Părerea criticului
"Naşa" - Imitaţie de simulacru mimat de voită comedie
Asta şi filmul de public sunt două treburi foarte grele!
Au perfectă dreptate Jesús del Cerro şi Virgil Nicolaescu, răspunzând la interviul pe care li l-a luat propriul lor producător/distribuitor, trustul MediaPro, în avanpremiera noii sale încercări de a aborda, cu curaj, genul de care cinematografia românească are nevoie ca de roata carului: filmul de consum. "Eu cred că este cel mai dificil gen, pentru că a-i face pe oameni să plângă sau să devină emotivi [de fapt, să se emoţioneze; nu se "devine emotiv" la un film, ci din naştere - sau, eventual, în urma unui lung şi laborios proces din copilărie; dar cum româna nu e limba nativă a preopinentului, se iartă] e mai uşor decât să îi faci să râdă," spune Jesús del Cerro - iar Virgil Nicolaescu confirmă: "Cel mai greu este să realizezi o comedie."
În acelaşi interviu, del Cerro şi Nicolaescu povestesc ce bine s-au amuzat, laolaltă cu toată echipa, pe platou - apoteoza bunei dispoziţii constituind-o o filmare la care Mihai Bobonete râdea cu atâta poftă, încât s-a molipsit de la el şi regisorul, de la care i s-a transmis cameramanului George Dăscălescu, care râdea de sărea steadycam-ul de pe dânsul, şi-a trebuit să dea pauză până s-a potolit toată echipa. Relatarea lor ne reaminteşte fatalmente de una dintre regulile de aur ale teatrului şi filmului: "Dacă vrei să se râdă în sală, nu trebuie să se râdă deloc la repetiţie/filmare."
Dar acestea nu sunt decât două dintre motivele pentru care la "Naşa" nu vor râde decât ăia care se hlizesc şi când văd cum apune soarele.
Nu mă voi sătura niciodată să revăd cele mai antologice comedii ale tuturor timpurilor - începând cu Billy Wilder, şi continuând cu Charlie Chaplin, Mack Sennett, Neil Simon, Gene Saks, Stanley Donen, Jean Dreville, Robert Lamoureux, Arthur Hiller, Milos Forman (la începuuri), Mel Brooks... De ce e atât de irezistibil hazul acelor filme? Fiindcă sunt cât se poate de serioase! Luaţi o piesă de Neil Simon, sau un scenariu de I.A.L. Diamond, filmat de Billy Wilder - ori, de ce nu, oricare film făcut de discipolul român al lui Simon, al lui Wilder şi al lui Chaplin: Nae Caranfil. Totul, acolo, e gândit la sânge, motivat scrupulos, calculat matematic, şi cât se poate de veridic - atât la nivelul realist al acţiunii, cât şi la cel de structură dramaturgică şi, în plus, pe palierul ideilor creative care fac inefabilul oricărui film, şi mai ales al oricărei comedii.
În "Ho, ho, ho!", precedenta tentativă a MediaPro de a aborda filmul de consum pentru toate vârstele, scenariul demarat de Gabriel Andronache şi rafistolat apoi de Bogdan Mirică pornea de la o premisă foarte ofertantă, dar de la un moment dat începea să se piardă tot mai plenar prin bălării: hoţii se schimbau în moşcrăciuni fix în parcare pe ger, doar ca să-i vedem cum se strâmbă dârdâind în chiloţi, mergeau la un moment dat şi pe acoperiş (fără nici un motiv - decât că "dă bine"), Ştefan Bănică folosea maşinuţa teleghidată tot de chichi, ca să fie mai 'oţ, iar el şi Bogdan Iancu ades fugeau ca bezmeticii prin mall când în sus şi când în jos, ba la stânga ba la dreapta (ba încă şi pe toate diagonalele scărilor rulante!), când la fel de bine ar fi putut să meargă la pas, sau chiar să stea pe loc unde se aflau, că tot aia era.
Nici în "Naşa" lucrurile nu stau mult mai bine. Pornind de la premisa că genul comic uşor ar tolera o libertate mult mai mare decât celelalte (eminamente eronată - vezi cele spuse cu două paragrafe mai sus), povestea abundă în episoade ilogice, neverosimile, justificate parţial sau imperceptibil, înşirate pe lângă plot doar pentru că se spera în efectele lor amuzante. Ca să dau doar două pilde flagrante de gratuitate...
