măsuri dure, luate, aproape zilnic, împotriva fostei elite politice, cultural-artistice şi ştiinţifice româneşti din perioada interbelică, condamnată la ani grei de puşcărie în gulagul comunist)[7]. De aici, voiajul efectuat de el încă înn anul 1945 în URSS, soldat cu apariţia volumului de reportaje deja citat.
El a constatat, însă, curând, că acest compromis nu era suficient şi că, spre a-şi consolida şi mai mult poziţia, era nevoie de noi dovezi de obedienţă, în plan literar. De aici şi cele două volume de proză.
Sunt convins, însă, că, dată fiind inteligenţa şi abilitatea lui extraordinare[8], Sadoveanu era convins că noul regim va avea un sfârşit previzibil. Era foarte posibil ca acest sfârşit să se producă încă din timpul vieţii sale. De aceea, cu tactul ce l-a caracterizat toată viaţa, Sadoveanu şi-a lăsat o portiţă de salvare. Pentru o parte din exegeţii grăbiţi şi superficiali care au abordat acest aspect, această portiţă ar fi constituit-o, în primul rând „limba de lemn” la care a recurs în redactarea noilor lucrări literare. Căci, într-un text, nesemnat, postat pe Internet, se spune: „Pentru a salva imaginea „marelui povestitor”, aceşti admiratori (unii dintre ei, critici literari ingenioşi) au lansat ipoteza că Mihail Sadoveanu anume îşi scrie prost textele propagandistice pentru a da de înţeles cititorilor că el nu şi le asumă. Cu alte cuvinte, lipsa de valoare ar constitui un „mesaj secret” adresat publicului şi posterităţii prin care scriitorul îşi declară inaderenţa la ceea ce afirmă. (Unii exegeţi au mers şi mai departe, susţinând că romanul Mitrea Cocor îi este străin la propriu lui Mihail Sadoveanu, având alt autor.) Ar fi frumos dacă ar fi adevărat.”
Într-adevăr, romanul Mitrea Cocor nu a fost scris de Mihail Sadoveanu. Adevăratul său autor este poetul Dumitru Ciurezu. Nume destul de puţin cunoscut de cititorii de azi, Dumitru Ciurezu[9] a fost, în perioada interbelică, o prezenţă activă în viaţa literară, dar şi politică a României.
Dată fiind strânsa lui colaborare cu Octavian Goga, după 1944, Dumitru Ciurezu nu mai găseşte nicăieri un loc de muncă. Dată fiind aprecierile de care s-a bucurat din partea lui Mihail Sadoveanu, potrivit propriilor lui mărturisiri, făcute mie în verile anilor 1966-1969, la Ciucea, Dumitru Ciurezu, vreme de câţiva ani a fost zilnic invitat la masă la Mihail Sadoveanu. El i-a cerut deseori lui Sadoveanu o slujbă, însă acesta nu a dat curs cererii lui.
Aducându-i, disperat, la cunoştinţă starea lui materială şi condiţiile înjositoare în care era nevoit să trăiască şi fiindu-i refuzată, inclusiv de Sadoveanu, posibilitatea de a munci, prozatorul, potrivit mărturisirilor lui, i-ar fi cerut, prin 1945, după instalarea guvernului condus de Petru Groza, dar şi după turneul făcut de Sadoveanu în URSS, să se gândească să scrie o carte despre colectivizare.
În acest scop, potrivit spuselor sale, Ciurezu a plecat din Bucureşti, pentru vreo 2-3 luni în satul natal, unde s-a documentat pentru scrierea respectivului roman. Toate costurile de deplasare şi de întreţinere pe perioada respectivă i-au fost suportate de Mihail Sadoveanu.
I-a fost de real folos în documentarea sa şi întâlnirea cu un fost prieten din copilărie, revenit din prizonieratul său în URSS, care va deveni, de altfel, eroul principal al cărţii.
A finalizat manuscrisul pe la începutul anului 1946 şi i l-a predat lui Mihail Sadoveanu în vederea publicării, conform celor convenite anterior.
După ce l-a citit, Sadoveanu i-ar fi declarat că manuscrisul mai necesită să fie lucrat. Dar, după primirea manuscrisului, având în vedere că situaţia socială – de paria – şi cea materială a lui Dumitru Ciurezu nu se schimbaseră în bine, ci dimpotrivă, Mihail Sadoveanu l-a sfătuit că este de dorit şi în interesul lui personal să plece, cât mai curând, din Capitală, unde nu avea, în viitorul apropiat şi previzibil, vreo şansă să îşi găsească vreun loc de muncă. La recomandarea lui Sadoveanu, în 1946, Ciurezu revine în Ardeal şi se stabileşte, definitiv, la Sibiu. Cu ajutorul lui Mihail Sadoveanu, în acelaşi an, devine redactor al publicaţiei România viitoare, funcţie pe care o deţine până în 1949.
După înfiinţarea, la Sibiu, a unei filiale a Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al filialei clujene a Academiei Române, Dumitru Ciurezu este angajat, pe un post de cercetător ştiinţific[10], la filiala sibiană, fiind, cu timpul promovat în funcţia de coordonator al acesteia. Dumitru Ciurezu a rămas la Sibiu până la sfârşitul vieţii sale, survenit, la data de 5 ianuarie 1978, la vârsta de aproape sau peste 80 de ani[11].
După pensionare, la invitaţia Veturiei Goga[12], el a petrecut mai multe veri la Ciucea, îndeosebi între 1966-1970 (şi mai rar ulterior, poate şi datorită unor posibile probleme de sănătate). L-am cunoscut atunci şi l-am însoţit adesea, zile la rând, la pescuit, pe Crişul Repede, prilej cu care ascultam vrăjit, cu nesaţ, numeroase din amintirile şi evocările lui. Avea un talent extraordinar de povestitor, relatările lui abundând nu o dată în observaţii caustice şi pline de haz la adresa celui sau celor evocaţi.
Ajungând să vorbim pe îndelete despre diverşi scriitori pe care îi cunoscuse şi cu care colaborase, mi-a vorbit şi despre relaţia lui cu totul specială cu scriitorul Mihail Sadoveanu[13]. În acest sens, a declarat că, deşi l-a deranjat, într-un fel, apariţia volumului, cu titlu schimbat, cu numeroase intervenţii în text, dar şi sub semnătura lui Sadoveanu, nu a sa, trebuia să recunoască un adevăr. Toate drepturile de autor la apariţie, inclusiv pentru traducerile în alte limbi, apărute până la moartea prozatorului, i-au fost trimise integral de acesta lui. În plus, spunea el, fără ajutorul lui Mihail Sadoveanu, inclusiv acele invitaţii la masa de prânz, vreme îndelungată, ar fi fost un muritor de foame[14].
Ciurezu îi era, totodată recunoscător lui Sadoveanu şi pentru sugestia de a se muta la Sibiu, ca şi posturile pe care i le-a procurat, dându-i posibilitatea unui trai decent.
Cu entuziasmul naiv al vârstei, i-am cerut să facă, în sfârşit, cunoscut adevărul şi să îşi precizeze paternitatea asupra romanului Mitrea Cocor. Dumitru Ciurezu mi-a explicat cu răbdare şi calm că demersul lui nu s-ar justifica. În anii în care trecuseră după predarea manuscrisului şi până la publicarea cărţii, Sadoveanu „corectase” romanul şi făcuse ca, inclusiv sub aspectul limbii literare folosite, el să fie apropiat de restul creaţiei sadoveniene[15]. În plus, sublinia el, e oricum prea târziu. Mulţii duşmani pe care îi potolise după plecarea lui din Bucureşti ar fi avut prilejul să-l atace cu violenţă şi să-i strice liniştea bătrâneţii[16]. La toate insistenţele mele, Dumitru Ciurezu a respins ideea. Atunci, în urmă cu peste 40 de ani, în urma reluării subiectului, el mi-a spus, şocându-mă: „Sunt sigur că, la momentul potrivit, tu vei face public acest lucru”.
