"Omul inteligent învaţă din propriile greşeli. Înţeleptul învaţă din greşelile altora. (Iar prostul nu mai are de învăţat nimic, el le ştie deja pe toate.)" - vorba unui celebru aforism. Mă întreb oare ce spune asta despre valoarea intelectuală a unei omeniri care n-a vrut să înveţe nici în ruptul capului unele dintre cele mai elementare şi mai cruciale lecţii ale istoriei. Ca să fim optimişti, cred că ne putem mângâia doar cu următorul răspuns diplomatic: "Omenirea mai are... mai are de-nvăţat...!"
Depăşind sfera diplomaţiei de salon, pentru a trece la nivelul meditaţiei responsabile bazate pe tranşeele unora dintre cele mai dureroase experienţe ale istoriei, ajungem la substanţa utilităţii unui film ca Mon Colonel - ecranizarea unui roman lucid şi incisiv despre o anumită latură a războiului din Algeria, scris de Francis Zamponi. Pe vremea respectivă, Ministru al Justiţiei fiind, papagalul de Tonton Mitterand declara ritos, în ton cu toată lumea: "Franţa fără Algeria nu ar mai fi Franţa" - iar în fanfaronada năucă a unei asemenea mentalităţi stă, poate, una dintre principalele chei ale lecţiei la care mă refeream în introducere.
Degeaba ne îmbătăm cu apă rece. Faptul că noi, aşa-numita "civilizaţie europeană", le-am vârât pe gât popoarelor colonizate "cultură şi comerţ", a produs la nivel planetar dereglări pe care le resimţim şi astăzi. Vestul Europei e sufocat de imigranţi magrebieni inadaptabili, moştenitori ai unei uri etnice, rasiale şi religioase vechi de generaţii. Supremaţia Imperiului American e în pragul colapsului, după ce a ajuns prea grea pentru picioarele de lut ale colosului construit pe exterminarea nativilor şi exploatarea sclavilor, în dauna unei reale instanţe democratice, culturale şi morale. În America de Sud, Africa şi Asia, în locul promiselor "roade ale civilizaţiei", fac ravagii regimurile extremiste de stânga sau de dreapta, militarismele şi tribalismele, fundamentalismele şi dezrădăcinările celor mai vechi tradiţii. Ca să fiu scurt, stimabililor, vorba lui Nenea Iancu: stăm rău! Iar romanul lui Zamponi, propunând o perspectivă mult mai cinstită asupra tezistei Algerii camusiene, ne arată clar şi nemilos care anume este originea acestui rău.
Bine-bine, ne-am lămurit că mentalitatea de timp imperial (aici în componenta ei colonială), bazată pe violenţă, dominaţie şi concurenţă sălbatică, în paguba oricărui spirit comunitar (cum argumentează, în zonele sale de luciditate, David Korten), e nefastă. Dar originile acestei boli a speciei subzistă, totuşi, la nivelul fiecărui individ în parte - individ pe care, aici, îl reprezintă însuşi personajul titular: Colonelul Raoul Duplan - mai bine zis, "Dom' Colonel", cum s-ar traduce întocmai titlul original, unde pronumele posesiv e o formă a respectului (aici, idolatrizat în cheie cazonă).
Concentrarea romanului şi a filmului în jurul lui Duplan nu e nici gratuită, nici simplistă - ci pur şi simplu legitimă, căci avem de-a face cu un personaj rar. Inteligent, pragmatic, cinic, onest, simpatic şi înspăimântător, Duplan ne pune în faţă una dintre cele mai credibile şi totodată angoasante maşini umane de ucis pe care le-a produs vreodată instituţia militară. Psihologia modernă a demonstrat că aceste tipuri umane, din păcate foarte răspândite, spre nenorocirea noastră a tuturor, au la origine un sistem profund şi ireductibil de frustrări infantile, amprentă a copilăriei marcate într-un fel sau altul de lipsa afecţiunii părinteşti - fie în condiţiile primitivismului familial-tribal, ca în cazul dictatorilor africani de tip Idi Amin Dada (vezi recentul Last King of Scotland), fie prin spiritul disciplinar excesiv, ca în familia actualului oligarh american George W. Bush (traumatizat şi de leucemia surorii sale, pe care părinţii au fost incapabili emoţional s-o compenseze), fie... şi exemplele continuă, trecând prin personajul lui Matt Damon din Good Shepherd, prin stricteţea de tip prusac care l-a transformat pe Adolf Hitler în Führer sau, la extrema opusă, copiii din familii destrămate sau numai rudimentare, crescuţi cu cheia de gât printre blocuri, care la maturitate formează galerii de hooligans sau, în ipoteza unei parţiale emancipări intelectuale, îşi defulează frustrările umplând cu mesaje autocratic-obscene forumurile online. Aşa cum l-a imaginat Zamponi, Duplan este un adevărat prototip ale acestui profil psihologic - ofiţerul care restabileşte ordinea "prin orice mijloace" (aici, într-o colonie ce luptă pentru independenţă).