...Prima: eroina (care în cea dintâi variantă fusese o româncuţă cinstită) este de-acum o americancă măritată cu un român, care predă engleza la o şcoală. Yankeitatea ei nu rezolvă absolut nimic - decât că o mare parte din film se vorbeşte în engleză. Dacă au mers pe ideea asta având în vedere exportul, ar fi fost imperios necesar să inventeze şi o motivaţie de fond, la nivel de poveste - că de-acolo până la distribuţia internaţională, calea-i lungă! Iar dacă au urmărit obţinerea unor efecte comice din interacţiunile lingvistice, pur şi simplu au uitat în minutul următor că asta voiseră: problema limbii e rezolvată absurd, dar prost. Absolut toţi românii din jurul Naşei conversează în engleză dezinvolt şi relaxat, dar cu mici greşeli şi cu accent românesc, şi fără să amuze nicăieri. În plus, antagonistul principal nu e nici el român (tot degeaba: putea fi şi bandit moldovean, ucrainean, rus, arab, chinez, japonez sau kukubangdez, că tot nu se simte, nici în poveste, nici în anturaj, nici în nimic; şi-apoi ce, n-avem şi noi mafioţii noştri?), aşa că şi-n jurul lui se vorbeşte tot numai în engleză. Pentru ca buimăceala să fie totală, se numeşte "Spanu", aşa că multă vreme ne întrebăm dacă nu cumva o fi un simplu "Spânu" pronunţat fără căciuliţă - până-l auzim en passant enervându-se-ntr-o limbă aşa, mai exotică; de fapt, e etiopiana, ca să nu ziceţi la nimeni!).
...A doua abureală: toată povestea e încadrată în două coperţi narative, încercând să propună pretextul a doi aurolaci care, refugiindu-se într-o vilă părăsită, găsesc acolo jurnalul personal al unui copil, din care aurolacul mare îi citeşte aurolacei mici - şi, pe parcurs, mai contribuie şi el, ca să fie povestea mai pe placul ei. Teoretic, scamatoria asta ar fi putut salva câte ceva în planul veracităţii (treacă-meargă, nu e nevoie să fie toate realiste; că doar sunt înflorite succesiv, atât de cel ce-a scris, cât şi de lector - şansă pe care a ratat-o inexplicabil Horaţiu Mălăele, în "Nunta mută", unde toate elementele greu acceptabile ale poveştii ar fi dobândit acoperire dacă, în planul prezent, l-ar fi pus să povestească pe primar, care-n 1953 văzuse totul cu ochi de copil). Din păcate, apar alte hibe: în primul rând, povestea pe care o vedem conţine multe momente pe care autorul însemnărilor nu putea să le cunoască (nici direct, nici indirect); în al doilea rând, speculând că ar fi inventate, ne izbim de faptul că depăşesc pe departe mentalitatea şi nivelul de cunoştinţe al unui copil (fie acesta chiar şi sofisticatul fiu al eroinei - darmite un homeless!); în al treilea rând, ambii copii ai străzii sunt inteligenţi, educaţi, stilaţi, rasaţi şi nespălaţi ostentativ (se vede de la o poştă făcătura), şi ce să spun, unora ca ei, când se aciuiesc printr-o casă abandonată, fix de citit jurnale le arde; în al patrulea rând, o soluţie de avarie ar fi fost ca acestor copii să le inventeze o poveste justificativă (să fie de familie bună, dar ajunşi pe străzi cine ştie de ce), ceea ce ar fi oferit şi şansa unui cârlig cu tâlc - degeaba, nici la asta nu s-au gândit; în al cincilea rând, ca să ne bage definitiv în ceaţă, băiatul e jucat tot de Ştefan Iancu (interpretul celui care a scris jurnalul) - şi, colac peste pupăză, în final vedem că paginile sunt albe, ceea ce ar sugera că el de fapt a spus totul din cap. Singura explicaţie vag raţională ar fi că e acelaşi personaj, care cine ştie cum a ajuns copil al străzii, şi acum relatează prin ce-a trecut (varianta alternativă, că de fapt el este un homeless care a improvizat toată povestea, identificându-se pe sine însuşi cu băiatul din poveste, e pe departe mai improbabilă)... dar la astea, mă rog, ne gândim noi, dacă avem bunăvoinţă, că filmul le lasă-n coadă de peşte di granda.