La împlinirea a 32 de ani de la trecerea lui în lumea umbrelor, am decis, mai ales după ce, recent, într-o publicaţie[17] bucureşteană, cu pretenţii, paternitatea romanului este atribuită în continuare lui Mihail Sadoveanu, am decis să contribui la restabilirea adevărului[18]. Este departe de noi intenţia de a aduce şi cea mai mică atingere prestigiului literar binemeritat sau a meritelor lui Mihail Sadoveanu sau de a compromite în vreun fel manifestările ce vor fi organizate pentru a marca împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui.
Nu ne propunem, prin această dezvăluire, nici să dăm şanse unor exegeţi, cu arhicunoscut apetit demolator, să iniţieze atacuri sau noi campanii denigratoare împotriva lui Dumitru Ciurezu[19], din motive extraliterare. Pentru că acel compromis, singurul de altfel, în plan literar, a fost făcut în circumstanţe deosebite, determinate de starea precară în care el ajunsese în regimul politic adus, cu ajutorul tancurilor sovietice, de unii din înaintaşii acelor critici şi istorici literari.
Dar am vrea, pentru că apreciem că a venit timpul, în acest sens, să putem să ne reconsiderăm singuri scriitorii sau oamenii politicio fără teama de a fi etichetaţi, suspicionaţi sau acuzaţi de cine ştie ce păcate de actuali sau foşti comisari şi politruci, din ţară sau de peste hotare, aserviţi unor interese retrograde, ori de câte ori cel în cauză a făcut şi o anumită politică, considerată un păcat de neiertat. Doar atunci voi considera că poporul român este cu adevărat liber şi independent.
[1]Cornel Ungureanu consideră că romanul Mitrea Cocor era „manual de reeducare pentru unii”.
[2] Cartea a atras atenţia şi pentru că, potrivit unor exegeţi: „În Mitrea Cocor, 1949, Mihail Sadoveanu renunţă, în sfârşit, la toate tabieturile lui de scriitor-boier şi reprezintă lupta de clasă de pe o poziţie radicală (caricaturizând-o involuntar)”. Alţii sunt de părere că: „Scriitorul operează, astfel, o răsturnare, cea mai spectaculoasă din proza noastră modernă: omul elementar devine eroul providenţial”. Ba chiar susţin că: „O nouă religie apare în faţa scriitorului. După ce, fiu natural, încercase să-şi scrie, prin personajele imaginate, biografia care să-i întemeieze casa, după ce statutul său de scriitor îi asigurase certitudini greu de clintit, o preoţie care, în societatea românească îl desemna ca mare preot, după ce experienţa masonică validase locul şi rolul său de Mare Preot, o altă religie care pare a vorbi despre umiliţi îl seduce.
Aşa că Marele Preot va trece, fără ezitări, de partea noii religii. Căci, cel puţin în primii ani ai noii orânduiri, problema adeziunii pare de natură religioasă”.
„Mitrea Cocor” – se mai susţine – „îi demonstrează marelui scriitor că rolul lui în noua societate nu-i acela de patriarh şi că alţii vor lua deciziile lumii noi.”
Sunt doar câteva observaţii pertinente menite a sublinia impactul avut, la apariţie (şi mulţi ani după), de această carte asupra conştiinţei cititorilor, şocul produs asupra aceastora, dar şi a exegeticii literare, de completa răsturnare produsă în scrisul lui beletristic.
[3]„Nu întâmplător”, după cum observa Cornel Ungureanu, „în Arta prozatorilor români, Tudor Vianu încheia capitolul Realismul artistic şi liric cu Mihail Sadoveanu. El reprezenta culminaţia unei serii literare – serii compuse din scriitori minori (o excepţie) a începutului de veac. Aflat între aceştia şi nu între contemporanii săi, arăta Vianu, Sadoveanu este un vizionar.”
[4]Deşi nu a fost niciodată, cu adevărat, şef de stat, Mihai I de Hohenzollern beneficiază, ilegal de prevederile Legii privind foştii şefi de stat ai României. În 1927, la moartea lui Ferdinand I, Mihai era minor, aşa că s-a instituit o regenţă, care a condus, absolut dezastruos, ţara, până în 1930. Revenit de la Paris, la insistenţele majorităţii liderilor politici importanţi ai momentului, Carol al II-lea devine, cu aprobarea Parlamentului, Rege. Mai mult, un deputat al vremii propunea ca vechimea regelui să cuprindă şi perioada 1927-1930. Fapt aprobat de plenul Parlamentului. În 1940, Carol al II-lea a părăsit tronul, dar fără să abdice. El a lăsat prerogativele de şef al Statului nu lui Mihai, ci generalului Ion Antonescu. Ca răzbunare, Mihai l-a vândut la ruşi, fiind vinovat de uciderea bravului militar. După 1945 şi până în 1947, la desfiinţarea monarhiei, ţara a fost condusă de comisarii sovietici şi de uneltele lor interne, nicidecum de Mihai. La presiunile sovieticilor, a fost abolită monarhia, nu persoana lui Mihai I, care nu avea nici o relevanţă pentru puterea sovietică. Asta cu toate că Mihai le-a făcut jocul, fapt compensat prin acordarea Ordinului Victoria, distincţie acordată doar generalilor şi mareşalilor sovietici, pentru fapte de arme. Care au fost, în schimb, faptele de arme ale lui Mihai I?
Aşadar, când a fost, cu adevărat, MihaiI şef de stat şi rege al ţării. Potrivit cutumelor, ca să fii rege, deci şef de stat, trebuia, la întronare, ca Parlamentul să adopte o lege, prin care să se recunoască succesiunea. În cazul lui Mihai I nu există un astfel de act legislativ, ba mai mult, la întronarea tatălui său, a fost, practic, anulată, prin voinţă parlamentară, scurta domnie, prin interpuşi, între 1927-1930.
Dacă mai adăugăm, scandaloasa neimplicare, după plecarea din ţară, a lui Mihai de Hohenzollern la susţinerea iniţiativelor anti-comuniste ale diasporei româneşti din Occident, datorată, unor presupuse oculte relaţii de colaborare directă cu regimul comunist în schimbul unei aşa zise, consistente, rwente anuale pe care ar fi primit-o anual de la regimul comunist (istoricii de profesie au datoria morală să clarifice definitiv, pe bază de dovezi ştiinţifice şi nu în raport de eventuale opţiuni politico-ideologice sau doctrinare, acest aspect neclar din viaţa şi activitatea „regelui” Mihai I de Hohenzollern.
Parlamentul României, ar trebui, în interesul adevărului, dar şi al poporului să reanalizeze legalitatea atribuirii lui Mihai I a calităţii de fost şef al Statului şi să ia deciziile legale şi morale ce se impun.
[5]Operă numită de unii şi Păuna Mică.
[6]Mihail Sadoveanu, pe lângă meritele excepţionale ca scriitor, unul dintre cei mai uriaşi prozatori ai literaturii române, dar şi ai prozei europene a secolului XX, a avut şi numeroase păcate, ca om. Este cunoscută zgârcenia şi rapacitatea lui greu de egalat. După 1944, simpla lui apariţie în vreo publicaţie, cu texte de doar 1-2 rânduri însemna onorarii exorbitante. Un ziarist de la o publicaţie pentru copii de dinainte de 1989 poveste cândva că pentru o poză a sa şi un scurt salut adresat pionierilor, prin anii 50 ai secolului trecut, Sadoveanu a pretins şi primit o sumă uriaşă, după standardele de atunci, care nu a permis publicaţiei să-şi mai plătească, vreme de 6 luni, colaboratorii externi. Atitudine similară pare să fi avut şi faţă de revistele literare, care-i cereau texte literare, de la care pretindea, la fel, fără pic de jenă şi reţinere, onorarii absolut uriaşe.