Din păcate, romanul a încăput pe mâna lui Costa Garvas, peste care au trecut vreo trei decenii de când crea filme riguroase, percutante şi responsabile ca État de siège, sau Z - o marcă a degenerării sale în stângism tezist se regăseşte în penibilul Amen din 2002, inutilă şi autodescalificantă reîncălzire cinematografică a mortăciunii colaboraţioniste Vicarul a renegatului oportunist Rolf Hochhuth - o mistificare grosieră şi logoreică a istoriei, comisă la instigarea K.G.B.-ului, pentru a încerca să facă un complice al aşa-zisului holocaust din Papa Pius al XII-lea (în film, Marcel Iureş, săracu', plimbat prin Casa Poporului din Dealul Spirii). În mod previzibil, ca producător şi coautor, împreună cu Jean-Claude Grumberg, al scenariului inspirat din romanul lui Zamponi, Gavras n-a răbdat fără să-şi vâre coada, în spiritul unui demonstrativism până la vârâtul deştelor în ochi, mai ceva ca la André Cayatte. Detestabilul colonel Duplan este asasinat cu simţ de răspundere de tatăl locotenentului pe care, cu ani în urmă, îl nimicise moral - şi, implicit, fizic (ce să spun, halal soluţie! Un glonţ înfipt în inima unui bătrân bătut în cap, violent şi îngâmfat!) Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, crima e urmată de o anchetă complet inutilă dramaturgic (căci fiinţează doar prin secvenţe contemporane scurte şi schematice), întreprinsă în paralel de poliţie şi armată. Şi ca să pună moţul pe... ştiţi dumneavoastră ce, anchetatoarea militară e o ofiţereasă frumuşică foc (biata Cecile de France) care se "înamoralizează" (adică se amorezează moralmente) de autorul însemnărilor vechi de peste treizeci de ani ce ascund cheia enigmei, tresare la tot paragraful, se implică, participă, trăieşte (curat detectiv militar, coană Joiţico), iar finalmente şi la urmă lăcrimează conştiincios în prim-planul ultim al filmului. De ce toate astea? Ca nu cumva să ne scape că ofiţerul inuman pe care l-am văzut explicit asuprind, torturând şi împuşcând la stâlpul infamiei, pe tot parcursul filmului, e băiat rău.
Din fericire, filmul în ansamblul său (adică trecutul din Algeria, nu prezentul din Franţa) nu e un... din-acelea cu moţ, ci mai curând cel pe care se pune o cireaşă - da, aţi ghicit: un tort. Aşadar, putem extirpa fără pic de mustrare de cuget stratul contemporan color, cu Cecile cu tot, pentru a ne concentra asupra alb-negrului dominant din trecut... şi din atemporal.
Atemporal, da - căci povestea lui Zamponi, filmată cu vizibil talent de Laurent Herbiet, reuşeşte să distileze acel tip uman, şi acel context socio-istoric, pe care le-am identificat anterior, ca elemente definitorii ale "lecţiei" istorice în cauză. Olivier Gourmet compune cu un rafinament rar portretul colonelului Duplan, repezit, precis şi rece, lucid până la ipocrizie ("folosiţi tehnicile speciale de interogatoriu fără cruzime sau sadism, şi numai atât cât e necesar" - Ha!), cu o frazare sacadată şi o expresie vizibil asimetrică a ochilor - amintindu-ne iar de Forest Whitaker în Idi Amin. La fel ca în cazul acelei creaţii actoriceşti, şi acest personaj devine, de la un moment dat, charismatic şi cuceritor; aproape că-l respecţi pentru eficienţa cu care-şi îndeplineşte misiunile, pentru inteligenţa cu care dublează forţa brută, şi pentru abilitatea cu care face slalom printre legi. Numai că atât actorul cât şi regizorul nu uită niciodată să ne amintească, la momentul potrivit, prin câte o intonaţie, o expresie facială, sau o tăietură de montaj expresivă, că Duplanii acestei lumi ar fi în stare să-şi tortureze până şi propria mamă, sau să execute demonstrativ copii, dacă acestea ar putea fi considerate "metode de îndeplinire a misiunilor". Prin toată această complexitate, personajul mi s-a părut chiar mai convingător decât infamul (dar cam unilateralul) căpitan Vidal din El laberinto del fauno (în care Sergi López a reuşit, fără doar şi poate, o creaţie de excepţie!).
