Morte a Venezia (1971)

Morte a Venezia (1971, reg. Luchino Visconti) te atrage mai întâi prin curgerea lentă a imaginilor, prin îmbinarea coloanei sonore cu fiecare cadru. Suntem în fața unei partituri care ne arată la propriu cum se naște un sentiment puternic: iubirea. Un alt mare plus al filmului este că nici o secundă nu se încearcă să ni se explice (rezolve) sentimentul apărut. Și aici intervine puterea actorului (în cazul de față Dirk Bogarde) de a scoate la suprafața pielii, în slow motion, trăirea interioară atât de greu de explicat. Scenele lungi sunt de fapt niște partituri care trebuie urmărite cadru cu cadru. Zâmbetul timid, stângăcia, primele simptome ale neliniștii fac parte dintr-un tablou imens care trebuie privit când de la distanță când foarte apropiat (jocul camerei, din punctul acesta de vedere, ne face un favor).
Gustav von Aschenbach, un compozitor atins de aripa morții, este surprins de Tadzio, un copil de 15 ani al unei familii poloneze. Spun este surprins pentru că, pentru mine, ceea ce se naște în compozitor este neliniștitor chiar și pentru el. Istoria zbuciumată a vieții de familie (moartea fetei), filosofia de viața pe care o urma, sentimentul straniu care îl asediază fac din acest personaj un mare incomod în mijlocul unei societăți pestrițe.
Homosexualitatea care apare în film aparține mai mult autorilor (Thomas Mann și Luchino Visconti) decât personajului. Gustav von Aschenbach are propriul unghi de vedere asupra obsesiei (în cazul lui, Tadzio), unul clasic, apropiat de reprezentările lui Michelangelo, în care urmărește vânarea de gesturi recognoscibile și salvatoare (a se vedea mâinile întinse din final sau leșinul de lângă fântână care mie mi-a amintit de Pieta fără Fecioară).
Frumusețea angelică este furată clipei, Gustav ținându-și mereu în frâu privirea care, din motive de neînțeles, îi este mereu provocată. Avem un film unde primează un monolog al trăirii, un film unde cuvintele sunt incluse în melodia sentimentului. Gustav von Aschenbach se lasă trăit de o forță din interior, de o tensiune cumulată, de o pierdere contopită cu un dor mistuitor.
Trăirea intensă mistuie ca o ciumă interioară. Moartea se petrece în personaj de când se află în barcă, totul fiind o redare lentă a fenomenului. Tadzio reprezintă pentru Gustav acea piramidă prin care imaginea morții devine mai acceptabilă, mai personală.

Mă rezum doar în a spune că filmul e mai bun decât nuvela lui Thomas Mann. :)

Poate cel mai cunoscut film al regizorului italian Luchino Visconti, "Death in Venice" este adaptarea cinematografica a nuvelei cu acelasi nume scrisa de Thomas Mann. Filmul lui Visconti respecta destul de fidel firul narativ al nuvelei si pune accent pe elementele simbolice prezente in scrierea lui Mann. Vacanta in Venetia a scriitorului Gustav von Aschenbach (Dirk Bogarde) are un deznodamant neasteptat pentru protagonist. Pentru spectator, finalul povestii este aflat chiar din titlu, asa ca nu e nici o surpriza aici. Simbolistica povestii este cea care conteaza, cat si relatia ciudata dintre Aschenbach si tanarul baiat polonez, Tadzio. Venetia isi pierde conotatia exotica de loc turistic sclipitor si devine purgatoriu pentru protagonist. Calatoria sa se transforma intr-una catre taramul de apoi, iar cale de intoarcere nu exista. Interpretarea magistrala a lui Bogarde, regia meticuloasa a lui Visconti, muzica superba a lui Gustav Mahler, fac din "Death in Venice" un film puternic si induiosator.