Pe scurt, toată povestea cu aurolacii e 100% în sine, complet confuză şi, date fiind gafele ei atât de copilăreşti, poate că era mult mai bine s-o taie de tot la montaj. (Zic "poate", numai fiindcă totuşi conţine un personaj adorabil: o dulceaţă de căţea maidaneză care face toţi banii - şi şi-a demonstrat talentele şi la conferinţa de presă informală de după vizionare; da' mă rog, slăbiciunea mea pentru câini e una, iar obiectivitatea analitică este cu totul altceva.)
Şi, cum spuneam, acestea nu-s decât două dintre cele mai vizibile inutilităţi din scenariu. La fel ca la filmul anterior, scriptul a suferit un proces de modificare etapizat şi laborios, care ar merita un studiu aparte în interes profesional dar depăşeşte cu mult sfera analizei de faţă. E de ajuns să spunem că în varianta epică vizibilă pe ecran nu se mai regăseşte din rigoarea structurală şi profesionalismul solid ale lui Tudor Voican decât un vag contur de paradigmă dramaturgică (mult deformată, ciopârţită şi sufocată de adaosuri futile), sezisabil numai dacă eşti de meserie şi te gândeşti bine de tot. Deşi alterările, denaturările şi fărâmiţările succesive sunt opera unei întregi echipe de realizatori, măgăreaţa răspunderii nominale cade pe capul sărmanului cosemnatar Viorel Mihalcea, ilustrat prin scurta dar prodigioasa lui carieră alături de Nicolas Masson, căruia i-a scris cele două scurtmetraje şi celebrul "Nekro"). Fundamentat pe o bază atât de inconsistentă, filmul îşi pierde din start o mare parte din şansele reuşitei comice - să nu uităm încă o regulă de bază a artei în general, a cinematografului în particular şi a comediei în special: pentru a obţine rezultatul dorit, trebuie să porneşti de la situaţii şi personaje fireşti, normale, credibile, pe care să le conduci treptat spre evoluţii din ce în ce mai insolite, trăsnite şi chiar absurde. Or, e imposibil să râzi de nişte caricaturi care dn start sunt atât de îndepărtate de orice norme ale acceptabilului - iar ăsta nu e decât începutul. Chiar şi sărind peste premise, constatăm cu cruntă dezamăgire că nu atât lui Jesús del Cerro (diagnosticat încă de la "Ho, ho, ho!"), ci şi lui Virgil Nicolaescu (debutant în filmul de lung-metraj, după două seriale TV şi o bogată activitate de asistent de regie şi secund), le lipseşte cu desăvârşire simţul umorului - în sensul său esenţial: sincer, spontan, sclipitor. Fiecare replică, gag, situaţie comică din film e fabricată, făcută, în nădejdea că la aşa ceva spectatorul sigur va râde, că doar a mai râs şi la alte poante asemănătoare (omiţând faptul că, în acele filme, ideile hazlii fuseseră candide, originale şi proaspete). Mai mult, s-au folosit cu precădere actori lipsiţi de experienţă, cărora se vede clar că regisorii le-au spus: "Fă lumea să râdă" - şi bieţii histrioni, cuminţi, asta încearcă: să-i impună publicului, prin intonaţie, mimică şi mişcare, "Acum trebuie să râzi!" (reţetă sigură pentru ca spectatorul să strângă din dinţi şi din sprâncene, fie şi numai de-al dracu'). Ajungem astfel la încă un precept de bază al comediei: ca să distreze cu adevărat, personajul nu are voie să fie comic! Comicăreala cade în sarcina actorului - câtă vreme personajul nu trebuie să se prostească, să facă mişto, să se ţină de bancuri, nici măcar să-şi dea seama cât de caraghios este - e obligatoriu să se ia pe sine însuşi cât mai în serios, iar umorul să rezulte din talentul şi măiestria autorului şi ale actorului.
