Părerea criticului
"Morgen" - Supraevaluat
Au omorât un peşte
Valul de cronici elogioase şi primele premii deja câştigate mă făcuseră să aştept cu multă încredere debutul în lung-metraj al lui Marian Crişan, aproape convins dinainte că mi se va oferi infirmarea scepticismului rămas de la nesemnificativul "Megatron", premiat printr-un capriciu bizar cu Palme d'or.
M-a cucerit din primele momente. Toată secvenţa de început e densă, bine lucrată şi filmată inventiv şi cu mult gust. Chiar dacă nu e deloc original, cadrul cu Nelu pe motocicletă, în drum spre frontieră, văzut din spate (devenit şi etichetă a filmului, pe afiş), reuşeşte să creeze o tensiune palpabilă, la fel ca imaginea similară de la începutul "Megatronului", cu mama şi copilul pe biciclete (motiv pentru care sper ca Marian Crişan să nu mai filmeze niciodată aşa, de-acum încolo, pentru a nu cădea în autopastişă şi manierizare). În continuare, episodul de la vamă nu numai că are umor şi adevăr de viaţă, dar şi prefigurează clar şi compact coordonatele povestirii - fiind, totodată, splendid filmat, în acel contrejour pe lumina zorilor (felicitări pentru imaginea lui Tudor Mircea, cel puţin în câteva momente remarcabile, dacă nu chiar pe tot parcursul filmului).
O altă bijuterie este secvenţa din supermarket, cu dialogul prozaic-tălmâb-duios dintre Nelu şi cumpărătoare. Umorul realist de cea mai bună calitate nu lipseşte nici din discuţiile despre ciripurile de pe acoperiş, cu obsesia Floricăi: "Ce nesimţit! El nu vrea de mâncare, vrea bani!"
Şi ajungem la acel plot point 1 impecabil realizat, când Behran rămâne de izbelişte între turism şi camion. Nici nu contează de unde a pornit confuzia - se înţelege clar că e unul dintre acele fatale accidente de comunicare proprii filierelor de trecere frauduloasă a frontierei. Distanţarea şi discreţia cu care se filmează tot incidentul nu fac decât să-i sporească eficienţa - episodul fiind bine rotunjit de secvenţa imediat următoare, cu turcul apărând pe celălalt mal al canalului în care pescuieşte Nelu, şi toată mizanscena primului lor contact vizual.
De-aici, lucrurile intră în declin.
Marea problemă e liniaritatea - pornind de la nivelul scenariului. Încep să mă tem că Marian Crişan mai are mult de învăţat în ceea ce priveşte dramaturgia de film. Unul dintre motivele pentru care "Megatron" ratase atât de lamentabil (la nivel de film, nu de palmares) consta în amputarea neghioabă a scenariului excelent construit de Gabriel Andronache (pe care, în treacăt fie zis, a uitat puţin să-l treacă pe generic): îi tăiase tocmai treimea finală, adică esenţa (nu i-o fi explicat nimeni că un scenariu este, de fapt, actul trei - pe care primele două nu fac decât să-l amorseze?). Acel scurt-metraj rămăsese, aşadar, o simplă pregătire care nu ducea nicăieri (lucru constatat chiar din vizionare - şi doar confirmat de ceea ce mi-a povestit Andronache ulterior).
Scenariul lui "Morgen" nu mai e complet lipsit de segmentul rezolvărilor - dar această porţiune de încheiere e simplistă, convenţională, fără nici un twist dramatic, măcar sugerat, măcar schiţat, măcar încercat. Trebuie să se înţeleagă clar că rolul celor minimum două răsturnări de situaţie finale, cea din plot point 2 şi cea din deznodământ (eventual cu cuplul suplimentar al încercării grele, trecută sau ratată), nu este numai de a ţine spectatorul în priză până la sfârşit, ci şi de a genera sensuri - dacă vreţi, acolo se creează acea apropiere decisivă a polilor de tensiune dramatică din care scapără scânteia ideii centrale a unui film. Or, la Marian Crişan, nici vorbă de aşa ceva: intervenţia poliţiştilor de frontieră şi îndepărtarea lui Behran din zonă survine ca o consecinţă firească şi aşteptată a tuturor apariţiilor lor anterioare (la modul: trebuia să se-ntâmple şi asta, şi uite că s-a întâmplat); faptul că, noaptea, Behran se întoarce totuşi acasă la Nelu e la fel de previzibil; şi, în fine, Nelu îl ia şi-l duce şi-l trece şi-l lasă-n Ungaria şi pupat amândoi malu' Tisei (sau cam pe-acolo). În timp ce Nelu pescuieşte, vâjâie un elicopter. Fertig.
