Daca doresti sa stii cum poate cineva sa supravietuiasca in pofida tuturor probabilitatilor si calculelor ce il dau cu siguranta ca fiind mort sau daca te intereseaza sa cunosti limitele rezistentei umane si cum poate fi ea depasita, pune-te de citeste We Die Alone: A WWII Epic of Escape and Endurance a lui David Howarth sau de nu, urmareste ecranizarea acelei carti, Ni Liv (1957). Exista si una mai recenta, Den 12. mann (2017). Recomand totusi varianta clasica.
Daca ati ales filmul pe care vi l-am indicat, sa nu va asteptati sa fiti menajati de la imaginile cu puternic impact emotional, ca vezi doamne, e film de Oscar si trebuie cenzurat el cumva. Evenimentele nu sunt reconfigurate pentru a da bine la camera. Ele sunt redate in ordinea cronologica si asa cum s-au petrecut atunci, in acele vremuri disperate si in acele tinuturi potrivnice omului. Am apreciat mult toata lipsa de cosmetizare sau de infrumusetare a lucrurilor ce s-au petrecut in acele zile. Nu se altereaza adevarul doar de dragul potentarii personajului ori pentru marire a gradului de spectaculozitate. Nici o infloritura numai ca sa placa audientei.
Cresterea tensiunii si asigurarea captarii interesului se realizeaza, in schimb, pe caile tehnice si regizorale ce se dovedesc a fi cele mai inspirate. Un montaj bun face din cea mai impresionant-violenta secventa, o bucata cinematografica greu de vizionat, dar cumva tolerabila. Cum aranjeaza directorul Arne Skouen toata secventa macabra si cum amesteca intre imaginile ce redau chinurile bravului dizident, franturi ale unei furtuni de gheata, rece si zgomotoasa, strict pentru a face suportabila acea parte de fim, este o reusita nu doar a sa sau a cinematografiei norvegiene ci si a noastra, a publicului in general. Adevarata maiestrie regizorala apare abia atunci cand astfel de momente ce normal sunt imposibil de acceptat din cauza tensiunii si a duritatii, cineastul vine cu solutia dozajului perfect. Iar aici, desi intolerabilul e evident, o particularitate anume inventata si impementata de omul de film te mentine pe tine privitor, captiv si cu ochii pironiti la ceva ce nu iti face place dpdv vizual. Totul, cred eu, se datoreaza acelor dusuri reci de viscol ce apar ca sucul de lamaie in cadrul unei mese copioase, taindu-ti greata si repulsia. Transferul suferintei pana la nivelul simturilor elementare, depaseste sticla ecranului sau eventual suportul de panza pe care este redata proiectia si ajunge direct la cele cinci simturi elementare ale fiecaruia dintre noi.
Estetic stam bine. Peisajele sunt glaciale si inzapezite, cum de altfel era si normal. Noroc ca directorul de imagine a filtrat foarte bine imaginea si astfel, desi in multe momente, peste 70% din cadru e compus de albul stralucitor al zapezii, nu am suferit la final, aidoma actorului Jack Fjeldstad, de keratoconjuctivita cum complicat poarta numele stiintific, inflamatia corneiei cauzate de expunerea ochiului la refractia razelor ultraviolete de pe suprafata zapezii; orbirea zapezii mai pe limba noastra din popor.
Desi am ajuns aproape la finalul acestui review, nu am pomenit inca numele lui Jan Baalsrud. El este practic eroul acestei constructii, atat prin vocea si prestatia lui Fjeldstad in film, cat si prin propria sa voce in echipa ce a coordonat acest proiect, intrucat Jan a fost cooptat consultant pentru a da veridicitate povestii sale. O idee excelenta ce creste credibilitatea si adauga plus valoare peliculei regizate de Arne Skouen.
Concluzie: Istorie reala avandu-l in centrul atentiei chiar pe Jan Baalsrud cel adevarat. Locatia de filmare, provincia norvegiana Troms este tot la fel de corecta pe cat sunt si evenimentele relatate. Dur si fara menajamente, Ni Liv este filmul unei supravietuiri miraculoase cum doar oamenii pot sa puna in scena. Viata bate filmul, invinge probabilitatile si ne ofera o demonstratie tuturor de cat e de importanta si ce sacrificii merita facute doar pentru a o pastra. Nota 8,08!