Din fericire, aici actorii se menţin la un nivel destul de decent al cheilor interpretative - nu se strâmbă ca-n "La bani, la cap, la oase", nu mizează pe cabotinării obscene (ca-n noncomediile americane recente) şi nici nu vorbesc porcos (ce-i drept, în scopul inconsistent al ratingului: filmul se vrea "pentru toată familia" - dar câştigul nu are nici o legătură cu micii spectatori, oricum mult mai emancipaţi întotdeauna decât părinţii lor, de când e lumea lume, ci cu nivelul general de bun-simţ al întregului film). Whitney Anderson, cu voia lui Dumnezeu, e OK - mă temeam de o nouă vedetă de mâna a treişpea trambalată peste ocean doar ca să ne dăm mari; cum spuneam, gratuitatea subzistă doar la nivel de personaj, în rest actriţa e şi frumoasă, şi firească, şi nu lipsită de umor nativ. În preajma ei, Dragoş Bucur apare puţin şi searbăd, într-un rolişor pe care-l putea face oricine (a fost adus doar ca "nume"), iar Ştefan Iancu (fratele mai mare al lui Bogdan, din "Ho, ho, ho!", despre care producătoarea Alma Sârbu spunea cu acel prilej că era hotărâtă să-i exploateze la maximum datele native), e la fel de sub-folosit: deşi este mereu prezent în cadru, şi are un rol decisiv în main-plot (faza cu armele), nu i se oferă nici un moment actoricesc semnificativ - noroc cu marele lui talent nativ, care-l face să fie natural şi plin de farmec chiar şi-n cele mai anodine momente. Răzvan Vasilescu e el însuşi la limita minimei rezistenţe. Florin Busuioc prilejuieşte (nu din vina lui) un alt rateu de zile mari: îşi începe rolul cu o secvenţă de mare ironie şi fineţe (unul dintre puţinele cazuri în care am zâmbit), pentru ca în continuare să fie silit doar la câteva apariţii scurte de plan doi, în tuşe grosiere. Surprind plăcut Alex Velea şi Mihai Bobonete, în mare parte reuşind să evite falsităţile şi stridenţele; un alt cuplu interesant, din care se putea scoate mult mai mult, e cel al fraţilor Gheorghe şi Lucian Ifrim. Cătălia Grama - Jojo e corectă şi vag decorativă, în concepţia-i consacrată. În rest, lume multă şi măruntă, jucând cu naturaleţe inspidă în fel de fel de roluri fără nimic comun cu realitatea, oricât de reconfigurată artistic (poliţişti, jandarmi, jurişti, mafioţi, etc.)
În mod surprinzător, episodul cel mai convingător, cât de cât, e cel al deznodământului: apoteoza cu săpatul în fundaţia catedralei (deşi, să fim cinstiţi: crede tata-mare că ziaristul ăla iese viu şi nevătămat după ce-a stat o săptămână-n sarcofagul peste care s-a turnat beton la greu!), precum şi apariţia finală, gen "tablou de familie", la uşa mafiotului, iscă o anumită emoţie, un oarecare fior de bucurie - indicând că, după toate probabilităţile, Jesús del Cerro ar fi mai degrabă un narator sentimental decât un umorist.
Nu lipsit de importanţă pentru ochii publicului, filmul se mai saltă puţin printr-o imagerie bine stăpânită - e clar că Jesús del Cerro ştie măcar să filmeze. Cadrele sunt compuse nu numai corect ci şi expresiv (în fond, nici Viorel Sergovici nu-i un operator de colea!), camera se mişcă dezinvolt, ritmul narativ şi al mizanscenelor e susţinut (inclusiv cu aportul montajului sigur şi alert al lui Ovidiu Văcaru). Muzica... nu ştim ce-i cu ea (pe paginile de net ale filmului nu e trecut nimeni în dreptul ei - nici compozitor, nici ilustrator), dar sună nonstop pe fundal, muncind cu osârdie spre a nelămuri că ar trebui să râdem. Nu degeaba precizează Jesús del Cerro, în interviul din care am mai citat la început: "Dacă în alte genuri mai poţi fi ajutat de muzică sau alte artificii, în cazul comediei oamenii râd numai şi numai dacă găsesc ceva amuzant." Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 aprilie, 2011
Bucureşti, România
Asta şi filmul de public sunt două treburi foarte grele!