Îi dă replica, onorabil şi convingător, locotenentul Rossi, în interpretarea subtilă, deşi cam simplistă, a lui Robinson Stévenin (a cărui fizionomie straniu-expresivă ar sugera o suprapunere între Giulianno Gemma şi Tudor Chirilă). Altminteri, în rolul lui "moş Rossi" (revendicativul tată), Charles Aznavour e bătrân şi dulce cum îl ştim, fără nimic special - iar despre fâsâita locotenentă Galois (Cecile de France) am vorbit. Mai schiţează portrete interesante, cu câte un ce de originalitate (chiar şi gratuită pe alocuri, din păcate), Bruno Solo (Reidacher), Eric Caravaca (René Ascension, învăţătorul progresist), Georges Siatidis (căpitanul Roger) şi Thierry Hanchisse (comisarul Quitard). În schimb, sunt foarte credibil şi profund compuse personajele algerienilor, la nivel atât individual, cât şi colectiv, sugerând perfect drama ambiguităţii unui popor împins într-un asemenea sindrom schizofrenic, cu loialităţile divizate între identitatea naţională şi puterea colonială cea cu morcovul şi băţul.
Într-un tandem stilistic admirabil, Laurent Herbiet şi operatorul Patrick Blossier reuşesc să reconstituie sugestiv şi dramatic ambianţa acestui capitol din trecutul franco-algerian care, pentru mulţi locuitori actuali ai ambelor ţări, ţine de "preistorie", sau măcar de o "istorie alb-negru". Imaginea alb-negru a rememorării (adică a 98% din film) nu numai că redă perfect iconicitatea filmică a acelor vremuri, dar transmite cu acuitate crudă şi dimensiunile dramei, îmbrăcându-le totodată într-o discretă poeticitate a cadrelor (cine reuşeşte să se desprindă de ritmul dinamic şi antrenant al povestirii, îşi poate găsi răgazul de a observa că fiecare plan e compus atent şi minuţios, chiar dacă pe ecran va fulgera doar pentru câteva secunde, în mişcare). Piaţa de la Blida, cu atentatul de la 14 Iulie, e filmată nu numai cu migala reconstituirii istorice, ci şi cu percutanţa viscerală a atrocităţii comise - calitate valabilă pentru majoritatea secvenţelor violente: regizorul optează cu precădere pentru o combinaţie sugestivă între cadrul de reacţie (de obicei, prim-plan de personaj) şi elementul sonor (să zicem, explozie), montate cu precizie spre a da un efect maxim. Acelaşi rafinament se distinge şi la secvenţele de tortură (care amintesc sus-menţionatul Stare de asediu al lui Gavras), compuse cu trimiteri discrete dar vizibile la catacombele Inchiziţiei. Momentele de acţiune militară, convoaiele, aeronavele, grupele de soldaţi în pas alergător, prin decorul cazărmilor, al arhitecturii alb-cubice simpliste sau al colinelor pietroase din nordul Algeriei, se disting prin plasticitatea fotografică frustă a documentarelor de front.
Astfel încât cea mai utilă recomandare adusă spectatorului este aceea de a încerca să tune-out asasinatul, ancheta şi pe Gavras, concentrându-se asupra materiei istorice (şi realmente cinematografice), a filmului. Slavă Domnului, va avea toate motivele - atât în plan estetic cât şi, cum spuneam la început, în sensul mult mai important al lecţiei istorice.
Căci, se ştie bine: acei ce-şi uită istoria, sunt condamnaţi să o repete.
Ce altceva este Irakul?
Şi, dacă nu ne băgăm odată minţile-n cap - ce va fi (Doamne fereşte!!!) Iranul?
