My Oxford Year (2025)

Scriere
My Oxford Year (2025) – Un an la Oxford, o poveste de iubire și prea puține motive să ne amintim de ea
Uneori, filmele ne vorbesc despre povești de iubire care ar trebui să ne schimbe perspectiva asupra vieții. Ne pregătesc pentru emoții intense, ne așază în decoruri de poveste și ne invită să credem că, indiferent cât de bine ne-am planificat viitorul, inima are întotdeauna ultimul cuvânt. Dar ce se întâmplă atunci când înțelegem tot ce vrea să ne transmită un film, fără să simțim cu adevărat ceea ce încearcă să ne transmită?
Există ceva irezistibil în ideea unui an petrecut la Oxford. Clădiri încărcate de istorie, biblioteci desprinse parcă dintr-un roman victorian, alei pe care ai impresia că au pășit generații întregi de scriitori și intelectuali, puburi englezești și ritualuri universitare care transformă până și banalul într-o experiență memorabilă. Adăugăm o tânără americană ambițioasă, un profesor britanic fermecător, o poveste de iubire neașteptată și, pentru că romantismul contemporan pare să nu mai poată funcționa fără o tragedie pe măsură, o boală incurabilă. Avem rețeta. Mai rămâne să vedem dacă avem și filmul.
Lansat de Netflix la 1 august 2025, My Oxford Year, în regia lui Iain Morris, îi aduce în prim-plan pe Sofia Carson, în rolul Annei De La Vega, și pe Corey Mylchreest, în rolul lui Jamie Davenport. Adaptarea romanului omonim semnat de Julia Whelan își propune să ne ofere o poveste despre dragoste, maturizare, alegeri și acceptarea fragilității vieții. Numai că, între intenție și rezultat, se strecoară câteva probleme pe care nici frumusețea Oxfordului, nici farmecul celor doi protagoniști nu reușesc să le ascundă.
Când visul are o adresă: Oxford
Anna De La Vega ajunge în Anglia pentru a-și împlini un vis: să studieze literatura victoriană la prestigioasa Universitate Oxford. În spatele acestei alegeri se află și o decizie pragmatică, deloc neglijabilă: amânarea unei cariere promițătoare la Goldman Sachs. Anna este genul de persoană care știe ce vrea, își stabilește obiectivele și își organizează viitorul cu precizia unui proiect bine pus la punct.
Numai că viața nu este un plan de afaceri, iar Oxfordul îi rezervă o întâlnire care nu figura în program.
Jamie Davenport intră în poveste într-un mod suficient de stângaci încât să bifeze una dintre convențiile clasice ale comediei romantice. O întâlnire nefericită, câteva replici acide, descoperirea că bărbatul care a enervat-o este chiar profesorul ei și, treptat, atracția care începe să schimbe regulile jocului. De aici înainte, povestea își urmează traseul familiar, cu flirt, tachinări, momente de apropiere și acea tensiune romantică pe care cinematografia ne-a servit-o în nenumărate variante.
Să fim corecți: filmul știe să-și folosească decorurile. Oxfordul este splendid, iar atmosfera universitară are suficient farmec pentru a transforma vizionarea într-o escapadă plăcută. Există o eleganță vizuală care ne face să ne dorim să rătăcim pe aceleași alei, să intrăm în aceleași biblioteci și să ne pierdem, măcar pentru o vreme, într-o lume în care literatura pare să facă parte din viața de zi cu zi.
Dar aici apare și prima mea rezervă. Oxfordul este atât de frumos, încât uneori pare să facă o parte din munca pe care ar fi trebuit s-o facă scenariul. Literatura victoriană, pasiunea Annei pentru studiu și universul intelectual al universității ar fi putut deveni elemente esențiale ale poveștii. În schimb, pe măsură ce relația romantică ocupă centrul atenției, visul academic riscă să se transforme într-un decor elegant pentru o idilă previzibilă.
Până la urmă, Anna a venit la Oxford pentru a studia literatura sau pentru a descoperi că viața este mai complicată decât cărțile? Filmul încearcă să ne convingă că răspunsul le cuprinde pe amândouă, dar nu reușește întotdeauna să le acorde aceeași importanță.
Anna și Jamie: doi oameni sau două personaje construite pentru o poveste de dragoste?
Sofia Carson și Corey Mylchreest formează un cuplu suficient de atrăgător pentru universul acestui film. Ea are energia tinerei care își urmărește obiectivele, el aduce farmecul britanic, ironia și misterul unui om care ascunde mai mult decât lasă să se vadă. Împreună, au ingredientele necesare unei povești romantice de succes.
Problema este că ingredientele nu garantează și rezultatul.
Anna este ambițioasă, inteligentă, frumoasă și hotărâtă. Jamie este fermecător, cultivat, vulnerabil și marcat de propriile experiențe. Îi putem descrie destul de ușor, dar cât de bine ajungem să-i cunoaștem? Cât din ceea ce sunt se dezvăluie firesc și cât pare să existe doar pentru a împinge povestea în direcția dorită de scenariu?
În cazul Annei, simt lipsa unor contradicții mai bine explorate. Îi înțeleg ambițiile și îi observ transformarea, dar nu pătrund suficient de adânc în mecanismele interioare care o fac să renunțe la siguranța planurilor sale. Ce descoperă despre ea însăși? Ce anume o schimbă în mod fundamental? Și cât din această schimbare vine din maturizarea ei, independent de bărbatul de care se îndrăgostește?