Prin urmare, prima şi cea mai gravă consecinţă a acestui final amorf este absenţa ideii. Filmul ne-a spus o poveste fără nici un tâlc, arătându-ne doar relaţia plină de omenie dintre un localnic din Salonta şi un turc în drum spre mirajul Europei. Desigur, dincolo de aceste fapte se simt toate bunele sentimente identificate cu justeţe de atâtea comentarii: solidaritatea, egalitatea de şanse, compasiunea, etc. - dar un film epic de ficţiune nu se poate rezuma doar la a contempla un univers tematic, el e dator să extragă de-acolo cel puţin o idee originală pe care s-o comunice lumii, altfel de ce-a mai fost făcut, doar ca să ne spună nişte lucruri pe care deja le ştiam? Ce rost are?
Nu e de mirare aşadar că, pornind de aici, şi partea de mijloc a filmului, cunoscută în dramaturgie sub denumirea de "confruntare" sau "luptă", trenează - fiindcă scenaristul a construit-o fără să aibă în minte un obiectiv final semnificativ şi clar definit. Diversele peripeţii ale şederii turcului în ograda românului sunt autoconţinute şi sterile: nici nu duc povestea înainte, nici nu spun mare lucru. Una dintre cauze este insuficienta aprofundare a personajelor: dacă Nelu prezintă, cât de cât, o schiţă de portret, Behran nu e altceva decât conturul stereotip al musulmanului cumsecade privit de la mare distanţă. Şi se ştie (sau, măcar, aşa sperăm!) că fără personaje, nu se creează conflict; fără conflict, nu există acţiune; fără acţiune, nu avem poveste - şi fără poveste, ioc scenariu!
Şi nu cred, totuşi, că doar simpla inconsistenţă a personajelor stă la baza absenţei conflictului. Marian Crişan efectiv nu pare conştient de necesitatea de a-l crea (lucru surprinzător, pe undeva, fiindcă în "Megatron" relaţia conflictuală dintre mamă şi fiu era foarte puternic lansată şi urmărită - deşi n-ar fi exclus ca asta să se fi revendicat şi din scriitura lui Gabriel Andronache). Toate interacţiunile dintre Nelu şi Behran, în primă instanţă, apoi dintre Nelu (solidar cu Behran) şi restul lumii băltesc, sunt mărunte, fără nici o fărâmă de energie - un fel de "No, hai să..." / "D-apăi, binie..." Mulţi comentatori au apreciat pozitiv "ardelenismul" filmului, în sensul temperamentului, al lentorii, al atmosferei - dar asta nu poate fi o scuză pentru caracterul său static inclusiv în profunzime, nu numai pe plan epic: dincolo de calmul pasiv şi destul de amuzant al personajelor, nu se simte nimic din acea dinamică interioară care duce un film înainte. Metaforic spus, în loc de torent înspumat, sau fie şi râu liniştit, scenariul seamănă mai degrabă cu un canal de irigaţii ca alea din care pescuieşte Nelu; ca să nu zic baltă stătută!