11 aprilie, 2007, h. 15:00-16:45
Bucureşti, România
"Omul inteligent învaţă din propriile greşeli. Înţeleptul învaţă din greşelile altora. (Iar prostul nu mai are de învăţat nimic, el le ştie deja pe toate.)" - vorba unui celebru aforism. Mă întreb oare ce spune asta despre valoarea intelectuală a unei omeniri care n-a vrut să înveţe nici în ruptul capului unele dintre cele mai elementare şi mai cruciale lecţii ale istoriei. Ca să fim optimişti, cred că ne putem mângâia doar cu următorul răspuns diplomatic: "Omenirea mai are... mai are de-nvăţat...!"
Depăşind sfera diplomaţiei de salon, pentru a trece la nivelul meditaţiei responsabile bazate pe tranşeele unora dintre cele mai dureroase experienţe ale istoriei, ajungem la substanţa utilităţii unui film ca Mon Colonel - ecranizarea unui roman lucid şi incisiv despre o anumită latură a războiului din Algeria, scris de Francis Zamponi. Pe vremea respectivă, Ministru al Justiţiei fiind, papagalul de Tonton Mitterand declara ritos, în ton cu toată lumea: "Franţa fără Algeria nu ar mai fi Franţa" - iar în fanfaronada năucă a unei asemenea mentalităţi stă, poate, una dintre principalele chei ale lecţiei la care mă refeream în introducere.
Degeaba ne îmbătăm cu apă rece. Faptul că noi, aşa-numita "civilizaţie europeană", le-am vârât pe gât popoarelor colonizate "cultură şi comerţ", a produs la nivel planetar dereglări pe care le resimţim şi astăzi. Vestul Europei e sufocat de imigranţi magrebieni inadaptabili, moştenitori ai unei uri etnice, rasiale şi religioase vechi de generaţii. Supremaţia Imperiului American e în pragul colapsului, după ce a ajuns prea grea pentru picioarele de lut ale colosului construit pe exterminarea nativilor şi exploatarea sclavilor, în dauna unei reale instanţe democratice, culturale şi morale. În America de Sud, Africa şi Asia, în locul promiselor "roade ale civilizaţiei", fac ravagii regimurile extremiste de stânga sau de dreapta, militarismele şi tribalismele, fundamentalismele şi dezrădăcinările celor mai vechi tradiţii. Ca să fiu scurt, stimabililor, vorba lui Nenea Iancu: stăm rău! Iar romanul lui Zamponi, propunând o perspectivă mult mai cinstită asupra tezistei Algerii camusiene, ne arată clar şi nemilos care anume este originea acestui rău.
Bine-bine, ne-am lămurit că mentalitatea de timp imperial (aici în componenta ei colonială), bazată pe violenţă, dominaţie şi concurenţă sălbatică, în paguba oricărui spirit comunitar (cum argumentează, în zonele sale de luciditate, David Korten), e nefastă. Dar originile acestei boli a speciei subzistă, totuşi, la nivelul fiecărui individ în parte - individ pe care, aici, îl reprezintă însuşi personajul titular: Colonelul Raoul Duplan - mai bine zis, "Dom' Colonel", cum s-ar traduce întocmai titlul original, unde pronumele posesiv e o formă a respectului (aici, idolatrizat în cheie cazonă).
Concentrarea romanului şi a filmului în jurul lui Duplan nu e nici gratuită, nici simplistă - ci pur şi simplu legitimă, căci avem de-a face cu un personaj rar. Inteligent, pragmatic, cinic, onest, simpatic şi înspăimântător, Duplan ne pune în faţă una dintre cele mai credibile şi totodată angoasante maşini umane de ucis pe care le-a produs vreodată instituţia militară. Psihologia modernă a demonstrat că aceste tipuri umane, din păcate foarte răspândite, spre nenorocirea noastră a tuturor, au la origine un sistem profund şi ireductibil de frustrări infantile, amprentă a copilăriei marcate într-un fel sau altul de lipsa afecţiunii părinteşti - fie în condiţiile primitivismului familial-tribal, ca în cazul dictatorilor africani de tip Idi Amin Dada (vezi recentul Last King of Scotland), fie prin spiritul disciplinar excesiv, ca în familia actualului oligarh american George W. Bush (traumatizat şi de leucemia surorii sale, pe care părinţii au fost incapabili emoţional s-o compenseze), fie... şi exemplele continuă, trecând prin personajul lui Matt Damon din Good Shepherd, prin stricteţea de tip prusac care l-a transformat pe Adolf Hitler în Führer sau, la extrema opusă, copiii din familii destrămate sau numai rudimentare, crescuţi cu cheia de gât printre blocuri, care la maturitate formează galerii de hooligans sau, în ipoteza unei parţiale emancipări intelectuale, îşi defulează frustrările umplând cu mesaje autocratic-obscene forumurile online. Aşa cum l-a imaginat Zamponi, Duplan este un adevărat prototip ale acestui profil psihologic - ofiţerul care restabileşte ordinea "prin orice mijloace" (aici, într-o colonie ce luptă pentru independenţă).
