Părerea criticului
La opt ani după ce Vaiana declara sus şi tare că nu este o prinţesă, iată că ne reîntoarcem printre insulele Polineziei pentru o continuare plină de acţiune şi voie bună, chiar dacă povestea poate că ar fi meritat mai multă atenţie din partea scenariştilor. Deşi este în mare parte un "same old, same old" Disney, cu animăluţe simpatice gata de orice ca să amuze, Vaiana 2 are un mesaj ataşant şi se poate lăuda cu cea mai detaliată animaţie pe care am văzut-o vreodată pe ecran.
Cei mai încântaţi de continuare vor fi copiii, mai ales datorită giumbuşlucurilor lui Heihei, cocoşul al cărui talent la supravieţuire e comparabil numai cu încăpâţânarea lui de a se băga în bucluc, şi Pua, porcuşorul Vaianei. Generaţiile mai mature vor vedea lipsa de complexitate a scenariului, dar chiar şi aşa Vaiana 2 este un film pentru întreaga familie ce ar putea bate recorduri de încasări mai ales în decembrie, când agitaţia zilnică se mai linişteşte şi familiile îşi fac timp pentru vizite la cinema.
La începutul filmului, o vedem pe Vaiana (Auli'i Cravalho) explorând o insulă necunoscută. Găsirea unui ulcior de lut o entuziasmează pe eroină: este clar că aici au trăit oameni, chiar dacă ei nu au ajuns niciodată pe Motonui, insula ei natală. O viziune a unui navigator din vechime, Tautai Vasa, îi dezvăluie Vaianei că Nalo, un zeu al furtunilor, a ascuns sub ape insula Motufetu, care ajuta navigatorii să-şi afle drumul pe apele Polineziei. Iată de ce, în cutreierările ei, Vaiana nu a dat niciodată de alţi navigatori. Evident, eroina nu poate accepta această realitate, îşi alege un echipaj destoinic şi porneşte în căutarea insulei, aventurile ei reunind-o şi cu semizeul Maui (Dwayne Johnson).
Sequelul câştigă puncte cu acest mesaj al convieţuirii paşnice, al schimbului de experienţă şi al demontării xenofobiei. Pentru cine vrea să caute sensuri mai adânci, Vaiana 2 are categoric un mesaj anti-Trump, acel propovăduitor toxic al închiderii graniţelor şi al izolării, aşa cum primul film Black Panther invita la construirea de punţi şi nu de ziduri. Desigur, scopul primordial al animaţiei nu este să facă politică, dar nu poate fi decât benefic să ţi se reconfirme, prin simpla vizionare a unor aventuri colorate, acele valori ale bunei înţelegeri între comunităţi şi popoare. Un alt mesaj important al filmului este explorarea în sensul cel mai larg, adică efortul susţinut pentru cunoaştere şi împotriva ignoranţei şi a necunoscutului.
Dincolo de aceste consideraţii, Vaiana 2 are o mare problemă: eroina ei nu mai are nimic de învăţat, ea depăşindu-şi limitele şi devenind her best self, varianta ei cea mai bună, încă din primul film. Pentru ea nu mai e loc de evoluţie, personajul nu face altceva decât să îşi pună mâna la frunte şi să privească temerar spre orizont, înfruntând orice îi aruncă scenariştii în cale, de la valuri gigantice la tornade mistice. De la începutul filmului şi până la sfârşit, ea rămâne desăvârşită şi autosuficientă, aceea lecţie "think out of the box" fiind doar un nechezol scenaristic şi un rudiment de provocare personală.
Am văzut animaţia pe ecranul IMAX şi un ecran cât mai mare chiar face cinste evoluţiei evidente a tehnicilor de animaţie. Impresionează detaliile şi probabil că aspectul care sare cel mai repede în ochi este complexitatea ţesăturilor din film, cărora animatorii par să le fi acordat o atenţie comparabilă cu cea fizionomiilor: se văd clar ochiurile, cusăturile şi broderiile, într-un dans ameţitor al detaliilor în deplin sincron cu mişcările personajelor şi elementele naturale precum vântul şi ploaia. Garantez că nu ai mai văzut niciodată ceva atât de detaliat şi complex într-o animaţie, ceea ce compensează parţial scenariul lipsit de zvâc.