Pe de altă parte, firul său epic, deşi fluent şi egal cu sine (chiar prea egal - cum am şi arătat adineaori), păcătuieşte prin juxtapunerea imediată, fără bătaie lungă şi angajare structurală, a multor secvenţe şi funcţii, care se înşiră ca mărgelele pe aţă şi, indiferent dacă le scoatem pe unele dintre ele sau mai adăugăm şi altele, povestea cam tot aia rămâne - două exemple: spartul lemnelor, care nu rezolvă nimic (decât, eventual, ca prefigurare a forţării barierei, în final - deci, chiar nimic!), sau tentativa de trecere a frontierei sub pretextul marcajelor rutiere (filmată cu umor şi foarte nostimă în sine - dar tocmai asta e: în sine, şi nimic mai mult!). Conform aceluiaşi principiu, se dezumflă şi titlul: "morgen", adică "mâine", ziua când îl va trece peste graniţă; se spune de câteva ori în prima jumătate, anunţând trucul cu galeria de fotbal; după nereuşita acestei încercări, cuvântul şi conceptul de "morgen" dispar complet din film, acţiunea continuând pe cu totul alte coordonate.
De altfel, un rezultat al acestor carenţe este tocmai eşecul parţial al secvenţei centrale, mid point-ul sau "lupta" propriu-zisă - aici, finalizată printr-o înfrângere, care va declanşa şi continuarea acţiunii: meciul de fotbal din Ungaria; faptul că Behran se întoarce, din solidaritate, ca să stea în tribună cu cei care l-au ajutat să treacă graniţa, după care se amestecă şi el în încăierarea generală de pe teren şi ajunge la spital şi înapoi în România, e tuşant şi trist-amuzant - dar insuficient susţinut şi inexpresiv filmat. Concepţia regisorală a întregii secvenţe, un singur plan larg din tribună spre teren, e foarte potrivită pentru componenta satirică, dar deserveşte total scopul central al episodului, care implică personajele principale - iar de aici ajungem la un alt aspect important şi care se cere discutat: concepţia şi prestaţia regisorală a lui Marian Crişan în "Morgen" şi, dincolo de acest film în sine, apetenţa lui pentru estetica minimalistă la nivel general.
Cadrele foarte largi şi cu durată lungă, uneori fixe, alteori derutant de mobile, ale filmelor din Noua Generaţie presupun un proces de elaborare extrem de minuţios. Puiu, Porumboiu şi Muntean şi le pregătesc cu o precizie de ceasornic a compoziţiei şi o incredibilă meticulozitate a repetiţiilor cu actorii. Ca atare, cel mai mic gest al Luminiţei Gheorghiu în camera de gardă, cea mai subtilă schimbare de expresie a lui Ion Sapdaru în studioul de apartament, cea mai aparent banală poziţionare a lui Mimi Brănescu în planul secund al cabinetului dentar, se integrează într-un sistem expresiv coerent şi au impactul scontat. În secvenţa de mai sus, revenirea lui Berhan în tribună rămâne la nivelul unui capriciu minuscul, pierzându-şi sensul de incident atât semnificativ pentru caracterul personajului, cât şi determinant la nivel major pentru evoluţia ulterioară a acţiunii.
Aceeaşi aplatizare a sarcinii dramatice şi a efectelor semantice se regăseşte în multe alte secvenţe concepute minimalist, dar insuficient de elaborate la nivel compoziţional, relaţional, al ritmului şi al detaliilor de orice fel (comportamentale, plastice, sonore, etc.) Este altul dintre motivele pentru care, lipsită de o bază dramaturgică solidă, regia lui Crişan îşi atinge doar parţial scopurile. Omul filmează foarte bine, coerent, frumos, expresiv, cu un profesionalism vizual remarcabil, reuşeşte să transmită stări şi sentimente, dar povesteşte deficitar şi nu comunică idei.
Tot printre limite şi neglijenţe se mai remarcă şi falsitatea multor actori, în frunte cu Elvira Rîmbu, care deşi în linii mari sugerează credibil portretul nevestei ciufute şi cu fixuri, şi rosteşte foarte amuzant replicile ardeleneşti, se vede clar că le debitează fiindcă aşa i s-a spus să facă (femeia din supermarket, bunăoară, era mai naturală), şi nici ceilalţi din peisaj nu-s mult mai breji. Noroc că András Hatházi şi Yilmaz Yalcin sunt fireşti, fiindcă în fond ei duc tot filmul.
