Interpretarea rolurilor feminine e foarte buna, mai ales rolul creat de Maggie Smith te cucereste.Este imposibil sa nu iti placa filmul care are o asemenea distributie.
marta.b
pe 27 Iunie 2015 22:55
Mathias: "Esti frumoasa."
Chloe: "Nu sunt frumoasa. Sunt aproape batrana."
Mathias: "O floare perfecta e aproape batrana." :)
xerses
pe 09 Februarie 2015 21:29
Nu e o comedie... insa Maggie Smith, Kevin Kline si Kristin Scott Thomas realizeaza roluri extrem de bune.
a_anywhere
pe 29 Ianuarie 2015 22:35
"(...) Precizia e cheia cãtre o viatã lungã.(...)"
nyuszi
pe 15 Octombrie 2014 01:27
L-am vazut ieri la Festivalul de Film de la Londra.
Sincer, imi vine greu sa cred ca e debutul regizoral al lui Horovitz. Filmul e superb regizat, poetic, dar nu intr-atat incat sa plictiseasca, vizual o placere. E drept, se petrece la Paris, dar am vazut suficiente filme care folosesc acelasi "decor" si arata jalnic. Asta nu!
Povestea e destul de simpla, dar, complicata de relatiile dintre personaje. Nimic nu e ceea ce pare. Maggie Smith e o batrana fermecatoare, dar care nu ezita sa fie rece, sau chiar rautacioasa, daca trebuie. Kristin Scott Thomas e extrem de vulnerabila, dincolo de fatada pe care o prezinta, iar Kevin Kline pare totusi sa aiba o inima, chiar daca pare, per ansamblu, un porc. Fiecare personaj are traumele sale, iluziile de care se agata, sau, in unele cazuri, minciunile pe care vor sa le creada. Filmul e, intr-un fel, calatoria metaforica pe care o fac toti trei printre aceste traume si minciuni, tragandu-se de limba unul pe altul, confesandu-se, incercand sa se descalceasca pe sine insusi, si trecutul care pare a fi comun.
Mi-a placut foarte mult piesa de teatru (scrisa tot de Horovitz) pe care e bazat filmul. E intensa, amuzanta, dar poate un pic mai dureroasa decat filmul. Ceea ce filmul aduce in plus e Parisul, senzatia strazilor, a parcurilor, a Senei. In teatru acestea sunt aproape imposibil de redat, si chiar Horovitz a spus in interviul care l-a dat dupa vizionarea filmului, ca unul din motivele principale pentru care a ales aceasta piesa pentru ecranizare a fost Parisul, si dorinta sa de a-l prezenta, asa cum il vede.
Cred ca singura "problema" care pot sa spun ca am avut-o cu filmul e clarificarea unui fapt care in piesa de teatru ramane neelucidat, ambiguu. Nu vreau sa dau detalii, as strica probabil filmul pentru unii, dar eu una as fi preferat varianta piesei de teatru. Ambiguitatea.
Si, in incheiere, vreau doar sa spun ca oribil cum suna, m-as amuza teribil daca romanii ar traduce titlul filmului ca "Baba Mea".
Chloe: "Nu sunt frumoasa. Sunt aproape batrana."
Mathias: "O floare perfecta e aproape batrana." :)
Sincer, imi vine greu sa cred ca e debutul regizoral al lui Horovitz. Filmul e superb regizat, poetic, dar nu intr-atat incat sa plictiseasca, vizual o placere. E drept, se petrece la Paris, dar am vazut suficiente filme care folosesc acelasi "decor" si arata jalnic. Asta nu!
Povestea e destul de simpla, dar, complicata de relatiile dintre personaje. Nimic nu e ceea ce pare. Maggie Smith e o batrana fermecatoare, dar care nu ezita sa fie rece, sau chiar rautacioasa, daca trebuie. Kristin Scott Thomas e extrem de vulnerabila, dincolo de fatada pe care o prezinta, iar Kevin Kline pare totusi sa aiba o inima, chiar daca pare, per ansamblu, un porc. Fiecare personaj are traumele sale, iluziile de care se agata, sau, in unele cazuri, minciunile pe care vor sa le creada. Filmul e, intr-un fel, calatoria metaforica pe care o fac toti trei printre aceste traume si minciuni, tragandu-se de limba unul pe altul, confesandu-se, incercand sa se descalceasca pe sine insusi, si trecutul care pare a fi comun.
Mi-a placut foarte mult piesa de teatru (scrisa tot de Horovitz) pe care e bazat filmul. E intensa, amuzanta, dar poate un pic mai dureroasa decat filmul. Ceea ce filmul aduce in plus e Parisul, senzatia strazilor, a parcurilor, a Senei. In teatru acestea sunt aproape imposibil de redat, si chiar Horovitz a spus in interviul care l-a dat dupa vizionarea filmului, ca unul din motivele principale pentru care a ales aceasta piesa pentru ecranizare a fost Parisul, si dorinta sa de a-l prezenta, asa cum il vede.
Cred ca singura "problema" care pot sa spun ca am avut-o cu filmul e clarificarea unui fapt care in piesa de teatru ramane neelucidat, ambiguu. Nu vreau sa dau detalii, as strica probabil filmul pentru unii, dar eu una as fi preferat varianta piesei de teatru. Ambiguitatea.
Si, in incheiere, vreau doar sa spun ca oribil cum suna, m-as amuza teribil daca romanii ar traduce titlul filmului ca "Baba Mea".