Părerea criticului
După mediu-metrajul Nunți muzici și casete video, regizorul și producătorul Tudor Giurgiu a ales să își facă debutul în lungmetrajul documentar cu Nasty, un portret cât se poate de exhaustiv al românului care a schimbat fundamental tenisul.Fimul împletește imagini de arhivă – unele văzute probabil în exclusivitate de publicul larg – cu interviuri luate personalităților din sport sau jurnalism care l-au cunoscut pe Ilie Năstase fie personal, fie admirându-l de la distanță.
Structura documentarului nu este mereu cronologică, însă acest lucru nu împiedică o înțelegere profundă a personajului talentat, rebel și nonconformist care a fost și este Ilie Năstase, dincolo de realizările aflate la un click distanță pe internet: că a fost primul No. 1 în clasamentul computerizat ATP; că a fost primul sportiv de performanță ce a semnat un contract cu Nike, oferind brandului credibilitate; că este unul dintre cei doar 10 jucători din istorie care au câștigat peste 100 de titluri ATP; sau că a fost introdus în Aleea Internațională a Celebrităților din Tenis în 1991.
Anii de glorie ai lui Nasty – o poreclă născută din numele lui, dar care spune mult mai multe despre el – au fost anii ’70. O perioadă în care nu existau antrenori. O perioadă în care jucătorii se ajutau între ei, pentru a concura apoi unul împotriva celuilalt. O perioadă în care spiritul camaraderiei conta infinit mai mult decât contează acum. În acea perioadă și-a făcut loc în lumina reflectoarelor „protejatul” lui Ion Țiriac, un fenomen al tenisului atât la single, cât și la dublu masculin sau mixt.
Însă avantajul lui Năstase nu era constituit doar din talentul său înnăscut și mișcările corpului care sfidau logica. Ce l-a făcut să se diferențieze de orice alt tenismen de până atunci a fost atitudinea cu care venea la pachet, felul în care nu se sfia să zică orice îi trecea prin cap nici la conferințele de presă, nici la evenimentele publice și nici măcar pe teren.
Comportamentul lui este acum, cu tot political correcteness-ul occidental, complet inacceptabil. Era și pe vremea aceea problematic, însă aducea ceva proaspăt în meciuri. Aducea impredictibilitate, suspans, teatru. Era un spectacol în toată regula. Iar cel mai important este că nimic altceva în afară de tenis nu era jucat. Aceea era personalitatea lui Nasty. „Nu mă pot abține, așa sunt eu” afirma candid în interviuri când i se cereau explicații. Însă publicului nu îi păsa. Carisma și încăpățânarea lui determinau orice spectator ori să îl iubească, ori să îl urască... dar cu siguranță îl ademeneau în tribune să privească. Ilie Năstase, un personaj al contrastelor, livra ceva diferit de elitismul clasei de vârf de care aparținuse până atunci acest sport. A fost numit „primul star rock” al tenisului: cel care l-a popularizat în rândul maselor.
Documentarul prezintă și analizează neutru, fără a blama sau glorifica, unele dintre cele mai controversate momente din cariera lui Nasty, de pe teren și nu numai – inclusiv cele mai recente cum ar fi comentariile la adresa copilului nenăscut al Serenei Williams, etichetate drept rasiste. Ce este important de subliniat este faptul că aceste evenimente nu au reușit niciodată să îndepărteze publicul sau ceilalți jucători de el. Atracția lui magnetică a fost mereu mai puternică, iar oamenii l-au înțeles privindu-l uneori ca pe un copil. Mărturiile preluate de la personalități precum Jimmy Connors, Stan Smith, John McEnroe, Billie Jean King, Rafael Nadal, Boris Becker, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi sau Cristian Tudor Popescu stau drept dovadă.
Cu toate acestea, probabil una dintre cele mai semnificative schimbări aduse de Năstase în lumea tenisului a fost legată de reglementările în vigoare. Situațiile dificile create de el, posibile datorită regulamentelor vagi, au condus la o serie de documente noi și mult mai specifice în ce privește etica și conduita jucătorilor. Dar concurenții nu au fost singurii care au avut parte de profesionalizare: arbitrii amatori, chemați la meciuri pe baza prieteniilor, au fost înlocuiți cu unii profesioniști, instruiți special pentru acest rol. Critica la adresa deciziilor luate de arbitri, adusă constant de Năstase, a avut un aport considerabil în acest salt care a făcut trecerea de la tenis ca joc la competiție serioasă.
