Ieșită din tăvălugul unui război mondial ce distrusese economiile unui număr mare de țări, societatea europeană a început rapid să se dezvolte, readucând în primul deceniu postbelic diferențele sociale pe care războiul le nivelase. Modernizarea industrială a început să devină tot mai vizibilă, făcând ca societatea postbelică să devină tot mai automatizată, cu oameni robotizați și reci.
Realizat la mai bine de 20 de ani după ”Timpurile noi” (1936) ale lui Chaplin, filmul francez ”Mon oncle” este o satiră socială la adresa automatizării nepractice a societății și a robotizării oamenilor. Cineastul Jacques Tati opune aici două medii de viață complet diferite: mediul materialist, ultraautomatizat și monoton al părinților micului Gérard și mediul boem și uman al domnului Hulot, unchiul băiețelului. Confruntarea celor două medii conduce la defecțiuni tehnologice foarte amuzante, ce evidențiază nevoia omului de a evita dependența tehnologică și de a-și păstra umanitatea.
Filmul este format dintr-o cascadă de gaguri ingenioase și pline de căldură umană ce satirizează superficialitatea și dezumanizarea crecândă a oamenilor, precum și ineficiența și lipsa de spirit practic a multor gadget-uri, cu un dialog redus la minim (atât pentru că este considerat neesențial, cât și ca un omagiu pentru filmele mute ale lui Chaplin) și cu o utilizare creativă a sunetului. Pare o luptă donquijotescă a cineastului cu infatuarea și suficiența unei societăți postbelice tot mai orientată către consumatorism.
Iulidesprefilme
pe 13 August 2013 21:28
Comediile lui Jacques Tati, filme de autor, sunt...destul de serioase!
cosmin_kedii
pe 08 August 2013 12:46
,, Unchiul meu,, este o fabulă enigmatica a cărui subtilitate și creativitatea incanta privitorul. Un mare moment de cinema.
aayana
pe 10 Decembrie 2011 21:54
Unchiul duce o viață lipsită de griji, chiar dacă nu are un job, ca toată lumea. Dar nu disperă. Se plimbă cu umbrela la braț - indiferent de vreme și are un halat bej. Când iese din casă, trece prin holurile altor case. Este prieten cu toată lumea și, cel mai important, este prieten cu nepoțelul său. El este alternativa la fericire a băiețelului captiv într-o casă ultramodernă, cu aparate ce scot zgomote infernale, cu uși automate, părinți teleghidați. În mod straniu, el are un corespondent: cățelul îmbrăcat cu vestă în pătrățele (exact ca stăpânul său). Cățelul iubește strada și are prieteni care-l învață toate jocurile specifice vârstei. Fără îndoială, cățelul este firea nerobotizată a omului ce iubește libertatea. O satiră fină la adresa oamenilor care trăiesc de dragul aparențelor.
Realizat la mai bine de 20 de ani după ”Timpurile noi” (1936) ale lui Chaplin, filmul francez ”Mon oncle” este o satiră socială la adresa automatizării nepractice a societății și a robotizării oamenilor. Cineastul Jacques Tati opune aici două medii de viață complet diferite: mediul materialist, ultraautomatizat și monoton al părinților micului Gérard și mediul boem și uman al domnului Hulot, unchiul băiețelului. Confruntarea celor două medii conduce la defecțiuni tehnologice foarte amuzante, ce evidențiază nevoia omului de a evita dependența tehnologică și de a-și păstra umanitatea.
Filmul este format dintr-o cascadă de gaguri ingenioase și pline de căldură umană ce satirizează superficialitatea și dezumanizarea crecândă a oamenilor, precum și ineficiența și lipsa de spirit practic a multor gadget-uri, cu un dialog redus la minim (atât pentru că este considerat neesențial, cât și ca un omagiu pentru filmele mute ale lui Chaplin) și cu o utilizare creativă a sunetului. Pare o luptă donquijotescă a cineastului cu infatuarea și suficiența unei societăți postbelice tot mai orientată către consumatorism.