Mai este cunoscut cazul în care unul din copiii lui a invitat, într-o vacanţă, un coleg de şcoală, anunţându-şi tatăl că va sta la ei timp de 3 zile. Deoarece, îndrăgostit de împrejurimile Târgului Neamţ, copilul a depăşit cele trei zile cât fusese invitat de odrasla sadoveniană, la plecare, Sadoveanu personal i-a adus la cunoştinţă că avea de plată o sumă ce rivaliza cu şederea lui la un hotel confortabil şi servirea mesei la restaurant.
Un alt mare păcat – cel mai grav şi de neiertat, în opinia mea - ce poate fi trecut în contul lui Mihail Sadoveanu este acela că, în pofida faptului că era unul din cei mai puternici oameni ai noului regim comunist, într-o perioadă în care nenumăraţi scriitori, ziarişti, artişti, oameni de ştiinţă, cercetători, universitari, academicieni, majoritatea politicienilor etc., erau arestaţi pe capete, Mihail Sadoveanu, pentru a nu-şi compromite şi periclita propria carieră publică, nu a făcut absolut nimic spre a încerca să-i salveze de la închisoare, chiar dacă ar fi putut şi, mai mult, chiar dacă ştia că aceştia erau, în marea lor majoritate, nevinovaţi sau, oricum, având în vedere activitatea desfăşurată de ei înainte de 1944, nu mai vinovaţi decât el însuşi.
[7]Spre a fi obiectivi şi corecţi, trebuie să subliniem că Mihail Sadoveanu nu a renunţat cu uşurinţă la crezul lui anterior. Căci, în presa vremii, pe lângă proză, el a publicat şi numeroase articole. „Sînt serii de articole în care sînt omagiaţi americanii, finlandezii, olandezii, dar modelul Uniunii Sovietice revine mereu pe buzele scriitorului, parcă hipnotizat de performanţele comune” – se arată într-un text de pe Internet. Vedem aici inclusiv natura duplicitară a scriitorului. El nu se putea dezice de vechii lui parteneri masonici, proveniţi, cu precădere, dar nu numai, din spaţiul occidental. În acelaşi timp, însă, atitudinea lui se dorea a fi şi un avertisment faţă de comisarii sovietici, care trebuiau să fie conştienţi de legăturile lui occidentale şi spre putea aprecia cum se cuvine câştigul imens pentru imaginea literaturii socialiste, pe care aceştia aveau misiunea a o impune în toate noile ţări ocupate, deci inclusiv în România, prin atragerea de partea cauzei lor a unui titan literar de talia lui Sadoveanu. Jocul său, inteligent şi abil, a avut, în final deplin câştig de cauză, Sadoveanu menâinându-se, până la sfârşitul vieţii sale, pe un soclu care nu permitea să fie atins de mizeriile existenţei de zi cu zi, cu care se confruntau deopotrivă, cei mulţi, dar şi elitele cultural-literare ale acestei ţări.
[8]Dar şi graţie contactelor, chiar sporadice, avute cu diverse loji francmasonice occidentale.
[9]El s-a născut, la 7 noembrie 1897, în comuna Pleniţa din judeţul Dolj. A urmat, între 1904-1908, clasele primare în comuna natală, apoi pe cele gimnaziale, între 1908-1912 la Colegiul Naţional din Craiova şi Liceul Alexandru Lahovary din Râmnicu Sărat, absolvind cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti.
Între 1916-1918, a fost mobilizat şi, ca sublocotenent, a participat la luptele de la Oituz. Pe vremea studenţiei, a publicat în revista Viaţa studenţească, însă adevăratul lui debut a fost considerat a fi cel din revista Ţara Noastră, în 1927, publicaţie al cărei redactor va deveni ulterior. Tot în 1927 debutează editorial cu volumul de versuri Răsărit, apărut la Editura Scrisul Românesc din Craiova. Volumul se bucură de un ecou favorabil în rândul criticii literare şi, la recomandarea lui Mihail Sadoveanu, va primi premiul Dr. Păcurariu – Bianu al Academiei Române.
Încă din 1927 el, ca foarte apropiat colaborator al lui Octavian Goga (căruia îi era, deopotrivă, secretar politic şi personal), el devine şeful de cabinet al ministrului de Interne Octavian Goga, calitate în care are un conflict cu Tudor Arghezi.
Obligaţiile politice îi consumă cea mai mare parte din timp. De aceea va fi prezent, relativ sporadic, în diverse publicaţii ca Ramuri, Gândirea, Albina (figurează şi ca redactor al acestei reviste), Revista Fundaţiilor Regale etc.. Următorul lui volum apare abia în 1940, la Fundaţia pentru literatură şi artă, şi se intitulează Pământul luminilor mele, fiind premiat cu premiul I. Heliade Rădulescu al Academiei Române. Îi mai, apare, în 1942, volumul Cununa soarelui, după care, asemenea mentorului său politic şi literar Octavian Goga, va fi interzis şi trecut la index. Abia în anul 1971 apare ediţia a II-a a acestui volum, iar în 1994, volumul postum Sus la nunta stelelor.
Dumitru Ciurezu a fost şi un competent editor. Astfel, împreună cu Veturia Goga, a editat, în 1943, volumul Poezii alese de Octavian Goga, pentru a marca împlinirea a 5 ani de la moartea Poetului de la Ciucea. Totodată a editat Învăţăturile bunului şi credinciosului Domn al Ţării Româneşti Neagoe Basarab către fiul său Teodosie Voevoda [sic], Târgu Mureş : Veritas, 1997. (Ediţie liliput. O reproduce pe cea apărută, în 1938, la Fundaţia Culturală Regală Principele Carol. Are un Mai înainte cuvânt de Ciurezu – semnat: D. C. Conţine şi În loc de Postfaţă [sic], de Mariana Ploeşteanu. Tot Veritas, Târgu Mureş a editat cartea şi în 1995.)
Datorită şi, credem noi, colaborărilor sale la publicaţii ca Gândirea, criticii literari, începând cu George Călinescu (care, între altele, îi greşeşte anul naşterii, susţinând că s-ar fi născut în 1901 – vezi George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 868; data naşterii lui e, în schimb, percepută ca având loc în anul 1900 de Lucian Predescu în Enciclopedia României) el este considerat a aparţine grupului tradiţionaliştilor din literatura română.
[10]Pe vremea când lucra la Sibiu, în calitate de cercetător, Dumitru Ciurezu a colaborat cu distinsul universitar clujean prof. univ. dr. Vasile Fanache, căruia se pare că i-a mărturisit, de asemenea, că el era adevăratul autor al romanului Mitrea Cocor. În anul 2008, într-o discuţie despre Dumitru Ciurezu, profesorul clujean, căruia i-am vorbit despre acest lucru, mi-a confirmat faptul că regretatul poet îi vorbise şi lui despre acest lucru.
[11]Nesiguranţa mea este cauzată de diversitatea datelor de naştere atribuite poetului, respecti: 1897, 1900 respectiv 1901.