Astfel că, printr-un corolar logic al tuturor acestor calităţi şi neajunsuri în mare parte destul de echilibrate, ajungem şi la formularea celei mai importante concluzii: cea privind sensurile umane şi centrale majore pe care îşi propusese filmul să le abordeze.
Problema noii invazii islamice în Europa este, cum ştim, pe cât de prezentă, pe atât de delicată. Ca fenomen atât politico-social, cât şi economic şi cultural, pune probleme majore - şi ambele părţi implicate se pretează la excesele lor. Pe de o parte, în vestul continentului, fundamentele consacrate de secole ale civilizaţiei europene se clatină îngrijorător (Rotterdamul a devenit un oraş aproape musulman; Londra, conform unei recente sintagme, atacate dar adevărate, se îndreaptă spre integrarea în "lumea a treia"; în Franţa ştim bine ce se întâmplă), conform vechii promisiuni a imamilor: "Vom ocupa Europa prin pântecele femeilor noastre" (ca să nu mai vorbim de Taqyyia, un termen pe care nici unul dintre noi n-ar trebui să-l ignore!). Pe de altă parte, avem şi noi la overreacting-urile noastre, sub influenţa fie a fundamentalismelor creştine (şi în primul rând ortodoxe), fie a propagandei americane şi a subversiunilor israelite. Ca să n-o mai lungim, stăm pe un butoi cu pulbere şi nu ne putem permite să tratăm cu sentimentalism dulceag şi superficial problema fluxului de imigranţi ilegali din est şi sud. Omenia şi solidaritatea trebuie să fie susţinute artistic prin intermediul unor personaje solid construite, nu schematice şi poncife, şi al unor situaţii dramatice generatoare de sensuri, nu lăsate în coada de peşte a clişeelor duios-idealiste.
În fond, lipsa de finalitate a acestui demers a fost formulată şi de patru tineri curăţei care, la ieşirea din sală, comentau: "După trailer şi cronici, mă aşteptam la mult mai mult... Ce să zic? Au omorât şi ei un peşte pentru filmul ăsta"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
15 octombrie, 2010, h. 10:30-12:28
Bucureşti, România
Au omorât un peşte
Valul de cronici elogioase şi primele premii deja câştigate mă făcuseră să aştept cu multă încredere debutul în lung-metraj al lui Marian Crişan, aproape convins dinainte că mi se va oferi infirmarea scepticismului rămas de la nesemnificativul "Megatron", premiat printr-un capriciu bizar cu Palme d'or.
M-a cucerit din primele momente. Toată secvenţa de început e densă, bine lucrată şi filmată inventiv şi cu mult gust. Chiar dacă nu e deloc original, cadrul cu Nelu pe motocicletă, în drum spre frontieră, văzut din spate (devenit şi etichetă a filmului, pe afiş), reuşeşte să creeze o tensiune palpabilă, la fel ca imaginea similară de la începutul "Megatronului", cu mama şi copilul pe biciclete (motiv pentru care sper ca Marian Crişan să nu mai filmeze niciodată aşa, de-acum încolo, pentru a nu cădea în autopastişă şi manierizare). În continuare, episodul de la vamă nu numai că are umor şi adevăr de viaţă, dar şi prefigurează clar şi compact coordonatele povestirii - fiind, totodată, splendid filmat, în acel contrejour pe lumina zorilor (felicitări pentru imaginea lui Tudor Mircea, cel puţin în câteva momente remarcabile, dacă nu chiar pe tot parcursul filmului).
O altă bijuterie este secvenţa din supermarket, cu dialogul prozaic-tălmâb-duios dintre Nelu şi cumpărătoare. Umorul realist de cea mai bună calitate nu lipseşte nici din discuţiile despre ciripurile de pe acoperiş, cu obsesia Floricăi: "Ce nesimţit! El nu vrea de mâncare, vrea bani!"