Homosexual declarat, regizorul Luchino Visconti şi-a dorit dintotdeauna să ecranizeze "Moarte la Veneţia", strania nuvelă publicată în anul 1912 de scriitorul german Thomas Mann (care şi-a mărturisit în jurnalele sale atracţiile bisexuale). Nuvela sus-menţionată se aseamănă din anumite puncte de vedere cu "Portretul lui Dorian Gray" de Oscar Wilde, ambele opere literare descriind obsesia maladivă a unui intelectual matur pentru un tânăr de o frumuseţe ieşită din comun.

Subiectul filmului viscontian îl reprezintă pasiunea anormală cu înclinaţii pedofile a compozitorului german Gustav von Aschenbach pentru Tadzio, un băiat polonez sosit la Veneţia împreună cu mama şi surorile sale. Oraşul traversa în acea perioadă o cumplită epidemie de holeră, dar compozitorul refuză să-l părăsească pentru a nu fi despărţit astfel de obiectul pasiunii sale.

Deşi subiectul îmi displace total, nu pot să nu remarc valoarea artistică a ecranizării lui Visconti. Filmul conţine puţine dialoguri, are cadre de un rafinament poetic desăvârşit ce insistă pe fizionomia personajelor, reuşind să transmită patima maladivă şi incontrolabilă a compozitorului. Atât de puternice sunt schimburile de priviri încât spectatorii au impresia că Tadzio îşi dă seama că este admirat şi pare să-i răspundă. Atracţia exercitată de tânăr asupra compozitorului poate însemna atât o aspiraţie către perfecţiunea creaţiei, cât şi o nostalgie faţă de anii frumoşi ai tinereţii.

Atmosfera din Veneţia primului deceniu al secolului al XX-lea este reconstituită cu autenticitate prin decorurile somptuoase şi costumele opulente. Pe măsură că holera începe să facă ravagii, clădirile apar tot mai dărăpănate şi mai murdare, iar Veneţia pare să moară doborâtă de propria decadenţă.

Merită remarcată interpretarea tăcută, dar extrem de sugestivă a actorului englez Dirk Bogarde, care transmite în mod remarcabil sfâşierea lăuntrică a compozitorului între dorinţa de a părăsi oraşul contaminat de holeră şi nevoia de a rămâne alături de obiectul pasiunii sale chiar dacă aceasta i-ar aduce moartea. Dramatismul imaginilor este de o intensitate rară, iar suferinţa lui Gustav von Aschenbach trezeşte spectatorilor o senzaţie de regret faţă de neputinţa acestuia de a-şi găsi liniştea sufletească.

Orice cinefil adevarat trebuie sa il vada.Coloana sonora-exceptionala.Dirk Bogarde face un rol mare, cu privirile acelea lungi , plimbarile pe urma unui adolescent de care e indragostit.Thomas Mann a trait o experienta aproape identica, lucru care s-a aflat mult mai tirziu, iar iubirile lui Luchino Visconti au fost intotdeauna pentru barbatii tineri si frumosi.

Ecranizare extraordinara dupa nuvela lui Thoms Mann...........

Un film de frumusete sublima, pe acordurile Simfoniei a 5-a de Mahler care accentueaza trairile personajului principal, tristetea provocata de frumusetea inaccesibila a adolescentului Tadzio, dragostea obsesiva care il consuma si care in final ii aduce moartea. Am citit pareri, si de altfel subscriu la ele, care spun ca filmul lui Visconti e mult mai bun decat cartea lui Thomas Mann.

Eram foarte mica atunci cand l-am vazut la TV. M-a impresionat, desi multe nu le-am inteles atunci... Acum privind inapoi realizez frumusetea filmului si dramatismul lui. Tin minte lumina tipica in filmele lui Visconti, costumele superbe dar si decorurile opulente. Nu stiu de ce in filmele lui Visconti chiar si un decor simplu, o pajiste sau o plaja goala poate deveni un decor "Incarcat," innobilat de lumina, de muzica, de simboluri. L-as revedea pe indelete, desi mi-ar trebui o stare launtrica speciala pentru a "gusta" din plin acest film.

[...] iar astazi o sa incheiem seria dedicata operelor sale cu un adevarat film de arta, “Moarte la Venetia” (Morte a Venezia, [...]