Părerea criticului
Ceva ne spune că cei care au citit romanul scriitorului de origine japoneză Kazuo Ishiguro vor aprecia mai mult ecranizarea Să nu mă părăseşti, avându-i în rolurile principale pe Carey Mulligan, Keira Knightley şi Andrew Garfield, viitorul Spider-Man. Cei care nu l-au citit vor păţi ca noi: la sfârşit sentimentul că filmul nu ţi-a zis lucruri esenţiale este foarte deranjant.
Cu siguranţă mulţi se vor îndrăgosti de filmul lui Mark Romanek, dar la fel de mulţi îl vor urî: este pur şi simplu imposibil ca ecranizarea să te lase indiferent! În acelaşi timp este dificil să vorbeşti despre acest film fără să-i dezvălui ingredientul cel mai de seamă. Noi spunem doar atât: citeşte cu atenţie avertismentul din primele cadre şi ai să-ţi dai seama cât se poate de curând despre ce-i vorba pentru că este uşor să pui cap la cap frânturile de informaţie oferite de scenaristul Alex Garland.
Să nu mă părăseşti începe în 1978. Dar este un 1978 diferit de al nostru, iar avertismentul de la început circumscrie cât se poate de bine premisa. Într-o şcoală internat, Hailsham, copiilor li se reaminteşte cu încăpăţânare că sunt speciali. Cu adevărat speciali. Sunt frecvent examinaţi de doctori, iau medicamente, li se trage atenţia să nu încerce vreodată să fumeze sau să ingereze alcool. Atmosfera e ciudată, iar oamenii din exterior sunt cumva reticenţi să interacţioneze cu elevii. Toţi poartă o brăţară la încheietură şi, la fiecare ieşire şi intrare din clădirile internatului, trebuie să treacă această brăţară prin faţa unui dispozitiv de înregistrare...
Încă din primele cadre, cu o Carey Mulligan matură rememorând copilăria din Hailsham, auzi cuvinte care nu par a se potrivi în context: donator, îngrijitor, compleţie. Misterul se va dezvălui curând, dar Mark Romanek nu calcă foarte apăsat pedala în această direcţie. Până la urmă Să nu mă părăseşti este un film despre dragoste, umanitate, suflet, viaţă şi moarte. Chiar dacă subiectul este foarte bine circumscris pe marele ecran, iţele sale se răsfrâng în multe direcţii, iar spectatorul va fi îndemnat să mediteze, din moment ce protagoniştii, ca orice altcineva pe lumea asta, încearcă să evite sau măcar să amâne inevitabilul... Ultima propoziţie pronunţată de Kathy H., personajul lui Mulligan, va reverbera la nesfârşit în amintirea celui care nu se va închide în faţa acestui film extrem de diferit de comediile şi action-urile debile atât de prezente în cinematografele noastre.
Deşi interpretările actorilor principali sunt excelente, Să nu mă părăseşti are o problemă de ritm. Mark Romanek a pus un prea mare preţ pe atmosferă, făcându-şi spectatorul să se simtă ca un elev la Hailsham: nu ai scăpare din lentoarea celor 103 de minute ale filmului, prin urmare aştepţi şi tu inevitabilul o dată cu personajele. Mulţi spectatori vor refuza această convenţie denunţând Să nu mă părăseşti drept plictisitor, dar lentoarea nu este decât un semnal de alarmă: nimeni nu are scăpare, toţi ne îndreptăm în exact aceeaşi direcţie...
Cu siguranţă mulţi se vor îndrăgosti de filmul lui Mark Romanek, dar la fel de mulţi îl vor urî: este pur şi simplu imposibil ca ecranizarea să te lase indiferent! În acelaşi timp este dificil să vorbeşti despre acest film fără să-i dezvălui ingredientul cel mai de seamă. Noi spunem doar atât: citeşte cu atenţie avertismentul din primele cadre şi ai să-ţi dai seama cât se poate de curând despre ce-i vorba pentru că este uşor să pui cap la cap frânturile de informaţie oferite de scenaristul Alex Garland.
Să nu mă părăseşti începe în 1978. Dar este un 1978 diferit de al nostru, iar avertismentul de la început circumscrie cât se poate de bine premisa. Într-o şcoală internat, Hailsham, copiilor li se reaminteşte cu încăpăţânare că sunt speciali. Cu adevărat speciali. Sunt frecvent examinaţi de doctori, iau medicamente, li se trage atenţia să nu încerce vreodată să fumeze sau să ingereze alcool. Atmosfera e ciudată, iar oamenii din exterior sunt cumva reticenţi să interacţioneze cu elevii. Toţi poartă o brăţară la încheietură şi, la fiecare ieşire şi intrare din clădirile internatului, trebuie să treacă această brăţară prin faţa unui dispozitiv de înregistrare...
Încă din primele cadre, cu o Carey Mulligan matură rememorând copilăria din Hailsham, auzi cuvinte care nu par a se potrivi în context: donator, îngrijitor, compleţie. Misterul se va dezvălui curând, dar Mark Romanek nu calcă foarte apăsat pedala în această direcţie. Până la urmă Să nu mă părăseşti este un film despre dragoste, umanitate, suflet, viaţă şi moarte. Chiar dacă subiectul este foarte bine circumscris pe marele ecran, iţele sale se răsfrâng în multe direcţii, iar spectatorul va fi îndemnat să mediteze, din moment ce protagoniştii, ca orice altcineva pe lumea asta, încearcă să evite sau măcar să amâne inevitabilul... Ultima propoziţie pronunţată de Kathy H., personajul lui Mulligan, va reverbera la nesfârşit în amintirea celui care nu se va închide în faţa acestui film extrem de diferit de comediile şi action-urile debile atât de prezente în cinematografele noastre.
Deşi interpretările actorilor principali sunt excelente, Să nu mă părăseşti are o problemă de ritm. Mark Romanek a pus un prea mare preţ pe atmosferă, făcându-şi spectatorul să se simtă ca un elev la Hailsham: nu ai scăpare din lentoarea celor 103 de minute ale filmului, prin urmare aştepţi şi tu inevitabilul o dată cu personajele. Mulţi spectatori vor refuza această convenţie denunţând Să nu mă părăseşti drept plictisitor, dar lentoarea nu este decât un semnal de alarmă: nimeni nu are scăpare, toţi ne îndreptăm în exact aceeaşi direcţie...