Din păcate, romanul a încăput pe mâna lui Costa Garvas, peste care au trecut vreo trei decenii de când crea filme riguroase, percutante şi responsabile ca État de siège, sau Z - o marcă a degenerării sale în stângism tezist se regăseşte în penibilul Amen din 2002, inutilă şi autodescalificantă reîncălzire cinematografică a mortăciunii colaboraţioniste Vicarul a renegatului oportunist Rolf Hochhuth - o mistificare grosieră şi logoreică a istoriei, comisă la instigarea K.G.B.-ului, pentru a încerca să facă un complice al aşa-zisului holocaust din Papa Pius al XII-lea (în film, Marcel Iureş, săracu', plimbat prin Casa Poporului din Dealul Spirii). În mod previzibil, ca producător şi coautor, împreună cu Jean-Claude Grumberg, al scenariului inspirat din romanul lui Zamponi, Gavras n-a răbdat fără să-şi vâre coada, în spiritul unui demonstrativism până la vârâtul deştelor în ochi, mai ceva ca la André Cayatte. Detestabilul colonel Duplan este asasinat cu simţ de răspundere de tatăl locotenentului pe care, cu ani în urmă, îl nimicise moral - şi, implicit, fizic (ce să spun, halal soluţie! Un glonţ înfipt în inima unui bătrân bătut în cap, violent şi îngâmfat!) Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, crima e urmată de o anchetă complet inutilă dramaturgic (căci fiinţează doar prin secvenţe contemporane scurte şi schematice), întreprinsă în paralel de poliţie şi armată. Şi ca să pună moţul pe... ştiţi dumneavoastră ce, anchetatoarea militară e o ofiţereasă frumuşică foc (biata Cecile de France) care se "înamoralizează" (adică se amorezează moralmente) de autorul însemnărilor vechi de peste treizeci de ani ce ascund cheia enigmei, tresare la tot paragraful, se implică, participă, trăieşte (curat detectiv militar, coană Joiţico), iar finalmente şi la urmă lăcrimează conştiincios în prim-planul ultim al filmului. De ce toate astea? Ca nu cumva să ne scape că ofiţerul inuman pe care l-am văzut explicit asuprind, torturând şi împuşcând la stâlpul infamiei, pe tot parcursul filmului, e băiat rău.
Din fericire, filmul în ansamblul său (adică trecutul din Algeria, nu prezentul din Franţa) nu e un... din-acelea cu moţ, ci mai curând cel pe care se pune o cireaşă - da, aţi ghicit: un tort. Aşadar, putem extirpa fără pic de mustrare de cuget stratul contemporan color, cu Cecile cu tot, pentru a ne concentra asupra alb-negrului dominant din trecut... şi din atemporal.
Atemporal, da - căci povestea lui Zamponi, filmată cu vizibil talent de Laurent Herbiet, reuşeşte să distileze acel tip uman, şi acel context socio-istoric, pe care le-am identificat anterior, ca elemente definitorii ale "lecţiei" istorice în cauză. Olivier Gourmet compune cu un rafinament rar portretul colonelului Duplan, repezit, precis şi rece, lucid până la ipocrizie ("folosiţi tehnicile speciale de interogatoriu fără cruzime sau sadism, şi numai atât cât e necesar" - Ha!), cu o frazare sacadată şi o expresie vizibil asimetrică a ochilor - amintindu-ne iar de Forest Whitaker în Idi Amin. La fel ca în cazul acelei creaţii actoriceşti, şi acest personaj devine, de la un moment dat, charismatic şi cuceritor; aproape că-l respecţi pentru eficienţa cu care-şi îndeplineşte misiunile, pentru inteligenţa cu care dublează forţa brută, şi pentru abilitatea cu care face slalom printre legi. Numai că atât actorul cât şi regizorul nu uită niciodată să ne amintească, la momentul potrivit, prin câte o intonaţie, o expresie facială, sau o tăietură de montaj expresivă, că Duplanii acestei lumi ar fi în stare să-şi tortureze până şi propria mamă, sau să execute demonstrativ copii, dacă acestea ar putea fi considerate "metode de îndeplinire a misiunilor". Prin toată această complexitate, personajul mi s-a părut chiar mai convingător decât infamul (dar cam unilateralul) căpitan Vidal din El laberinto del fauno (în care Sergi López a reuşit, fără doar şi poate, o creaţie de excepţie!).