Jamie beneficiază de misterul și vulnerabilitatea care îl fac atrăgător, însă nici în cazul lui scenariul nu pare întotdeauna interesat să depășească suprafața. Suferința sa explică multe dintre alegerile lui, dar nu poate înlocui construirea unui personaj complex.
Iar când relația lor ajunge în centrul dramei, ar fi trebuit să simțim că asistăm la întâlnirea a două lumi interioare distincte, nu doar la împletirea unor convenții romantice cu o tragedie personală.
Nu spun că povestea lor nu are momente frumoase. Spun doar că, pentru mine, între a vedea doi oameni îndrăgostindu-se și a ajunge să cred cu adevărat în iubirea lor există o diferență pe care My Oxford Year nu reușește s-o anuleze.
O poveste de iubire cu o problemă pe care romantismul n-ar trebui s-o ascundă
Există însă un aspect care merită discutat dincolo de chimia celor doi protagoniști: Jamie este profesorul Annei.
Filmul tratează această împrejurare ca pe un ingredient suplimentar al atracției, o complicație care face povestea mai interesantă și mai puțin convențională. Numai că relația profesor–studentă nu este doar o chestiune de reguli încălcate sau de romantism interzis. Este și o relație în care există o diferență de autoritate, de poziție și de responsabilitate.
Nu trebuie să condamnăm automat orice poveste de iubire care pornește dintr-un asemenea context. Cinematografia are tot dreptul să exploreze relații incomode, alegeri discutabile și personaje care nu se încadrează în tiparele morale cele mai convenabile. Dar libertatea de a spune o poveste nu scutește filmul de responsabilitatea de a înțelege implicațiile ei.
Aici mi-ar fi plăcut mai multă luciditate. Filmul este preocupat de atracție, de momentele romantice și de obstacolele care îi apropie pe cei doi, însă acordă prea puțin spațiu întrebării esențiale: în ce măsură relația lor se desfășoară în condiții cu adevărat egale?
Romantismul poate face o situație să pară seducătoare. Nu înseamnă că îi rezolvă automat problemele.
Când povestea de dragoste devine tragedie
Dacă prima parte a filmului se înscrie în tiparele comediei romantice, cea de-a doua schimbă radical perspectiva. În spatele farmecului lui Jamie se află o suferință profundă, legată de moartea fratelui său, Eddie. Iar când Anna descoperă că Jamie suferă de aceeași boală, relația lor capătă o miză cu totul diferită.
Deodată, nu mai vorbim doar despre atracție, despre diferențe culturale sau despre o tânără care încearcă să împace visurile personale cu o iubire neașteptată. Vorbim despre timpul care se scurge, despre frica de a pierde și despre dificultatea de a iubi un om atunci când viitorul alături de el nu mai poate fi imaginat în termenii obișnuiți.
Este, fără îndoială, partea în care filmul își propune să ne atingă cel mai puternic.
Jamie nu vrea ca Anna să-și sacrifice viața pentru el. Își dorește ca ea să-și continue drumul, să-și urmeze planurile și să nu transforme iubirea într-o obligație de a rămâne lângă un om care știe că timpul îi este limitat. Anna, la rândul ei, refuză ideea că suferința lui trebuie să-l condamne la singurătate și că dragostea ar trebui abandonată doar pentru că finalul este previzibil.
Conflictul dintre ei are potențial. El încearcă s-o protejeze prin distanță, ea încearcă să-i arate că nu toate deciziile trebuie luate în numele protejării celuilalt. Amândoi au motivele lor, iar această confruntare ar fi putut deveni nucleul emoțional al filmului.
Numai că aici apare una dintre slăbiciunile sale majore: schimbarea de ton nu este suficient de bine pregătită. Povestea trece de la lejeritatea romantică la drama bolii cu o intensitate care ar trebui să ne răscolească, dar care uneori pare mai degrabă impusă decât câștigată.
Filmul ne spune că trebuie să suferim alături de personaje, însă nu a construit întotdeauna o legătură suficient de profundă pentru ca această suferință să se transforme într-o experiență personală a spectatorului.
Și aici cred că trebuie făcută o distincție esențială: a înțelege tragedia unui personaj nu înseamnă neapărat a o simți. Putem recunoaște drama, putem aprecia intenția și putem accepta că situația este dureroasă fără să ajungem să fim cu adevărat sfâșiați de ea.
Nu orice film trist este un film emoționant. Uneori, tristețea este în poveste, dar emoția nu reușește să ajungă până la noi.
Între a iubi și a renunța
Pe măsură ce boala lui Jamie avansează, Anna trebuie să se confrunte cu una dintre cele mai dificile alegeri ale sale: să-și continue drumul profesional sau să rămână alături de omul pe care îl iubește.
În cele din urmă, îi mărturisește lui Jamie că îl iubește și decide să rămână în Anglia, renunțând la perspectiva carierei pe care și-o construise. El nu primește însă această decizie cu bucuria pe care ne-am putea-o imagina într-o poveste romantică. Dimpotrivă, se supără, iar conflictul dintre ei demonstrează că iubirea nu rezolvă automat diferențele de perspectivă.
Aici filmul atinge o întrebare interesantă: când alegem să rămânem alături de cineva, facem un act de iubire sau riscăm să transformăm iubirea într-o renunțare la propria identitate?
