Tragicomicul docu-portret al unei familii disfuncționale de emigranți români, văzut de fiul lor actor din SUA
Actorul american de origine română Eugene Buică se întoarce în România anului 1998 să își revadă familia, cu ocazia nunții fratelui său. Și filmează tot. Reîntâlnirea cu ei în aeroport, cu proaspăta cumnată, pe care o cunoaște în fața camerei. Acasă, mama lui îi reproșează tatălui că nu a atins-o de 25 de ani și jumătate, dar că o atinge în schimb pe vecina. Domnul Buică nu neagă, și ce dacă a atins-o?
Nu ne ia deci mult să speculăm de ce Eugene interacționează cu părinții prin intermediul unei camere. În schimb, nici el nu pare să realizeze ce efect are acea cameră. Încercând să se apropie de fratele său filmându-l, îl întreabă (în engleză) de ce nu vorbește cu el, dar nu pare să observe că îl inhibă: Vorbește mai întâi cu agentul meu, îi răspunde în glumă fratele.
Filmul ia forma unui montaj de arhivă personală a acestei familii de emigranți români, prinși între dor și diferențe de fus, între New York și București, Los Angeles și Râmnicu Vâlcea. Și între multe înjurături și jigniri, îndulcite cu umorul unei nebunii romgleze.
Iar în tot acest vast spațiu intermediar își face loc o mare neîmpăcare, aparent moștenită de mai multe generații, plimbată peste Atlantic și așezată între Eugene și mama lui, așa cum o anunță titlul filmului, subintitulat: „un documentar impertinent de Eugene Buică”.
Eugene o filmează pe Mrs Buică în timp ce încuie ușa de la intrare cu un lacăt, două, trei, apoi pune un lanț, apoi încă unul mai gros, pe toată lățimea ușii. În SUA, Mrs. Buică ajunsese să betoneze geamurile. Acum, nu se mai simte în siguranță decât cu frica de Dumnezeu. Nu vrea ca Eugene să îi încalce intimitatea filmându-i icoanele, dar ajunge să îi împărtășească povești biblice. Și râd împreună uitându-se la filmările mai vechi de arhivă cu ea. Altfel, ea rămâne o mamă rezervată, fiindcă Eugen a fost mereu mai apropiat de taică-său, un soț pe cât de trăirist, pe atât de ușuratic, pe care ea a ajuns să îl bage la închisoare.
Eugene face încă un pas în spate ca să își înțeleagă părinții, intervievându-i la bătrânețe într-un cadru steril de TV, o terapie „impertinentă" în familie, cu flori în fundal, lavaliera la vedere, ilustrații cu fotografii, alternând prin montaj de la mamă la tată, de la perspectiva ei la a lui, în timp ce curg evocări, mărturisiri, acuze, copilării nefericite, refuzul doamnei Buică de a urma un tratament psihiatric sau de a mai vedea vreun motiv pentru care să se facă bine, în fond toate efectele acestei neîmpăcări, care se resimt inclusiv în filmări redundante sau zorzoane filmice, precum sunetele de diapozitiv sau de peliculă. În schimb, rămânem cu versurile lui Octavian Goga, cântate de formația Mondial pe genericul de început al filmului:
Actorul american de origine română Eugene Buică se întoarce în România anului 1998 să își revadă familia, cu ocazia nunții fratelui său. Și filmează tot. Reîntâlnirea cu ei în aeroport, cu proaspăta cumnată, pe care o cunoaște în fața camerei. Acasă, mama lui îi reproșează tatălui că nu a atins-o de 25 de ani și jumătate, dar că o atinge în schimb pe vecina. Domnul Buică nu neagă, și ce dacă a atins-o?
Nu ne ia deci mult să speculăm de ce Eugene interacționează cu părinții prin intermediul unei camere. În schimb, nici el nu pare să realizeze ce efect are acea cameră. Încercând să se apropie de fratele său filmându-l, îl întreabă (în engleză) de ce nu vorbește cu el, dar nu pare să observe că îl inhibă: Vorbește mai întâi cu agentul meu, îi răspunde în glumă fratele.
Filmul ia forma unui montaj de arhivă personală a acestei familii de emigranți români, prinși între dor și diferențe de fus, între New York și București, Los Angeles și Râmnicu Vâlcea. Și între multe înjurături și jigniri, îndulcite cu umorul unei nebunii romgleze.
Iar în tot acest vast spațiu intermediar își face loc o mare neîmpăcare, aparent moștenită de mai multe generații, plimbată peste Atlantic și așezată între Eugene și mama lui, așa cum o anunță titlul filmului, subintitulat: „un documentar impertinent de Eugene Buică”.
Eugene o filmează pe Mrs Buică în timp ce încuie ușa de la intrare cu un lacăt, două, trei, apoi pune un lanț, apoi încă unul mai gros, pe toată lățimea ușii. În SUA, Mrs. Buică ajunsese să betoneze geamurile. Acum, nu se mai simte în siguranță decât cu frica de Dumnezeu. Nu vrea ca Eugene să îi încalce intimitatea filmându-i icoanele, dar ajunge să îi împărtășească povești biblice. Și râd împreună uitându-se la filmările mai vechi de arhivă cu ea. Altfel, ea rămâne o mamă rezervată, fiindcă Eugen a fost mereu mai apropiat de taică-său, un soț pe cât de trăirist, pe atât de ușuratic, pe care ea a ajuns să îl bage la închisoare.
Eugene face încă un pas în spate ca să își înțeleagă părinții, intervievându-i la bătrânețe într-un cadru steril de TV, o terapie „impertinentă" în familie, cu flori în fundal, lavaliera la vedere, ilustrații cu fotografii, alternând prin montaj de la mamă la tată, de la perspectiva ei la a lui, în timp ce curg evocări, mărturisiri, acuze, copilării nefericite, refuzul doamnei Buică de a urma un tratament psihiatric sau de a mai vedea vreun motiv pentru care să se facă bine, în fond toate efectele acestei neîmpăcări, care se resimt inclusiv în filmări redundante sau zorzoane filmice, precum sunetele de diapozitiv sau de peliculă. În schimb, rămânem cu versurile lui Octavian Goga, cântate de formația Mondial pe genericul de început al filmului:
De va veni la tine vântul
Purtând povestea mea amară
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.
Nu-i vina ta, așa e scrisă
Nemilostiva legii a firii.
Sărutul otrăvit al brumii.
Omoară toamna trandafirii.
Și cine s-ar opri să plângă.
O frunză veștedă-n cărare.
Când codrii freamătă alături.
Şi râd în răsărit de soare?