[12]Cu prilejul unei vizite făcute la Sibiu, la insistenţele fratelui ei Pompiliu Mureşan, de a-l scăpa, a câta oară?, pe nepotul ei Hansulică de efectele pasiunii lui, Veturia, mărturisea ea ulterior, i-a cumpărat lui Dumitru Ciurezu, pe care îl preţuia pentru serviciile şi onestitatea arătate defunctului ei soţ, i-ar fi cumpărat acestuia un televizor şi alte bunuri de uz casnic. La revenirea la Ciucea, evocând momentul, dar şi îndelungata cunoaştere a lui Ciurezu, deplângea necazurile acestuia, ca şi starea materială modestă pe care continua să o aibă. De aici şi decizia ei de a-i oferi, gratuit, posibilitatea de a-şi petrece verile la Ciucea.
[13]În acest sens, spre mirarea mea, el i-a luat apărarea lui Sadoveanu, care, cu doar câteva zile înainte, într-o discuţie, fusese pur şi simplu desfiinţat, ca om, de către Veturia Goga, care îşi amintise cum, datorită insaţiabilei pofte de bani a lui Sadoveanu, care solicitase şi primise de la ministrul de Interne Octavian Goga fonduri pentru a scoate o revistă literară (era vorba, din câte îmi amintesc de suma de 13 milioane de lei pe care Sadoveanu ar fi cheltuit-o, fără a o putea şi justifica). La depunerea mandatului ministerial, în anul 1927, ca să poată acoperi banii daţi lui Sadoveanu, ea fusese nevoită să-şi vândă blănurile şi bijuteriile. Cu un tact şi o căldură aparte, Ciurezu, chiar în prezenţa Veturiei, şi de foarte multe alte ori, a vorbit extrem de favorabil faţă de Sadoveanu, neuitând să sublinieze ce personalitate extraordinară a avut şi ce talent literar de excepţie a fost, imposibil de a fi depăşit prea curând.
[14] Singurul lucru pe care, îmi amintesc, Ciurezu i l-a reproşat vreodată lui Sadoveanu a fost acela că nu a intervenit, după arestarea sa de către noul regim politic şi trimiterea în închisoare pentru convingerile lui de dreapta şi activitatea politică desfăşurată, alături de Goga, înainte de 1940. El era încredinţat că Sadoveanu a dovedit, în cazul lui, dar şi al atâtor altor scriitori şi oameni de cultură români, oportunism şi laşitate, dar şi o imensă frică faţă de puterea sovietică de ocupaţie şi lacheii ei autohtoni.
[15]Ne îndoim că ceea ce unii exegeţi au semnalat, adică stereotipiile lingvistice specifice discursurilor comuniste, au aparţinut lui Dumitru Ciurezu, politician de extremă dreaptă, ostil pe faţă ideilor comuniste. Mai degrabă ele sunt contribuţia lui Sadoveanu, care avea, de altfel, interes să-şi convingă noii parteneri politici că este capabil să le reproducă în opere literare tipul de limbaj care le era specific şi pe care îl agreau.
[16]Potrivit spuselor lui, numele său se afla încă şi după un sfert de secol, la index, fapt dovedit, între altele şi de dificultăţile cu care, abia în 1971, a fost posibilă apariţia ediţiei a II-a volumului său „Cununa soarelui”. El era speriat că, în urma readucerii în actualitate a acuzaţiilor privind situarea lui pe poziţii de extremă dreaptă, ca secretar şi colaborator personal al lui Octavian Goga, s-ar fi redeschis Cutia Pandorei şi ar fi avut mai degrabă de suferit. Să nu uităm că, în pofida sprijinului lui Mihail Sadoveanu, el a fost deţinut politic, trecând pe la Jilava, ca şi prin lagărele de la Peninsula şi Gherla. Chiar după atâţia ani, adeseori, când eram la pescuit avea impresia că suntem urmăriţi şi fie întrerupea brusc şi inexplicabil dialogul, fie vorbea atât de încet încât abia îl mai auzeam. Iată, aşadar, de ce, cred eu, Dumitru Ciurezu a decis să păstreze tăcerea şi să nu facă public adevărul despre cel care era de fapt autorul acestui roman.
Nu exclud, însă, nici posibilitatea, explicabilă şi justificată, de a-i fi fost jenă de compromisul moral, dar şi de ordin literar, făcut, ca să nu rămână muritor de foame, prin scrierea unui roman cu o astfel de tematică.
[17]Vezi textul, nesemnat, intitulat Mitrea Cocor se închină la icoana URSS, apărut în Historia, an X, nr. 97, ianuarie 2010, p. 55.
[18]Rememorând afirmaţiile lui Dumitru Ciurezu, cu privire la „corecturile” şi intervenţiile făcute, vreme de aproape 3 ani de Sadoveanu pe manuscrisul original dat lui de Ciurezu, cred că e obiectiv, onest şi corect să considerăm romanul Mitrea Cocor drept o operă colectivă (aşa cum au sesizat, de mai multă vreme, unii exegeţi şi istorici literari, fără a da desluşirile ce se impuneau) a celor doi scriitori. Motivul scrierii lui este însă cu totul diferit: disperarea, mizeria, sărăcia şi foamea, ca şi lipsa unui loc de muncă şi lipsa, în viitorul imediat, a oricărei perspective în acest sens sunt cauzele care l-au determinat pe Ciurezu să accepte propunerea imperativă a lui Sadoveau, respectiv parvenitismul politic şi dorinţa de menţinere a statutului politic şi material, în cazul lui Mihail Sadoveanu.
[19] Veturia Goga îi spunea Dimitrie Ciurezu, nume pe care îl folosea şi el, prezentându-se astfel adesea vizitatorilor care îl întâlneau şi abordau.
Iulidesprefilme
pe 04 Iulie 2013 11:42
Film premiat în 1953 la Festivalul de la Karlovy- Vary...
------------------------------------------------------
Adevaratul autor al romanului este Dumitru Ciurezu, nu Mihail Sadoveanu !!!
Cititi articolul integral pe :
https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Cine%20a%20scris%20romanul%20Mitrea%20Cocor%20de%20Brudascu.htm
Postez aici articolul, in caz ca este sters:
Dr. Dan BRUDAŞCU
CINE A SCRIS ROMANUL MITREA COCOR?
Anul trecut, adică în 2009, s-au împlinit 60 de ani de la apariţia uneia din cărţile considerate de unii critici literari drept „simbol al prozei realist socialiste”- romanul Mitrea Cocor[1], dar care, la apariţie, a creat senzaţie şi a stârnit un deosebit interes. Faptul că, în 1950, i s-a decernat Medalia Păcii şi că era ilustrată de nu mai puţin celebrul pictor Corneliu Baba au făcut din ea unul din subiectele destul de intens comentate la apariţie, cât şi mai târziu[2]. Trebuie să arăt, însă, că acest succes se datora şi faptului că autorul ei declarat nu era altul decât Mihail Sadoveanu, personalitate excepţională a prozei române[3], dar, în acelaşi timp, graţie funcţiilor deţinute în structura de putere a noului regim, şi unul din cei mai puternici şi influenţi oameni din viaţa politică a României post-bellice.
Mihail Sadoveanu, nu doar ca un excepţional prozator şi publicis, domina scena politică românească, fiind unul dintre puţinii care, deşi a deţinut demnităţi publice înainte de 1944, a fost unul dintre cei trei co-preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale după abolirea monarhiei şi obligarea nevolnicului Mihai I de Hohenzollern[4] să părăsească ţara. Practic, el a devenit unul dintre şefii noului stat român.
Reamintim pentru cei mai puţin preocupaţi de istoria ţării, că în perioada interbelică Mihail Sadoveanu a fost nu doar unul din cei mai importanţi francmasoni români, singurul care a reuşit unificarea, sub conducerea lui, a tuturor lojilor francmasonice existente, ci şi senator, inclusiv Preşedinte al Senatului României.