Daca ati ales filmul pe care vi l-am indicat, sa nu va asteptati sa fiti menajati de la imaginile cu puternic impact emotional, ca vezi doamne, e film de Oscar si trebuie cenzurat el cumva. Evenimentele nu sunt reconfigurate pentru a da bine la camera. Ele sunt redate in ordinea cronologica si asa cum s-au petrecut atunci, in acele vremuri disperate si in acele tinuturi potrivnice omului. Am apreciat mult toata lipsa de cosmetizare sau de infrumusetare a lucrurilor ce s-au petrecut in acele zile. Nu se altereaza adevarul doar de dragul potentarii personajului ori pentru marire a gradului de spectaculozitate. Nici o infloritura numai ca sa placa audientei.
Cresterea tensiunii si asigurarea captarii interesului se realizeaza, in schimb, pe caile tehnice si regizorale ce se dovedesc a fi cele mai inspirate. Un montaj bun face din cea mai impresionant-violenta secventa, o bucata cinematografica greu de vizionat, dar cumva tolerabila. Cum aranjeaza directorul Arne Skouen toata secventa macabra si cum amesteca intre imaginile ce redau chinurile bravului dizident, franturi ale unei furtuni de gheata, rece si zgomotoasa, strict pentru a face suportabila acea parte de fim, este o reusita nu doar a sa sau a cinematografiei norvegiene ci si a noastra, a publicului in general. Adevarata maiestrie regizorala apare abia atunci cand astfel de momente ce normal sunt imposibil de acceptat din cauza tensiunii si a duritatii, cineastul vine cu solutia dozajului perfect. Iar aici, desi intolerabilul e evident, o particularitate anume inventata si impementata de omul de film te mentine pe tine privitor, captiv si cu ochii pironiti la ceva ce nu iti face place dpdv vizual. Totul, cred eu, se datoreaza acelor dusuri reci de viscol ce apar ca sucul de lamaie in cadrul unei mese copioase, taindu-ti greata si repulsia. Transferul suferintei pana la nivelul simturilor elementare, depaseste sticla ecranului sau eventual suportul de panza pe care este redata proiectia si ajunge direct la cele cinci simturi elementare ale fiecaruia dintre noi.
Estetic stam bine. Peisajele sunt glaciale si inzapezite, cum de altfel era si normal. Noroc ca directorul de imagine a filtrat foarte bine imaginea si astfel, desi in multe momente, peste 70% din cadru e compus de albul stralucitor al zapezii, nu am suferit la final, aidoma actorului Jack Fjeldstad, de keratoconjuctivita cum complicat poarta numele stiintific, inflamatia corneiei cauzate de expunerea ochiului la refractia razelor ultraviolete de pe suprafata zapezii; orbirea zapezii mai pe limba noastra din popor.
Desi am ajuns aproape la finalul acestui review, nu am pomenit inca numele lui Jan Baalsrud. El este practic eroul acestei constructii, atat prin vocea si prestatia lui Fjeldstad in film, cat si prin propria sa voce in echipa ce a coordonat acest proiect, intrucat Jan a fost cooptat consultant pentru a da veridicitate povestii sale. O idee excelenta ce creste credibilitatea si adauga plus valoare peliculei regizate de Arne Skouen.
Concluzie: Istorie reala avandu-l in centrul atentiei chiar pe Jan Baalsrud cel adevarat. Locatia de filmare, provincia norvegiana Troms este tot la fel de corecta pe cat sunt si evenimentele relatate. Dur si fara menajamente, Ni Liv este filmul unei supravietuiri miraculoase cum doar oamenii pot sa puna in scena. Viata bate filmul, invinge probabilitatile si ne ofera o demonstratie tuturor de cat e de importanta si ce sacrificii merita facute doar pentru a o pastra. Nota 8,08!