Şi ajungem la acel plot point 1 impecabil realizat, când Behran rămâne de izbelişte între turism şi camion. Nici nu contează de unde a pornit confuzia - se înţelege clar că e unul dintre acele fatale accidente de comunicare proprii filierelor de trecere frauduloasă a frontierei. Distanţarea şi discreţia cu care se filmează tot incidentul nu fac decât să-i sporească eficienţa - episodul fiind bine rotunjit de secvenţa imediat următoare, cu turcul apărând pe celălalt mal al canalului în care pescuieşte Nelu, şi toată mizanscena primului lor contact vizual.
De-aici, lucrurile intră în declin.
Marea problemă e liniaritatea - pornind de la nivelul scenariului. Încep să mă tem că Marian Crişan mai are mult de învăţat în ceea ce priveşte dramaturgia de film. Unul dintre motivele pentru care "Megatron" ratase atât de lamentabil (la nivel de film, nu de palmares) consta în amputarea neghioabă a scenariului excelent construit de Gabriel Andronache (pe care, în treacăt fie zis, a uitat puţin să-l treacă pe generic): îi tăiase tocmai treimea finală, adică esenţa (nu i-o fi explicat nimeni că un scenariu este, de fapt, actul trei - pe care primele două nu fac decât să-l amorseze?). Acel scurt-metraj rămăsese, aşadar, o simplă pregătire care nu ducea nicăieri (lucru constatat chiar din vizionare - şi doar confirmat de ceea ce mi-a povestit Andronache ulterior).
Scenariul lui "Morgen" nu mai e complet lipsit de segmentul rezolvărilor - dar această porţiune de încheiere e simplistă, convenţională, fără nici un twist dramatic, măcar sugerat, măcar schiţat, măcar încercat. Trebuie să se înţeleagă clar că rolul celor minimum două răsturnări de situaţie finale, cea din plot point 2 şi cea din deznodământ (eventual cu cuplul suplimentar al încercării grele, trecută sau ratată), nu este numai de a ţine spectatorul în priză până la sfârşit, ci şi de a genera sensuri - dacă vreţi, acolo se creează acea apropiere decisivă a polilor de tensiune dramatică din care scapără scânteia ideii centrale a unui film. Or, la Marian Crişan, nici vorbă de aşa ceva: intervenţia poliţiştilor de frontieră şi îndepărtarea lui Behran din zonă survine ca o consecinţă firească şi aşteptată a tuturor apariţiilor lor anterioare (la modul: trebuia să se-ntâmple şi asta, şi uite că s-a întâmplat); faptul că, noaptea, Behran se întoarce totuşi acasă la Nelu e la fel de previzibil; şi, în fine, Nelu îl ia şi-l duce şi-l trece şi-l lasă-n Ungaria şi pupat amândoi malu' Tisei (sau cam pe-acolo). În timp ce Nelu pescuieşte, vâjâie un elicopter. Fertig.
Prin urmare, prima şi cea mai gravă consecinţă a acestui final amorf este absenţa ideii. Filmul ne-a spus o poveste fără nici un tâlc, arătându-ne doar relaţia plină de omenie dintre un localnic din Salonta şi un turc în drum spre mirajul Europei. Desigur, dincolo de aceste fapte se simt toate bunele sentimente identificate cu justeţe de atâtea comentarii: solidaritatea, egalitatea de şanse, compasiunea, etc. - dar un film epic de ficţiune nu se poate rezuma doar la a contempla un univers tematic, el e dator să extragă de-acolo cel puţin o idee originală pe care s-o comunice lumii, altfel de ce-a mai fost făcut, doar ca să ne spună nişte lucruri pe care deja le ştiam? Ce rost are?
Nu e de mirare aşadar că, pornind de aici, şi partea de mijloc a filmului, cunoscută în dramaturgie sub denumirea de "confruntare" sau "luptă", trenează - fiindcă scenaristul a construit-o fără să aibă în minte un obiectiv final semnificativ şi clar definit. Diversele peripeţii ale şederii turcului în ograda românului sunt autoconţinute şi sterile: nici nu duc povestea înainte, nici nu spun mare lucru. Una dintre cauze este insuficienta aprofundare a personajelor: dacă Nelu prezintă, cât de cât, o schiţă de portret, Behran nu e altceva decât conturul stereotip al musulmanului cumsecade privit de la mare distanţă. Şi se ştie (sau, măcar, aşa sperăm!) că fără personaje, nu se creează conflict; fără conflict, nu există acţiune; fără acţiune, nu avem poveste - şi fără poveste, ioc scenariu!