Îi dă replica, onorabil şi convingător, locotenentul Rossi, în interpretarea subtilă, deşi cam simplistă, a lui Robinson Stévenin (a cărui fizionomie straniu-expresivă ar sugera o suprapunere între Giulianno Gemma şi Tudor Chirilă). Altminteri, în rolul lui "moş Rossi" (revendicativul tată), Charles Aznavour e bătrân şi dulce cum îl ştim, fără nimic special - iar despre fâsâita locotenentă Galois (Cecile de France) am vorbit. Mai schiţează portrete interesante, cu câte un ce de originalitate (chiar şi gratuită pe alocuri, din păcate), Bruno Solo (Reidacher), Eric Caravaca (René Ascension, învăţătorul progresist), Georges Siatidis (căpitanul Roger) şi Thierry Hanchisse (comisarul Quitard). În schimb, sunt foarte credibil şi profund compuse personajele algerienilor, la nivel atât individual, cât şi colectiv, sugerând perfect drama ambiguităţii unui popor împins într-un asemenea sindrom schizofrenic, cu loialităţile divizate între identitatea naţională şi puterea colonială cea cu morcovul şi băţul.
Într-un tandem stilistic admirabil, Laurent Herbiet şi operatorul Patrick Blossier reuşesc să reconstituie sugestiv şi dramatic ambianţa acestui capitol din trecutul franco-algerian care, pentru mulţi locuitori actuali ai ambelor ţări, ţine de "preistorie", sau măcar de o "istorie alb-negru". Imaginea alb-negru a rememorării (adică a 98% din film) nu numai că redă perfect iconicitatea filmică a acelor vremuri, dar transmite cu acuitate crudă şi dimensiunile dramei, îmbrăcându-le totodată într-o discretă poeticitate a cadrelor (cine reuşeşte să se desprindă de ritmul dinamic şi antrenant al povestirii, îşi poate găsi răgazul de a observa că fiecare plan e compus atent şi minuţios, chiar dacă pe ecran va fulgera doar pentru câteva secunde, în mişcare). Piaţa de la Blida, cu atentatul de la 14 Iulie, e filmată nu numai cu migala reconstituirii istorice, ci şi cu percutanţa viscerală a atrocităţii comise - calitate valabilă pentru majoritatea secvenţelor violente: regizorul optează cu precădere pentru o combinaţie sugestivă între cadrul de reacţie (de obicei, prim-plan de personaj) şi elementul sonor (să zicem, explozie), montate cu precizie spre a da un efect maxim. Acelaşi rafinament se distinge şi la secvenţele de tortură (care amintesc sus-menţionatul Stare de asediu al lui Gavras), compuse cu trimiteri discrete dar vizibile la catacombele Inchiziţiei. Momentele de acţiune militară, convoaiele, aeronavele, grupele de soldaţi în pas alergător, prin decorul cazărmilor, al arhitecturii alb-cubice simpliste sau al colinelor pietroase din nordul Algeriei, se disting prin plasticitatea fotografică frustă a documentarelor de front.
Astfel încât cea mai utilă recomandare adusă spectatorului este aceea de a încerca să tune-out asasinatul, ancheta şi pe Gavras, concentrându-se asupra materiei istorice (şi realmente cinematografice), a filmului. Slavă Domnului, va avea toate motivele - atât în plan estetic cât şi, cum spuneam la început, în sensul mult mai important al lecţiei istorice.
Căci, se ştie bine: acei ce-şi uită istoria, sunt condamnaţi să o repete.
Ce altceva este Irakul?
Şi, dacă nu ne băgăm odată minţile-n cap - ce va fi (Doamne fereşte!!!) Iranul?
11 aprilie, 2007, h. 15:00-16:45
Bucureşti, România