Au perfectă dreptate Jesús del Cerro şi Virgil Nicolaescu, răspunzând la interviul pe care li l-a luat propriul lor producător/distribuitor, trustul MediaPro, în avanpremiera noii sale încercări de a aborda, cu curaj, genul de care cinematografia românească are nevoie ca de roata carului: filmul de consum. "Eu cred că este cel mai dificil gen, pentru că a-i face pe oameni să plângă sau să devină emotivi [de fapt, să se emoţioneze; nu se "devine emotiv" la un film, ci din naştere - sau, eventual, în urma unui lung şi laborios proces din copilărie; dar cum româna nu e limba nativă a preopinentului, se iartă] e mai uşor decât să îi faci să râdă," spune Jesús del Cerro - iar Virgil Nicolaescu confirmă: "Cel mai greu este să realizezi o comedie."
În acelaşi interviu, del Cerro şi Nicolaescu povestesc ce bine s-au amuzat, laolaltă cu toată echipa, pe platou - apoteoza bunei dispoziţii constituind-o o filmare la care Mihai Bobonete râdea cu atâta poftă, încât s-a molipsit de la el şi regisorul, de la care i s-a transmis cameramanului George Dăscălescu, care râdea de sărea steadycam-ul de pe dânsul, şi-a trebuit să dea pauză până s-a potolit toată echipa. Relatarea lor ne reaminteşte fatalmente de una dintre regulile de aur ale teatrului şi filmului: "Dacă vrei să se râdă în sală, nu trebuie să se râdă deloc la repetiţie/filmare."
Dar acestea nu sunt decât două dintre motivele pentru care la "Naşa" nu vor râde decât ăia care se hlizesc şi când văd cum apune soarele.
Nu mă voi sătura niciodată să revăd cele mai antologice comedii ale tuturor timpurilor - începând cu Billy Wilder, şi continuând cu Charlie Chaplin, Mack Sennett, Neil Simon, Gene Saks, Stanley Donen, Jean Dreville, Robert Lamoureux, Arthur Hiller, Milos Forman (la începuuri), Mel Brooks... De ce e atât de irezistibil hazul acelor filme? Fiindcă sunt cât se poate de serioase! Luaţi o piesă de Neil Simon, sau un scenariu de I.A.L. Diamond, filmat de Billy Wilder - ori, de ce nu, oricare film făcut de discipolul român al lui Simon, al lui Wilder şi al lui Chaplin: Nae Caranfil. Totul, acolo, e gândit la sânge, motivat scrupulos, calculat matematic, şi cât se poate de veridic - atât la nivelul realist al acţiunii, cât şi la cel de structură dramaturgică şi, în plus, pe palierul ideilor creative care fac inefabilul oricărui film, şi mai ales al oricărei comedii.
În "Ho, ho, ho!", precedenta tentativă a MediaPro de a aborda filmul de consum pentru toate vârstele, scenariul demarat de Gabriel Andronache şi rafistolat apoi de Bogdan Mirică pornea de la o premisă foarte ofertantă, dar de la un moment dat începea să se piardă tot mai plenar prin bălării: hoţii se schimbau în moşcrăciuni fix în parcare pe ger, doar ca să-i vedem cum se strâmbă dârdâind în chiloţi, mergeau la un moment dat şi pe acoperiş (fără nici un motiv - decât că "dă bine"), Ştefan Bănică folosea maşinuţa teleghidată tot de chichi, ca să fie mai 'oţ, iar el şi Bogdan Iancu ades fugeau ca bezmeticii prin mall când în sus şi când în jos, ba la stânga ba la dreapta (ba încă şi pe toate diagonalele scărilor rulante!), când la fel de bine ar fi putut să meargă la pas, sau chiar să stea pe loc unde se aflau, că tot aia era.
Nici în "Naşa" lucrurile nu stau mult mai bine. Pornind de la premisa că genul comic uşor ar tolera o libertate mult mai mare decât celelalte (eminamente eronată - vezi cele spuse cu două paragrafe mai sus), povestea abundă în episoade ilogice, neverosimile, justificate parţial sau imperceptibil, înşirate pe lângă plot doar pentru că se spera în efectele lor amuzante. Ca să dau doar două pilde flagrante de gratuitate...