Cei mai încântaţi de continuare vor fi copiii, mai ales datorită giumbuşlucurilor lui Heihei, cocoşul al cărui talent la supravieţuire e comparabil numai cu încăpâţânarea lui de a se băga în bucluc, şi Pua, porcuşorul Vaianei. Generaţiile mai mature vor vedea lipsa de complexitate a scenariului, dar chiar şi aşa Vaiana 2 este un film pentru întreaga familie ce ar putea bate recorduri de încasări mai ales în decembrie, când agitaţia zilnică se mai linişteşte şi familiile îşi fac timp pentru vizite la cinema.
La începutul filmului, o vedem pe Vaiana (Auli'i Cravalho) explorând o insulă necunoscută. Găsirea unui ulcior de lut o entuziasmează pe eroină: este clar că aici au trăit oameni, chiar dacă ei nu au ajuns niciodată pe Motonui, insula ei natală. O viziune a unui navigator din vechime, Tautai Vasa, îi dezvăluie Vaianei că Nalo, un zeu al furtunilor, a ascuns sub ape insula Motufetu, care ajuta navigatorii să-şi afle drumul pe apele Polineziei. Iată de ce, în cutreierările ei, Vaiana nu a dat niciodată de alţi navigatori. Evident, eroina nu poate accepta această realitate, îşi alege un echipaj destoinic şi porneşte în căutarea insulei, aventurile ei reunind-o şi cu semizeul Maui (Dwayne Johnson).
Sequelul câştigă puncte cu acest mesaj al convieţuirii paşnice, al schimbului de experienţă şi al demontării xenofobiei. Pentru cine vrea să caute sensuri mai adânci, Vaiana 2 are categoric un mesaj anti-Trump, acel propovăduitor toxic al închiderii graniţelor şi al izolării, aşa cum primul film Black Panther invita la construirea de punţi şi nu de ziduri. Desigur, scopul primordial al animaţiei nu este să facă politică, dar nu poate fi decât benefic să ţi se reconfirme, prin simpla vizionare a unor aventuri colorate, acele valori ale bunei înţelegeri între comunităţi şi popoare. Un alt mesaj important al filmului este explorarea în sensul cel mai larg, adică efortul susţinut pentru cunoaştere şi împotriva ignoranţei şi a necunoscutului.
Dincolo de aceste consideraţii, Vaiana 2 are o mare problemă: eroina ei nu mai are nimic de învăţat, ea depăşindu-şi limitele şi devenind her best self, varianta ei cea mai bună, încă din primul film. Pentru ea nu mai e loc de evoluţie, personajul nu face altceva decât să îşi pună mâna la frunte şi să privească temerar spre orizont, înfruntând orice îi aruncă scenariştii în cale, de la valuri gigantice la tornade mistice. De la începutul filmului şi până la sfârşit, ea rămâne desăvârşită şi autosuficientă, aceea lecţie "think out of the box" fiind doar un nechezol scenaristic şi un rudiment de provocare personală.
Am văzut animaţia pe ecranul IMAX şi un ecran cât mai mare chiar face cinste evoluţiei evidente a tehnicilor de animaţie. Impresionează detaliile şi probabil că aspectul care sare cel mai repede în ochi este complexitatea ţesăturilor din film, cărora animatorii par să le fi acordat o atenţie comparabilă cu cea fizionomiilor: se văd clar ochiurile, cusăturile şi broderiile, într-un dans ameţitor al detaliilor în deplin sincron cu mişcările personajelor şi elementele naturale precum vântul şi ploaia. Garantez că nu ai mai văzut niciodată ceva atât de detaliat şi complex într-o animaţie, ceea ce compensează parţial scenariul lipsit de zvâc.