Şi nu cred, totuşi, că doar simpla inconsistenţă a personajelor stă la baza absenţei conflictului. Marian Crişan efectiv nu pare conştient de necesitatea de a-l crea (lucru surprinzător, pe undeva, fiindcă în "Megatron" relaţia conflictuală dintre mamă şi fiu era foarte puternic lansată şi urmărită - deşi n-ar fi exclus ca asta să se fi revendicat şi din scriitura lui Gabriel Andronache). Toate interacţiunile dintre Nelu şi Behran, în primă instanţă, apoi dintre Nelu (solidar cu Behran) şi restul lumii băltesc, sunt mărunte, fără nici o fărâmă de energie - un fel de "No, hai să..." / "D-apăi, binie..." Mulţi comentatori au apreciat pozitiv "ardelenismul" filmului, în sensul temperamentului, al lentorii, al atmosferei - dar asta nu poate fi o scuză pentru caracterul său static inclusiv în profunzime, nu numai pe plan epic: dincolo de calmul pasiv şi destul de amuzant al personajelor, nu se simte nimic din acea dinamică interioară care duce un film înainte. Metaforic spus, în loc de torent înspumat, sau fie şi râu liniştit, scenariul seamănă mai degrabă cu un canal de irigaţii ca alea din care pescuieşte Nelu; ca să nu zic baltă stătută!
Pe de altă parte, firul său epic, deşi fluent şi egal cu sine (chiar prea egal - cum am şi arătat adineaori), păcătuieşte prin juxtapunerea imediată, fără bătaie lungă şi angajare structurală, a multor secvenţe şi funcţii, care se înşiră ca mărgelele pe aţă şi, indiferent dacă le scoatem pe unele dintre ele sau mai adăugăm şi altele, povestea cam tot aia rămâne - două exemple: spartul lemnelor, care nu rezolvă nimic (decât, eventual, ca prefigurare a forţării barierei, în final - deci, chiar nimic!), sau tentativa de trecere a frontierei sub pretextul marcajelor rutiere (filmată cu umor şi foarte nostimă în sine - dar tocmai asta e: în sine, şi nimic mai mult!). Conform aceluiaşi principiu, se dezumflă şi titlul: "morgen", adică "mâine", ziua când îl va trece peste graniţă; se spune de câteva ori în prima jumătate, anunţând trucul cu galeria de fotbal; după nereuşita acestei încercări, cuvântul şi conceptul de "morgen" dispar complet din film, acţiunea continuând pe cu totul alte coordonate.
De altfel, un rezultat al acestor carenţe este tocmai eşecul parţial al secvenţei centrale, mid point-ul sau "lupta" propriu-zisă - aici, finalizată printr-o înfrângere, care va declanşa şi continuarea acţiunii: meciul de fotbal din Ungaria; faptul că Behran se întoarce, din solidaritate, ca să stea în tribună cu cei care l-au ajutat să treacă graniţa, după care se amestecă şi el în încăierarea generală de pe teren şi ajunge la spital şi înapoi în România, e tuşant şi trist-amuzant - dar insuficient susţinut şi inexpresiv filmat. Concepţia regisorală a întregii secvenţe, un singur plan larg din tribună spre teren, e foarte potrivită pentru componenta satirică, dar deserveşte total scopul central al episodului, care implică personajele principale - iar de aici ajungem la un alt aspect important şi care se cere discutat: concepţia şi prestaţia regisorală a lui Marian Crişan în "Morgen" şi, dincolo de acest film în sine, apetenţa lui pentru estetica minimalistă la nivel general.