...Prima: eroina (care în cea dintâi variantă fusese o româncuţă cinstită) este de-acum o americancă măritată cu un român, care predă engleza la o şcoală. Yankeitatea ei nu rezolvă absolut nimic - decât că o mare parte din film se vorbeşte în engleză. Dacă au mers pe ideea asta având în vedere exportul, ar fi fost imperios necesar să inventeze şi o motivaţie de fond, la nivel de poveste - că de-acolo până la distribuţia internaţională, calea-i lungă! Iar dacă au urmărit obţinerea unor efecte comice din interacţiunile lingvistice, pur şi simplu au uitat în minutul următor că asta voiseră: problema limbii e rezolvată absurd, dar prost. Absolut toţi românii din jurul Naşei conversează în engleză dezinvolt şi relaxat, dar cu mici greşeli şi cu accent românesc, şi fără să amuze nicăieri. În plus, antagonistul principal nu e nici el român (tot degeaba: putea fi şi bandit moldovean, ucrainean, rus, arab, chinez, japonez sau kukubangdez, că tot nu se simte, nici în poveste, nici în anturaj, nici în nimic; şi-apoi ce, n-avem şi noi mafioţii noştri?), aşa că şi-n jurul lui se vorbeşte tot numai în engleză. Pentru ca buimăceala să fie totală, se numeşte "Spanu", aşa că multă vreme ne întrebăm dacă nu cumva o fi un simplu "Spânu" pronunţat fără căciuliţă - până-l auzim en passant enervându-se-ntr-o limbă aşa, mai exotică; de fapt, e etiopiana, ca să nu ziceţi la nimeni!).
...A doua abureală: toată povestea e încadrată în două coperţi narative, încercând să propună pretextul a doi aurolaci care, refugiindu-se într-o vilă părăsită, găsesc acolo jurnalul personal al unui copil, din care aurolacul mare îi citeşte aurolacei mici - şi, pe parcurs, mai contribuie şi el, ca să fie povestea mai pe placul ei. Teoretic, scamatoria asta ar fi putut salva câte ceva în planul veracităţii (treacă-meargă, nu e nevoie să fie toate realiste; că doar sunt înflorite succesiv, atât de cel ce-a scris, cât şi de lector - şansă pe care a ratat-o inexplicabil Horaţiu Mălăele, în "Nunta mută", unde toate elementele greu acceptabile ale poveştii ar fi dobândit acoperire dacă, în planul prezent, l-ar fi pus să povestească pe primar, care-n 1953 văzuse totul cu ochi de copil). Din păcate, apar alte hibe: în primul rând, povestea pe care o vedem conţine multe momente pe care autorul însemnărilor nu putea să le cunoască (nici direct, nici indirect); în al doilea rând, speculând că ar fi inventate, ne izbim de faptul că depăşesc pe departe mentalitatea şi nivelul de cunoştinţe al unui copil (fie acesta chiar şi sofisticatul fiu al eroinei - darmite un homeless!); în al treilea rând, ambii copii ai străzii sunt inteligenţi, educaţi, stilaţi, rasaţi şi nespălaţi ostentativ (se vede de la o poştă făcătura), şi ce să spun, unora ca ei, când se aciuiesc printr-o casă abandonată, fix de citit jurnale le arde; în al patrulea rând, o soluţie de avarie ar fi fost ca acestor copii să le inventeze o poveste justificativă (să fie de familie bună, dar ajunşi pe străzi cine ştie de ce), ceea ce ar fi oferit şi şansa unui cârlig cu tâlc - degeaba, nici la asta nu s-au gândit; în al cincilea rând, ca să ne bage definitiv în ceaţă, băiatul e jucat tot de Ştefan Iancu (interpretul celui care a scris jurnalul) - şi, colac peste pupăză, în final vedem că paginile sunt albe, ceea ce ar sugera că el de fapt a spus totul din cap. Singura explicaţie vag raţională ar fi că e acelaşi personaj, care cine ştie cum a ajuns copil al străzii, şi acum relatează prin ce-a trecut (varianta alternativă, că de fapt el este un homeless care a improvizat toată povestea, identificându-se pe sine însuşi cu băiatul din poveste, e pe departe mai improbabilă)... dar la astea, mă rog, ne gândim noi, dacă avem bunăvoinţă, că filmul le lasă-n coadă de peşte di granda.