Apariţia acestei cărţi, ca şi a volumului de reportaje din URSS, intitulat Lumina vine de la răsărit (1945), precum şi a volumului Păuna (1948)[5], a surprins pe mulţi din cunoscătorii operei literare sadoveniene.
„Admiratorii prozatorului s-au simţit şocaţi luând cunoştinţă de noul lui mod de a scrie.Nu era vorba numai de o schimbare de atitudine, ci şi de o înlocuire a limbajului somptuos evocator de altădată (sinteza livrescă, de mare rafinament, a trei limbi române: una populară, una arhaică şi una imaginară), cu o variantă a „limbii de lemn”, care, pe lângă stereotipiile lingvistice specifice discursurilor comuniste, păstra şi unele expresii sadoveniene, într-o combinaţie imposibilă” - se spune într-un text nsemnat, postat pe Internet.
Prezentul eseu nu urmăreşte a combate aprecierile critice formulate la adresa lui Mihail Sadoveanu[6], ca om şi scriitor. Nu ne propunem decât să aducem câteva lămuri cu privire la adevăratul autor al mult discutatului, comentatului, iar în prezent hulitului roman Mitrea Cocor.
Întâi de toate, se impune, credem, să încercăm să explicăm de ce a recurs Sadoveanu la publicarea acelor lucrări, considerate, pe drept, ca aparţinând literaturii protletcultiste româneşti.
Cu toate că Mihail Sadoveanu, din însărcinarea Francmasoneriei, al cărei lider incontestabil era în România (şi a rămas mult timp după fatidicul an 1944), a iniţiat un dialog cu noul regim instalat în România la 6 martie 1945, el era conştient că acesta era, în realitate incapabil de decizii importante, proprii, fiindcă era manipulat şi comandat direct de la Moscova. De aceea, el a sesizat, corect şi realist, că va trebui să stabilească contacte şi relaţii personale cu guvernanţii moscoviţi, cărora, în prealabil, trebuia să le facă dovezi de bunăvoinţă, spre a le câştiga încrederea (şi, implicit, spre a-şi consolida poziţiile proprii şi a evita să fie ţinta unor măsuri dure, luate, aproape zilnic, împotriva fostei elite politice, cultural-artistice şi ştiinţifice româneşti din perioada interbelică, condamnată la ani grei de puşcărie în gulagul comunist)[7]. De aici, voiajul efectuat de el încă înn anul 1945 în URSS, soldat cu apariţia volumului de reportaje deja citat.
El a constatat, însă, curând, că acest compromis nu era suficient şi că, spre a-şi consolida şi mai mult poziţia, era nevoie de noi dovezi de obedienţă, în plan literar. De aici şi cele două volume de proză.
Sunt convins, însă, că, dată fiind inteligenţa şi abilitatea lui extraordinare[8], Sadoveanu era convins că noul regim va avea un sfârşit previzibil. Era foarte posibil ca acest sfârşit să se producă încă din timpul vieţii sale. De aceea, cu tactul ce l-a caracterizat toată viaţa, Sadoveanu şi-a lăsat o portiţă de salvare. Pentru o parte din exegeţii grăbiţi şi superficiali care au abordat acest aspect, această portiţă ar fi constituit-o, în primul rând „limba de lemn” la care a recurs în redactarea noilor lucrări literare. Căci, într-un text, nesemnat, postat pe Internet, se spune: „Pentru a salva imaginea „marelui povestitor”, aceşti admiratori (unii dintre ei, critici literari ingenioşi) au lansat ipoteza că Mihail Sadoveanu anume îşi scrie prost textele propagandistice pentru a da de înţeles cititorilor că el nu şi le asumă. Cu alte cuvinte, lipsa de valoare ar constitui un „mesaj secret” adresat publicului şi posterităţii prin care scriitorul îşi declară inaderenţa la ceea ce afirmă. (Unii exegeţi au mers şi mai departe, susţinând că romanul Mitrea Cocor îi este străin la propriu lui Mihail Sadoveanu, având alt autor.) Ar fi frumos dacă ar fi adevărat.”
Într-adevăr, romanul Mitrea Cocor nu a fost scris de Mihail Sadoveanu. Adevăratul său autor este poetul Dumitru Ciurezu. Nume destul de puţin cunoscut de cititorii de azi, Dumitru Ciurezu[9] a fost, în perioada interbelică, o prezenţă activă în viaţa literară, dar şi politică a României.
Dată fiind strânsa lui colaborare cu Octavian Goga, după 1944, Dumitru Ciurezu nu mai găseşte nicăieri un loc de muncă. Dată fiind aprecierile de care s-a bucurat din partea lui Mihail Sadoveanu, potrivit propriilor lui mărturisiri, făcute mie în verile anilor 1966-1969, la Ciucea, Dumitru Ciurezu, vreme de câţiva ani a fost zilnic invitat la masă la Mihail Sadoveanu. El i-a cerut deseori lui Sadoveanu o slujbă, însă acesta nu a dat curs cererii lui.
Aducându-i, disperat, la cunoştinţă starea lui materială şi condiţiile înjositoare în care era nevoit să trăiască şi fiindu-i refuzată, inclusiv de Sadoveanu, posibilitatea de a munci, prozatorul, potrivit mărturisirilor lui, i-ar fi cerut, prin 1945, după instalarea guvernului condus de Petru Groza, dar şi după turneul făcut de Sadoveanu în URSS, să se gândească să scrie o carte despre colectivizare.
În acest scop, potrivit spuselor sale, Ciurezu a plecat din Bucureşti, pentru vreo 2-3 luni în satul natal, unde s-a documentat pentru scrierea respectivului roman. Toate costurile de deplasare şi de întreţinere pe perioada respectivă i-au fost suportate de Mihail Sadoveanu.
I-a fost de real folos în documentarea sa şi întâlnirea cu un fost prieten din copilărie, revenit din prizonieratul său în URSS, care va deveni, de altfel, eroul principal al cărţii.
A finalizat manuscrisul pe la începutul anului 1946 şi i l-a predat lui Mihail Sadoveanu în vederea publicării, conform celor convenite anterior.
După ce l-a citit, Sadoveanu i-ar fi declarat că manuscrisul mai necesită să fie lucrat. Dar, după primirea manuscrisului, având în vedere că situaţia socială – de paria – şi cea materială a lui Dumitru Ciurezu nu se schimbaseră în bine, ci dimpotrivă, Mihail Sadoveanu l-a sfătuit că este de dorit şi în interesul lui personal să plece, cât mai curând, din Capitală, unde nu avea, în viitorul apropiat şi previzibil, vreo şansă să îşi găsească vreun loc de muncă. La recomandarea lui Sadoveanu, în 1946, Ciurezu revine în Ardeal şi se stabileşte, definitiv, la Sibiu. Cu ajutorul lui Mihail Sadoveanu, în acelaşi an, devine redactor al publicaţiei România viitoare, funcţie pe care o deţine până în 1949.
După înfiinţarea, la Sibiu, a unei filiale a Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al filialei clujene a Academiei Române, Dumitru Ciurezu este angajat, pe un post de cercetător ştiinţific[10], la filiala sibiană, fiind, cu timpul promovat în funcţia de coordonator al acesteia. Dumitru Ciurezu a rămas la Sibiu până la sfârşitul vieţii sale, survenit, la data de 5 ianuarie 1978, la vârsta de aproape sau peste 80 de ani[11].