Cadrele foarte largi şi cu durată lungă, uneori fixe, alteori derutant de mobile, ale filmelor din Noua Generaţie presupun un proces de elaborare extrem de minuţios. Puiu, Porumboiu şi Muntean şi le pregătesc cu o precizie de ceasornic a compoziţiei şi o incredibilă meticulozitate a repetiţiilor cu actorii. Ca atare, cel mai mic gest al Luminiţei Gheorghiu în camera de gardă, cea mai subtilă schimbare de expresie a lui Ion Sapdaru în studioul de apartament, cea mai aparent banală poziţionare a lui Mimi Brănescu în planul secund al cabinetului dentar, se integrează într-un sistem expresiv coerent şi au impactul scontat. În secvenţa de mai sus, revenirea lui Berhan în tribună rămâne la nivelul unui capriciu minuscul, pierzându-şi sensul de incident atât semnificativ pentru caracterul personajului, cât şi determinant la nivel major pentru evoluţia ulterioară a acţiunii.
Aceeaşi aplatizare a sarcinii dramatice şi a efectelor semantice se regăseşte în multe alte secvenţe concepute minimalist, dar insuficient de elaborate la nivel compoziţional, relaţional, al ritmului şi al detaliilor de orice fel (comportamentale, plastice, sonore, etc.) Este altul dintre motivele pentru care, lipsită de o bază dramaturgică solidă, regia lui Crişan îşi atinge doar parţial scopurile. Omul filmează foarte bine, coerent, frumos, expresiv, cu un profesionalism vizual remarcabil, reuşeşte să transmită stări şi sentimente, dar povesteşte deficitar şi nu comunică idei.
Tot printre limite şi neglijenţe se mai remarcă şi falsitatea multor actori, în frunte cu Elvira Rîmbu, care deşi în linii mari sugerează credibil portretul nevestei ciufute şi cu fixuri, şi rosteşte foarte amuzant replicile ardeleneşti, se vede clar că le debitează fiindcă aşa i s-a spus să facă (femeia din supermarket, bunăoară, era mai naturală), şi nici ceilalţi din peisaj nu-s mult mai breji. Noroc că András Hatházi şi Yilmaz Yalcin sunt fireşti, fiindcă în fond ei duc tot filmul.
Astfel că, printr-un corolar logic al tuturor acestor calităţi şi neajunsuri în mare parte destul de echilibrate, ajungem şi la formularea celei mai importante concluzii: cea privind sensurile umane şi centrale majore pe care îşi propusese filmul să le abordeze.
Problema noii invazii islamice în Europa este, cum ştim, pe cât de prezentă, pe atât de delicată. Ca fenomen atât politico-social, cât şi economic şi cultural, pune probleme majore - şi ambele părţi implicate se pretează la excesele lor. Pe de o parte, în vestul continentului, fundamentele consacrate de secole ale civilizaţiei europene se clatină îngrijorător (Rotterdamul a devenit un oraş aproape musulman; Londra, conform unei recente sintagme, atacate dar adevărate, se îndreaptă spre integrarea în "lumea a treia"; în Franţa ştim bine ce se întâmplă), conform vechii promisiuni a imamilor: "Vom ocupa Europa prin pântecele femeilor noastre" (ca să nu mai vorbim de Taqyyia, un termen pe care nici unul dintre noi n-ar trebui să-l ignore!). Pe de altă parte, avem şi noi la overreacting-urile noastre, sub influenţa fie a fundamentalismelor creştine (şi în primul rând ortodoxe), fie a propagandei americane şi a subversiunilor israelite. Ca să n-o mai lungim, stăm pe un butoi cu pulbere şi nu ne putem permite să tratăm cu sentimentalism dulceag şi superficial problema fluxului de imigranţi ilegali din est şi sud. Omenia şi solidaritatea trebuie să fie susţinute artistic prin intermediul unor personaje solid construite, nu schematice şi poncife, şi al unor situaţii dramatice generatoare de sensuri, nu lăsate în coada de peşte a clişeelor duios-idealiste.
În fond, lipsa de finalitate a acestui demers a fost formulată şi de patru tineri curăţei care, la ieşirea din sală, comentau: "După trailer şi cronici, mă aşteptam la mult mai mult... Ce să zic? Au omorât şi ei un peşte pentru filmul ăsta"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
15 octombrie, 2010, h. 10:30-12:28
Bucureşti, România