Pe scurt, toată povestea cu aurolacii e 100% în sine, complet confuză şi, date fiind gafele ei atât de copilăreşti, poate că era mult mai bine s-o taie de tot la montaj. (Zic "poate", numai fiindcă totuşi conţine un personaj adorabil: o dulceaţă de căţea maidaneză care face toţi banii - şi şi-a demonstrat talentele şi la conferinţa de presă informală de după vizionare; da' mă rog, slăbiciunea mea pentru câini e una, iar obiectivitatea analitică este cu totul altceva.)
Şi, cum spuneam, acestea nu-s decât două dintre cele mai vizibile inutilităţi din scenariu. La fel ca la filmul anterior, scriptul a suferit un proces de modificare etapizat şi laborios, care ar merita un studiu aparte în interes profesional dar depăşeşte cu mult sfera analizei de faţă. E de ajuns să spunem că în varianta epică vizibilă pe ecran nu se mai regăseşte din rigoarea structurală şi profesionalismul solid ale lui Tudor Voican decât un vag contur de paradigmă dramaturgică (mult deformată, ciopârţită şi sufocată de adaosuri futile), sezisabil numai dacă eşti de meserie şi te gândeşti bine de tot. Deşi alterările, denaturările şi fărâmiţările succesive sunt opera unei întregi echipe de realizatori, măgăreaţa răspunderii nominale cade pe capul sărmanului cosemnatar Viorel Mihalcea, ilustrat prin scurta dar prodigioasa lui carieră alături de Nicolas Masson, căruia i-a scris cele două scurtmetraje şi celebrul "Nekro"). Fundamentat pe o bază atât de inconsistentă, filmul îşi pierde din start o mare parte din şansele reuşitei comice - să nu uităm încă o regulă de bază a artei în general, a cinematografului în particular şi a comediei în special: pentru a obţine rezultatul dorit, trebuie să porneşti de la situaţii şi personaje fireşti, normale, credibile, pe care să le conduci treptat spre evoluţii din ce în ce mai insolite, trăsnite şi chiar absurde. Or, e imposibil să râzi de nişte caricaturi care dn start sunt atât de îndepărtate de orice norme ale acceptabilului - iar ăsta nu e decât începutul. Chiar şi sărind peste premise, constatăm cu cruntă dezamăgire că nu atât lui Jesús del Cerro (diagnosticat încă de la "Ho, ho, ho!"), ci şi lui Virgil Nicolaescu (debutant în filmul de lung-metraj, după două seriale TV şi o bogată activitate de asistent de regie şi secund), le lipseşte cu desăvârşire simţul umorului - în sensul său esenţial: sincer, spontan, sclipitor. Fiecare replică, gag, situaţie comică din film e fabricată, făcută, în nădejdea că la aşa ceva spectatorul sigur va râde, că doar a mai râs şi la alte poante asemănătoare (omiţând faptul că, în acele filme, ideile hazlii fuseseră candide, originale şi proaspete). Mai mult, s-au folosit cu precădere actori lipsiţi de experienţă, cărora se vede clar că regisorii le-au spus: "Fă lumea să râdă" - şi bieţii histrioni, cuminţi, asta încearcă: să-i impună publicului, prin intonaţie, mimică şi mişcare, "Acum trebuie să râzi!" (reţetă sigură pentru ca spectatorul să strângă din dinţi şi din sprâncene, fie şi numai de-al dracu'). Ajungem astfel la încă un precept de bază al comediei: ca să distreze cu adevărat, personajul nu are voie să fie comic! Comicăreala cade în sarcina actorului - câtă vreme personajul nu trebuie să se prostească, să facă mişto, să se ţină de bancuri, nici măcar să-şi dea seama cât de caraghios este - e obligatoriu să se ia pe sine însuşi cât mai în serios, iar umorul să rezulte din talentul şi măiestria autorului şi ale actorului.