Nu cred că există un răspuns universal. Uneori, schimbarea planurilor este o alegere autentică, nu o sacrificare a propriei vieți. Alteori, gestul romantic al renunțării poate ascunde o idealizare periculoasă a suferinței.
Mi-ar fi plăcut ca filmul să exploreze mai atent această ambiguitate. Anna merita să fie mai mult decât femeia care descoperă că iubirea este mai importantă decât cariera. Merita să vedem cum își redefinește propriile priorități, ce păstrează din visurile ei și cum ajunge să ia o decizie care îi aparține cu adevărat.
Pentru că maturizarea nu înseamnă neapărat să renunți la ceea ce ai dorit cândva. Uneori, înseamnă să înțelegi de ce ai dorit acel lucru și dacă mai reprezintă, în continuare, ceea ce ești.
Finalul: lacrimile nu sunt o măsură a valorii unui film
Apropierea Annei de Jamie, ultimele lor momente împreună și moartea lui reprezintă punctul culminant al poveștii. Jamie ajunge la spital cu pneumonie, într-o stare gravă, iar tatăl său acceptă, în cele din urmă, să-i respecte dorința de a nu continua tratamentul. Anna îl ține în brațe în timp ce moare.
Filmul încheie apoi povestea privind spre viitorul Annei, care își continuă studiile și ajunge să predea la Oxford cursul pe care îl susținuse cândva Jamie. Există aici o încercare de a transforma pierderea într-o formă de continuitate, iar ideea că o persoană poate rămâne prezentă prin lucrurile pe care le-a lăsat în urmă are, în sine, o frumusețe incontestabilă.
Totuși, nu pot să nu mă întreb dacă finalul câștigă suficient prin construcția poveștii sau dacă se bazează, în bună măsură, pe puterea situației dramatice.
Moartea unui personaj de care ne-am atașat profund poate deveni una dintre cele mai puternice experiențe cinematografice. Dar atunci când atașamentul nu s-a construit suficient, tragedia riscă să rămână mai mult o idee dureroasă decât o experiență care ne marchează.
În plus, felul în care filmul prezintă boala și refuzul tratamentului ar fi meritat mai multă nuanță. Decizia lui Jamie este una personală, legată de suferința sa și de felul în care își înțelege propriul sfârșit. Dar un asemenea subiect nu trebuie redus la ideea că moartea devine inevitabil mai romantică atunci când este însoțită de renunțare.
Viața, chiar și în condiții de boală gravă, nu își pierde valoarea. Iar suferința nu ar trebui idealizată doar pentru că oferă unei povești un final dramatic.
Nu am nevoie ca un film să mă facă să plâng pentru a-l considera bun. Am nevoie să mă convingă că personajele sale sunt mai mult decât instrumentele unei emoții pe care scenariul încearcă s-o provoace.
Verdict: un film frumos, o poveste tristă, o amintire care se estompează
My Oxford Year nu este un film lipsit de calități. Are un decor splendid, o atmosferă atrăgătoare, doi protagoniști care se potrivesc universului romantic al poveștii și câteva teme care merită explorate: conflictul dintre ambiție și iubire, acceptarea fragilității vieții, teama de pierdere și dificultatea de a lua decizii atunci când nu există o variantă lipsită de durere.
Problema este că filmul pare să se mulțumească prea des cu ceea ce are deja la îndemână. Se bazează pe frumusețea Oxfordului, pe farmecul celor doi actori și pe greutatea tragediei pentru a construi o poveste care ar fi avut nevoie de mai multă profunzime, de personaje mai bine conturate și de o tranziție mai firească între romantism și dramă.
Nu reinventează nimic, iar convențiile genului sunt atât de vizibile, încât rareori avem parte de surprize autentice. Mai mult, relația profesor–studentă ridică întrebări pe care filmul nu le explorează suficient, preferând să le transforme în elemente ale unei povești de dragoste.
Și totuși, nu l-aș declara o pierdere de timp. Pentru cine caută un romance cu peisaje frumoase, o atmosferă englezească seducătoare și o poveste despre iubire și pierdere, filmul poate oferi o vizionare plăcută. Nu toate filmele trebuie să schimbe cinematografia și nici fiecare poveste de dragoste nu trebuie să devină o experiență existențială.
Dar există o diferență între un film pe care îl urmărești cu plăcere și unul care rămâne cu tine mult după ce s-au terminat genericul și muzica de final.
My Oxford Year mi-a oferit motive să-i înțeleg intențiile, dar nu suficiente motive să mă atașez profund de personajele sale. Am înțeles ce a vrut să spună despre iubire, despre alegeri și despre fragilitatea vieții. Nu am simțit însă că povestea a reușit să transforme aceste idei într-o experiență emoțională pe măsura ambițiilor sale.
Poate că acesta este și paradoxul filmului: ne vorbește despre un an care schimbă o viață, dar nu reușește să transforme cele două ore ale vizionării într-o amintire cinematografică pe măsură.
Nota mea: 6/10.
Un film bunicel, cu un decor superb și câteva idei care merită discutate, dar care confundă uneori potențialul emoțional al poveștii cu emoția pe care reușește efectiv să o transmită. Merită văzut dacă îți plac dramele romantice, dar nu te aștepta ca frumusețea Oxfordului și tristețea unui final să compenseze toate lipsurile scenariului.
Pentru că, până la urmă, nu este suficient ca o poveste să ne spună că iubirea schimbă totul. Trebuie să ne facă să credem în oamenii pentru care, într-adevăr, schimbă totul.