După pensionare, la invitaţia Veturiei Goga[12], el a petrecut mai multe veri la Ciucea, îndeosebi între 1966-1970 (şi mai rar ulterior, poate şi datorită unor posibile probleme de sănătate). L-am cunoscut atunci şi l-am însoţit adesea, zile la rând, la pescuit, pe Crişul Repede, prilej cu care ascultam vrăjit, cu nesaţ, numeroase din amintirile şi evocările lui. Avea un talent extraordinar de povestitor, relatările lui abundând nu o dată în observaţii caustice şi pline de haz la adresa celui sau celor evocaţi.
Ajungând să vorbim pe îndelete despre diverşi scriitori pe care îi cunoscuse şi cu care colaborase, mi-a vorbit şi despre relaţia lui cu totul specială cu scriitorul Mihail Sadoveanu[13]. În acest sens, a declarat că, deşi l-a deranjat, într-un fel, apariţia volumului, cu titlu schimbat, cu numeroase intervenţii în text, dar şi sub semnătura lui Sadoveanu, nu a sa, trebuia să recunoască un adevăr. Toate drepturile de autor la apariţie, inclusiv pentru traducerile în alte limbi, apărute până la moartea prozatorului, i-au fost trimise integral de acesta lui. În plus, spunea el, fără ajutorul lui Mihail Sadoveanu, inclusiv acele invitaţii la masa de prânz, vreme îndelungată, ar fi fost un muritor de foame[14].
Ciurezu îi era, totodată recunoscător lui Sadoveanu şi pentru sugestia de a se muta la Sibiu, ca şi posturile pe care i le-a procurat, dându-i posibilitatea unui trai decent.
Cu entuziasmul naiv al vârstei, i-am cerut să facă, în sfârşit, cunoscut adevărul şi să îşi precizeze paternitatea asupra romanului Mitrea Cocor. Dumitru Ciurezu mi-a explicat cu răbdare şi calm că demersul lui nu s-ar justifica. În anii în care trecuseră după predarea manuscrisului şi până la publicarea cărţii, Sadoveanu „corectase” romanul şi făcuse ca, inclusiv sub aspectul limbii literare folosite, el să fie apropiat de restul creaţiei sadoveniene[15]. În plus, sublinia el, e oricum prea târziu. Mulţii duşmani pe care îi potolise după plecarea lui din Bucureşti ar fi avut prilejul să-l atace cu violenţă şi să-i strice liniştea bătrâneţii[16]. La toate insistenţele mele, Dumitru Ciurezu a respins ideea. Atunci, în urmă cu peste 40 de ani, în urma reluării subiectului, el mi-a spus, şocându-mă: „Sunt sigur că, la momentul potrivit, tu vei face public acest lucru”.
La împlinirea a 32 de ani de la trecerea lui în lumea umbrelor, am decis, mai ales după ce, recent, într-o publicaţie[17] bucureşteană, cu pretenţii, paternitatea romanului este atribuită în continuare lui Mihail Sadoveanu, am decis să contribui la restabilirea adevărului[18]. Este departe de noi intenţia de a aduce şi cea mai mică atingere prestigiului literar binemeritat sau a meritelor lui Mihail Sadoveanu sau de a compromite în vreun fel manifestările ce vor fi organizate pentru a marca împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui.
Nu ne propunem, prin această dezvăluire, nici să dăm şanse unor exegeţi, cu arhicunoscut apetit demolator, să iniţieze atacuri sau noi campanii denigratoare împotriva lui Dumitru Ciurezu[19], din motive extraliterare. Pentru că acel compromis, singurul de altfel, în plan literar, a fost făcut în circumstanţe deosebite, determinate de starea precară în care el ajunsese în regimul politic adus, cu ajutorul tancurilor sovietice, de unii din înaintaşii acelor critici şi istorici literari.
Dar am vrea, pentru că apreciem că a venit timpul, în acest sens, să putem să ne reconsiderăm singuri scriitorii sau oamenii politicio fără teama de a fi etichetaţi, suspicionaţi sau acuzaţi de cine ştie ce păcate de actuali sau foşti comisari şi politruci, din ţară sau de peste hotare, aserviţi unor interese retrograde, ori de câte ori cel în cauză a făcut şi o anumită politică, considerată un păcat de neiertat. Doar atunci voi considera că poporul român este cu adevărat liber şi independent.
[1]Cornel Ungureanu consideră că romanul Mitrea Cocor era „manual de reeducare pentru unii”.
[2] Cartea a atras atenţia şi pentru că, potrivit unor exegeţi: „În Mitrea Cocor, 1949, Mihail Sadoveanu renunţă, în sfârşit, la toate tabieturile lui de scriitor-boier şi reprezintă lupta de clasă de pe o poziţie radicală (caricaturizând-o involuntar)”. Alţii sunt de părere că: „Scriitorul operează, astfel, o răsturnare, cea mai spectaculoasă din proza noastră modernă: omul elementar devine eroul providenţial”. Ba chiar susţin că: „O nouă religie apare în faţa scriitorului. După ce, fiu natural, încercase să-şi scrie, prin personajele imaginate, biografia care să-i întemeieze casa, după ce statutul său de scriitor îi asigurase certitudini greu de clintit, o preoţie care, în societatea românească îl desemna ca mare preot, după ce experienţa masonică validase locul şi rolul său de Mare Preot, o altă religie care pare a vorbi despre umiliţi îl seduce.
Aşa că Marele Preot va trece, fără ezitări, de partea noii religii. Căci, cel puţin în primii ani ai noii orânduiri, problema adeziunii pare de natură religioasă”.
„Mitrea Cocor” – se mai susţine – „îi demonstrează marelui scriitor că rolul lui în noua societate nu-i acela de patriarh şi că alţii vor lua deciziile lumii noi.”
Sunt doar câteva observaţii pertinente menite a sublinia impactul avut, la apariţie (şi mulţi ani după), de această carte asupra conştiinţei cititorilor, şocul produs asupra aceastora, dar şi a exegeticii literare, de completa răsturnare produsă în scrisul lui beletristic.
[3]„Nu întâmplător”, după cum observa Cornel Ungureanu, „în Arta prozatorilor români, Tudor Vianu încheia capitolul Realismul artistic şi liric cu Mihail Sadoveanu. El reprezenta culminaţia unei serii literare – serii compuse din scriitori minori (o excepţie) a începutului de veac. Aflat între aceştia şi nu între contemporanii săi, arăta Vianu, Sadoveanu este un vizionar.”
[4]Deşi nu a fost niciodată, cu adevărat, şef de stat, Mihai I de Hohenzollern beneficiază, ilegal de prevederile Legii privind foştii şefi de stat ai României. În 1927, la moartea lui Ferdinand I, Mihai era minor, aşa că s-a instituit o regenţă, care a condus, absolut dezastruos, ţara, până în 1930. Revenit de la Paris, la insistenţele majorităţii liderilor politici importanţi ai momentului, Carol al II-lea devine, cu aprobarea Parlamentului, Rege. Mai mult, un deputat al vremii propunea ca vechimea regelui să cuprindă şi perioada 1927-1930. Fapt aprobat de plenul Parlamentului. În 1940, Carol al II-lea a părăsit tronul, dar fără să abdice. El a lăsat prerogativele de şef al Statului nu lui Mihai, ci generalului Ion Antonescu. Ca răzbunare, Mihai l-a vândut la ruşi, fiind vinovat de uciderea bravului militar. După 1945 şi până în 1947, la desfiinţarea monarhiei, ţara a fost condusă de comisarii sovietici şi de uneltele lor interne, nicidecum de Mihai. La presiunile sovieticilor, a fost abolită monarhia, nu persoana lui Mihai I, care nu avea nici o relevanţă pentru puterea sovietică. Asta cu toate că Mihai le-a făcut jocul, fapt compensat prin acordarea Ordinului Victoria, distincţie acordată doar generalilor şi mareşalilor sovietici, pentru fapte de arme. Care au fost, în schimb, faptele de arme ale lui Mihai I?