Din fericire, aici actorii se menţin la un nivel destul de decent al cheilor interpretative - nu se strâmbă ca-n "La bani, la cap, la oase", nu mizează pe cabotinării obscene (ca-n noncomediile americane recente) şi nici nu vorbesc porcos (ce-i drept, în scopul inconsistent al ratingului: filmul se vrea "pentru toată familia" - dar câştigul nu are nici o legătură cu micii spectatori, oricum mult mai emancipaţi întotdeauna decât părinţii lor, de când e lumea lume, ci cu nivelul general de bun-simţ al întregului film). Whitney Anderson, cu voia lui Dumnezeu, e OK - mă temeam de o nouă vedetă de mâna a treişpea trambalată peste ocean doar ca să ne dăm mari; cum spuneam, gratuitatea subzistă doar la nivel de personaj, în rest actriţa e şi frumoasă, şi firească, şi nu lipsită de umor nativ. În preajma ei, Dragoş Bucur apare puţin şi searbăd, într-un rolişor pe care-l putea face oricine (a fost adus doar ca "nume"), iar Ştefan Iancu (fratele mai mare al lui Bogdan, din "Ho, ho, ho!", despre care producătoarea Alma Sârbu spunea cu acel prilej că era hotărâtă să-i exploateze la maximum datele native), e la fel de sub-folosit: deşi este mereu prezent în cadru, şi are un rol decisiv în main-plot (faza cu armele), nu i se oferă nici un moment actoricesc semnificativ - noroc cu marele lui talent nativ, care-l face să fie natural şi plin de farmec chiar şi-n cele mai anodine momente. Răzvan Vasilescu e el însuşi la limita minimei rezistenţe. Florin Busuioc prilejuieşte (nu din vina lui) un alt rateu de zile mari: îşi începe rolul cu o secvenţă de mare ironie şi fineţe (unul dintre puţinele cazuri în care am zâmbit), pentru ca în continuare să fie silit doar la câteva apariţii scurte de plan doi, în tuşe grosiere. Surprind plăcut Alex Velea şi Mihai Bobonete, în mare parte reuşind să evite falsităţile şi stridenţele; un alt cuplu interesant, din care se putea scoate mult mai mult, e cel al fraţilor Gheorghe şi Lucian Ifrim. Cătălia Grama - Jojo e corectă şi vag decorativă, în concepţia-i consacrată. În rest, lume multă şi măruntă, jucând cu naturaleţe inspidă în fel de fel de roluri fără nimic comun cu realitatea, oricât de reconfigurată artistic (poliţişti, jandarmi, jurişti, mafioţi, etc.)
În mod surprinzător, episodul cel mai convingător, cât de cât, e cel al deznodământului: apoteoza cu săpatul în fundaţia catedralei (deşi, să fim cinstiţi: crede tata-mare că ziaristul ăla iese viu şi nevătămat după ce-a stat o săptămână-n sarcofagul peste care s-a turnat beton la greu!), precum şi apariţia finală, gen "tablou de familie", la uşa mafiotului, iscă o anumită emoţie, un oarecare fior de bucurie - indicând că, după toate probabilităţile, Jesús del Cerro ar fi mai degrabă un narator sentimental decât un umorist.
Nu lipsit de importanţă pentru ochii publicului, filmul se mai saltă puţin printr-o imagerie bine stăpânită - e clar că Jesús del Cerro ştie măcar să filmeze. Cadrele sunt compuse nu numai corect ci şi expresiv (în fond, nici Viorel Sergovici nu-i un operator de colea!), camera se mişcă dezinvolt, ritmul narativ şi al mizanscenelor e susţinut (inclusiv cu aportul montajului sigur şi alert al lui Ovidiu Văcaru). Muzica... nu ştim ce-i cu ea (pe paginile de net ale filmului nu e trecut nimeni în dreptul ei - nici compozitor, nici ilustrator), dar sună nonstop pe fundal, muncind cu osârdie spre a nelămuri că ar trebui să râdem. Nu degeaba precizează Jesús del Cerro, în interviul din care am mai citat la început: "Dacă în alte genuri mai poţi fi ajutat de muzică sau alte artificii, în cazul comediei oamenii râd numai şi numai dacă găsesc ceva amuzant." Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 aprilie, 2011
Bucureşti, România