pierdere de timp, previzibil, iar personajul principal feminin este pur si simplu imposibil de suportat. Dialogurile sunt penibile si par desprinse din povesti de pe wattpad scrise de adolescenti

Un film decent realizat cu bun simt britanic care, desi e usor neplauzibil si se insiropeaza pe final, nu e poluat de neomarxisme inutile. Am apreciat ca finalul este construit realist.
Recomand sa-l vedeti.

Un film cu puterea sperantei de a trai fiecare zi in deplinatatea ei.

Foarte frumos film . Anul meu la Oxford te învață să prețuiești fiecare clipa a vieții asa cum este ea . Este foarte emotionant și foarte intens acest film și sfârșitul chiar da omului lacrimi în ochi

Deși mă așteptam la cu totul altceva, filmul are multe mesaje de luat în seamă. La capitolul creație în a construi povestea are o mare lipsă. Îți dă senzația că tipa parcă a venit la cursuri special ca să-l cunoască pe el. Nici nu înclină spre comedie, dar nici spre romantism. Însă are dialoguri ce țin de maturitate ce te face să te gândești la viitor.

Un film sensibil, emoționant, cu un mesaj puternic care ne face să ne gândim la cât de mici suntem și totuși la cât de multe putem să facem ????. "Eternitatea se naște în prezent".
Mi-a plăcut foarte mult și Corey Mylchreest, un actor care promite foarte mult (l-am văzut și în serialul Queen Elizabeth), foarte carismatic și talentat. Am văzut filmul de două ori până acum și tot l-aș mai revedea ????.