Aşadar, când a fost, cu adevărat, MihaiI şef de stat şi rege al ţării. Potrivit cutumelor, ca să fii rege, deci şef de stat, trebuia, la întronare, ca Parlamentul să adopte o lege, prin care să se recunoască succesiunea. În cazul lui Mihai I nu există un astfel de act legislativ, ba mai mult, la întronarea tatălui său, a fost, practic, anulată, prin voinţă parlamentară, scurta domnie, prin interpuşi, între 1927-1930.
Dacă mai adăugăm, scandaloasa neimplicare, după plecarea din ţară, a lui Mihai de Hohenzollern la susţinerea iniţiativelor anti-comuniste ale diasporei româneşti din Occident, datorată, unor presupuse oculte relaţii de colaborare directă cu regimul comunist în schimbul unei aşa zise, consistente, rwente anuale pe care ar fi primit-o anual de la regimul comunist (istoricii de profesie au datoria morală să clarifice definitiv, pe bază de dovezi ştiinţifice şi nu în raport de eventuale opţiuni politico-ideologice sau doctrinare, acest aspect neclar din viaţa şi activitatea „regelui” Mihai I de Hohenzollern.
Parlamentul României, ar trebui, în interesul adevărului, dar şi al poporului să reanalizeze legalitatea atribuirii lui Mihai I a calităţii de fost şef al Statului şi să ia deciziile legale şi morale ce se impun.
[5]Operă numită de unii şi Păuna Mică.
[6]Mihail Sadoveanu, pe lângă meritele excepţionale ca scriitor, unul dintre cei mai uriaşi prozatori ai literaturii române, dar şi ai prozei europene a secolului XX, a avut şi numeroase păcate, ca om. Este cunoscută zgârcenia şi rapacitatea lui greu de egalat. După 1944, simpla lui apariţie în vreo publicaţie, cu texte de doar 1-2 rânduri însemna onorarii exorbitante. Un ziarist de la o publicaţie pentru copii de dinainte de 1989 poveste cândva că pentru o poză a sa şi un scurt salut adresat pionierilor, prin anii 50 ai secolului trecut, Sadoveanu a pretins şi primit o sumă uriaşă, după standardele de atunci, care nu a permis publicaţiei să-şi mai plătească, vreme de 6 luni, colaboratorii externi. Atitudine similară pare să fi avut şi faţă de revistele literare, care-i cereau texte literare, de la care pretindea, la fel, fără pic de jenă şi reţinere, onorarii absolut uriaşe.
Mai este cunoscut cazul în care unul din copiii lui a invitat, într-o vacanţă, un coleg de şcoală, anunţându-şi tatăl că va sta la ei timp de 3 zile. Deoarece, îndrăgostit de împrejurimile Târgului Neamţ, copilul a depăşit cele trei zile cât fusese invitat de odrasla sadoveniană, la plecare, Sadoveanu personal i-a adus la cunoştinţă că avea de plată o sumă ce rivaliza cu şederea lui la un hotel confortabil şi servirea mesei la restaurant.
Un alt mare păcat – cel mai grav şi de neiertat, în opinia mea - ce poate fi trecut în contul lui Mihail Sadoveanu este acela că, în pofida faptului că era unul din cei mai puternici oameni ai noului regim comunist, într-o perioadă în care nenumăraţi scriitori, ziarişti, artişti, oameni de ştiinţă, cercetători, universitari, academicieni, majoritatea politicienilor etc., erau arestaţi pe capete, Mihail Sadoveanu, pentru a nu-şi compromite şi periclita propria carieră publică, nu a făcut absolut nimic spre a încerca să-i salveze de la închisoare, chiar dacă ar fi putut şi, mai mult, chiar dacă ştia că aceştia erau, în marea lor majoritate, nevinovaţi sau, oricum, având în vedere activitatea desfăşurată de ei înainte de 1944, nu mai vinovaţi decât el însuşi.
[7]Spre a fi obiectivi şi corecţi, trebuie să subliniem că Mihail Sadoveanu nu a renunţat cu uşurinţă la crezul lui anterior. Căci, în presa vremii, pe lângă proză, el a publicat şi numeroase articole. „Sînt serii de articole în care sînt omagiaţi americanii, finlandezii, olandezii, dar modelul Uniunii Sovietice revine mereu pe buzele scriitorului, parcă hipnotizat de performanţele comune” – se arată într-un text de pe Internet. Vedem aici inclusiv natura duplicitară a scriitorului. El nu se putea dezice de vechii lui parteneri masonici, proveniţi, cu precădere, dar nu numai, din spaţiul occidental. În acelaşi timp, însă, atitudinea lui se dorea a fi şi un avertisment faţă de comisarii sovietici, care trebuiau să fie conştienţi de legăturile lui occidentale şi spre putea aprecia cum se cuvine câştigul imens pentru imaginea literaturii socialiste, pe care aceştia aveau misiunea a o impune în toate noile ţări ocupate, deci inclusiv în România, prin atragerea de partea cauzei lor a unui titan literar de talia lui Sadoveanu. Jocul său, inteligent şi abil, a avut, în final deplin câştig de cauză, Sadoveanu menâinându-se, până la sfârşitul vieţii sale, pe un soclu care nu permitea să fie atins de mizeriile existenţei de zi cu zi, cu care se confruntau deopotrivă, cei mulţi, dar şi elitele cultural-literare ale acestei ţări.
[8]Dar şi graţie contactelor, chiar sporadice, avute cu diverse loji francmasonice occidentale.
[9]El s-a născut, la 7 noembrie 1897, în comuna Pleniţa din judeţul Dolj. A urmat, între 1904-1908, clasele primare în comuna natală, apoi pe cele gimnaziale, între 1908-1912 la Colegiul Naţional din Craiova şi Liceul Alexandru Lahovary din Râmnicu Sărat, absolvind cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti.
Între 1916-1918, a fost mobilizat şi, ca sublocotenent, a participat la luptele de la Oituz. Pe vremea studenţiei, a publicat în revista Viaţa studenţească, însă adevăratul lui debut a fost considerat a fi cel din revista Ţara Noastră, în 1927, publicaţie al cărei redactor va deveni ulterior. Tot în 1927 debutează editorial cu volumul de versuri Răsărit, apărut la Editura Scrisul Românesc din Craiova. Volumul se bucură de un ecou favorabil în rândul criticii literare şi, la recomandarea lui Mihail Sadoveanu, va primi premiul Dr. Păcurariu – Bianu al Academiei Române.
Încă din 1927 el, ca foarte apropiat colaborator al lui Octavian Goga (căruia îi era, deopotrivă, secretar politic şi personal), el devine şeful de cabinet al ministrului de Interne Octavian Goga, calitate în care are un conflict cu Tudor Arghezi.
Obligaţiile politice îi consumă cea mai mare parte din timp. De aceea va fi prezent, relativ sporadic, în diverse publicaţii ca Ramuri, Gândirea, Albina (figurează şi ca redactor al acestei reviste), Revista Fundaţiilor Regale etc.. Următorul lui volum apare abia în 1940, la Fundaţia pentru literatură şi artă, şi se intitulează Pământul luminilor mele, fiind premiat cu premiul I. Heliade Rădulescu al Academiei Române. Îi mai, apare, în 1942, volumul Cununa soarelui, după care, asemenea mentorului său politic şi literar Octavian Goga, va fi interzis şi trecut la index. Abia în anul 1971 apare ediţia a II-a a acestui volum, iar în 1994, volumul postum Sus la nunta stelelor.