Astfel, materialul pe care echipa a ales să îl păstreze și montajul alert fac din Nasty un produs cinematografic pe măsura vieții subiectului lui, un rezumat desăvârșit și plin de suspans care conturează și mai clar un personaj aproape legendar, contribuind astfel la moștenirea lăsată de Ilie Năstase. O moștenire care însumează mult mai mult decât tenis.
Structura documentarului nu este mereu cronologică, însă acest lucru nu împiedică o înțelegere profundă a personajului talentat, rebel și nonconformist care a fost și este Ilie Năstase, dincolo de realizările aflate la un click distanță pe internet: că a fost primul No. 1 în clasamentul computerizat ATP; că a fost primul sportiv de performanță ce a semnat un contract cu Nike, oferind brandului credibilitate; că este unul dintre cei doar 10 jucători din istorie care au câștigat peste 100 de titluri ATP; sau că a fost introdus în Aleea Internațională a Celebrităților din Tenis în 1991.
Anii de glorie ai lui Nasty – o poreclă născută din numele lui, dar care spune mult mai multe despre el – au fost anii ’70. O perioadă în care nu existau antrenori. O perioadă în care jucătorii se ajutau între ei, pentru a concura apoi unul împotriva celuilalt. O perioadă în care spiritul camaraderiei conta infinit mai mult decât contează acum. În acea perioadă și-a făcut loc în lumina reflectoarelor „protejatul” lui Ion Țiriac, un fenomen al tenisului atât la single, cât și la dublu masculin sau mixt.
Însă avantajul lui Năstase nu era constituit doar din talentul său înnăscut și mișcările corpului care sfidau logica. Ce l-a făcut să se diferențieze de orice alt tenismen de până atunci a fost atitudinea cu care venea la pachet, felul în care nu se sfia să zică orice îi trecea prin cap nici la conferințele de presă, nici la evenimentele publice și nici măcar pe teren.
Comportamentul lui este acum, cu tot political correcteness-ul occidental, complet inacceptabil. Era și pe vremea aceea problematic, însă aducea ceva proaspăt în meciuri. Aducea impredictibilitate, suspans, teatru. Era un spectacol în toată regula. Iar cel mai important este că nimic altceva în afară de tenis nu era jucat. Aceea era personalitatea lui Nasty. „Nu mă pot abține, așa sunt eu” afirma candid în interviuri când i se cereau explicații. Însă publicului nu îi păsa. Carisma și încăpățânarea lui determinau orice spectator ori să îl iubească, ori să îl urască... dar cu siguranță îl ademeneau în tribune să privească. Ilie Năstase, un personaj al contrastelor, livra ceva diferit de elitismul clasei de vârf de care aparținuse până atunci acest sport. A fost numit „primul star rock” al tenisului: cel care l-a popularizat în rândul maselor.
Documentarul prezintă și analizează neutru, fără a blama sau glorifica, unele dintre cele mai controversate momente din cariera lui Nasty, de pe teren și nu numai – inclusiv cele mai recente cum ar fi comentariile la adresa copilului nenăscut al Serenei Williams, etichetate drept rasiste. Ce este important de subliniat este faptul că aceste evenimente nu au reușit niciodată să îndepărteze publicul sau ceilalți jucători de el. Atracția lui magnetică a fost mereu mai puternică, iar oamenii l-au înțeles privindu-l uneori ca pe un copil. Mărturiile preluate de la personalități precum Jimmy Connors, Stan Smith, John McEnroe, Billie Jean King, Rafael Nadal, Boris Becker, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi sau Cristian Tudor Popescu stau drept dovadă.
Cu toate acestea, probabil una dintre cele mai semnificative schimbări aduse de Năstase în lumea tenisului a fost legată de reglementările în vigoare. Situațiile dificile create de el, posibile datorită regulamentelor vagi, au condus la o serie de documente noi și mult mai specifice în ce privește etica și conduita jucătorilor. Dar concurenții nu au fost singurii care au avut parte de profesionalizare: arbitrii amatori, chemați la meciuri pe baza prieteniilor, au fost înlocuiți cu unii profesioniști, instruiți special pentru acest rol. Critica la adresa deciziilor luate de arbitri, adusă constant de Năstase, a avut un aport considerabil în acest salt care a făcut trecerea de la tenis ca joc la competiție serioasă.
Astfel, materialul pe care echipa a ales să îl păstreze și montajul alert fac din Nasty un produs cinematografic pe măsura vieții subiectului lui, un rezumat desăvârșit și plin de suspans care conturează și mai clar un personaj aproape legendar, contribuind astfel la moștenirea lăsată de Ilie Năstase. O moștenire care însumează mult mai mult decât tenis.