Dumitru Ciurezu a fost şi un competent editor. Astfel, împreună cu Veturia Goga, a editat, în 1943, volumul Poezii alese de Octavian Goga, pentru a marca împlinirea a 5 ani de la moartea Poetului de la Ciucea. Totodată a editat Învăţăturile bunului şi credinciosului Domn al Ţării Româneşti Neagoe Basarab către fiul său Teodosie Voevoda [sic], Târgu Mureş : Veritas, 1997. (Ediţie liliput. O reproduce pe cea apărută, în 1938, la Fundaţia Culturală Regală Principele Carol. Are un Mai înainte cuvânt de Ciurezu – semnat: D. C. Conţine şi În loc de Postfaţă [sic], de Mariana Ploeşteanu. Tot Veritas, Târgu Mureş a editat cartea şi în 1995.)
Datorită şi, credem noi, colaborărilor sale la publicaţii ca Gândirea, criticii literari, începând cu George Călinescu (care, între altele, îi greşeşte anul naşterii, susţinând că s-ar fi născut în 1901 – vezi George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 868; data naşterii lui e, în schimb, percepută ca având loc în anul 1900 de Lucian Predescu în Enciclopedia României) el este considerat a aparţine grupului tradiţionaliştilor din literatura română.
[10]Pe vremea când lucra la Sibiu, în calitate de cercetător, Dumitru Ciurezu a colaborat cu distinsul universitar clujean prof. univ. dr. Vasile Fanache, căruia se pare că i-a mărturisit, de asemenea, că el era adevăratul autor al romanului Mitrea Cocor. În anul 2008, într-o discuţie despre Dumitru Ciurezu, profesorul clujean, căruia i-am vorbit despre acest lucru, mi-a confirmat faptul că regretatul poet îi vorbise şi lui despre acest lucru.
[11]Nesiguranţa mea este cauzată de diversitatea datelor de naştere atribuite poetului, respecti: 1897, 1900 respectiv 1901.
[12]Cu prilejul unei vizite făcute la Sibiu, la insistenţele fratelui ei Pompiliu Mureşan, de a-l scăpa, a câta oară?, pe nepotul ei Hansulică de efectele pasiunii lui, Veturia, mărturisea ea ulterior, i-a cumpărat lui Dumitru Ciurezu, pe care îl preţuia pentru serviciile şi onestitatea arătate defunctului ei soţ, i-ar fi cumpărat acestuia un televizor şi alte bunuri de uz casnic. La revenirea la Ciucea, evocând momentul, dar şi îndelungata cunoaştere a lui Ciurezu, deplângea necazurile acestuia, ca şi starea materială modestă pe care continua să o aibă. De aici şi decizia ei de a-i oferi, gratuit, posibilitatea de a-şi petrece verile la Ciucea.
[13]În acest sens, spre mirarea mea, el i-a luat apărarea lui Sadoveanu, care, cu doar câteva zile înainte, într-o discuţie, fusese pur şi simplu desfiinţat, ca om, de către Veturia Goga, care îşi amintise cum, datorită insaţiabilei pofte de bani a lui Sadoveanu, care solicitase şi primise de la ministrul de Interne Octavian Goga fonduri pentru a scoate o revistă literară (era vorba, din câte îmi amintesc de suma de 13 milioane de lei pe care Sadoveanu ar fi cheltuit-o, fără a o putea şi justifica). La depunerea mandatului ministerial, în anul 1927, ca să poată acoperi banii daţi lui Sadoveanu, ea fusese nevoită să-şi vândă blănurile şi bijuteriile. Cu un tact şi o căldură aparte, Ciurezu, chiar în prezenţa Veturiei, şi de foarte multe alte ori, a vorbit extrem de favorabil faţă de Sadoveanu, neuitând să sublinieze ce personalitate extraordinară a avut şi ce talent literar de excepţie a fost, imposibil de a fi depăşit prea curând.
[14] Singurul lucru pe care, îmi amintesc, Ciurezu i l-a reproşat vreodată lui Sadoveanu a fost acela că nu a intervenit, după arestarea sa de către noul regim politic şi trimiterea în închisoare pentru convingerile lui de dreapta şi activitatea politică desfăşurată, alături de Goga, înainte de 1940. El era încredinţat că Sadoveanu a dovedit, în cazul lui, dar şi al atâtor altor scriitori şi oameni de cultură români, oportunism şi laşitate, dar şi o imensă frică faţă de puterea sovietică de ocupaţie şi lacheii ei autohtoni.
[15]Ne îndoim că ceea ce unii exegeţi au semnalat, adică stereotipiile lingvistice specifice discursurilor comuniste, au aparţinut lui Dumitru Ciurezu, politician de extremă dreaptă, ostil pe faţă ideilor comuniste. Mai degrabă ele sunt contribuţia lui Sadoveanu, care avea, de altfel, interes să-şi convingă noii parteneri politici că este capabil să le reproducă în opere literare tipul de limbaj care le era specific şi pe care îl agreau.
[16]Potrivit spuselor lui, numele său se afla încă şi după un sfert de secol, la index, fapt dovedit, între altele şi de dificultăţile cu care, abia în 1971, a fost posibilă apariţia ediţiei a II-a volumului său „Cununa soarelui”. El era speriat că, în urma readucerii în actualitate a acuzaţiilor privind situarea lui pe poziţii de extremă dreaptă, ca secretar şi colaborator personal al lui Octavian Goga, s-ar fi redeschis Cutia Pandorei şi ar fi avut mai degrabă de suferit. Să nu uităm că, în pofida sprijinului lui Mihail Sadoveanu, el a fost deţinut politic, trecând pe la Jilava, ca şi prin lagărele de la Peninsula şi Gherla. Chiar după atâţia ani, adeseori, când eram la pescuit avea impresia că suntem urmăriţi şi fie întrerupea brusc şi inexplicabil dialogul, fie vorbea atât de încet încât abia îl mai auzeam. Iată, aşadar, de ce, cred eu, Dumitru Ciurezu a decis să păstreze tăcerea şi să nu facă public adevărul despre cel care era de fapt autorul acestui roman.
Nu exclud, însă, nici posibilitatea, explicabilă şi justificată, de a-i fi fost jenă de compromisul moral, dar şi de ordin literar, făcut, ca să nu rămână muritor de foame, prin scrierea unui roman cu o astfel de tematică.
[17]Vezi textul, nesemnat, intitulat Mitrea Cocor se închină la icoana URSS, apărut în Historia, an X, nr. 97, ianuarie 2010, p. 55.
[18]Rememorând afirmaţiile lui Dumitru Ciurezu, cu privire la „corecturile” şi intervenţiile făcute, vreme de aproape 3 ani de Sadoveanu pe manuscrisul original dat lui de Ciurezu, cred că e obiectiv, onest şi corect să considerăm romanul Mitrea Cocor drept o operă colectivă (aşa cum au sesizat, de mai multă vreme, unii exegeţi şi istorici literari, fără a da desluşirile ce se impuneau) a celor doi scriitori. Motivul scrierii lui este însă cu totul diferit: disperarea, mizeria, sărăcia şi foamea, ca şi lipsa unui loc de muncă şi lipsa, în viitorul imediat, a oricărei perspective în acest sens sunt cauzele care l-au determinat pe Ciurezu să accepte propunerea imperativă a lui Sadoveau, respectiv parvenitismul politic şi dorinţa de menţinere a statutului politic şi material, în cazul lui Mihail Sadoveanu.
[19] Veturia Goga îi spunea Dimitrie Ciurezu, nume pe care îl folosea şi el, prezentându-se astfel adesea vizitatorilor care îl întâlneau şi abordau.