Muzeu de istorie naturala? Bifat. Vechi blestem egiptean ce in fiecare noapte face ca exponatele sa prinda viata si sa bantuie cladirea (deci CGI galore)? Bifat. Staruri prin distributie ca sa atraga lumea in sala? Bifat. Pentru tinta propusa (copii/adolescenti), Night at the Museum nu sta rau cu ingredientele, desi imaginea eroului modern fugarit de tot felul de creaturi din vechime aduce suficient de mult cu Jumanji ca sa nu mai impresioneze pe nimeni.
Filmul lui Shawn Levy (care, suprinzator, a reusit sa mai gaseasca de lucru dupa remake-ul de la Pink Panther) a mai beneficiat si de un context favorabil, de lansare in timpul sarbatorilor, cand lumea vrea distractie in familie si nu filme de razboi de Eastwood sau teze in soarta popoarelor africane exploatate in materie de diamante. Altfel nu-mi pot explica succesul de casa al filmului, care pe alocuri e perfect de vizionat la 2x pe dvd player, sau lasat sa mearga cat timp iti torni un ceai.
Nu e meritul lui Levy ca uneori filmul mai te si face sa zambesti, dupa cum nu e nici meritul echipei de efecte speciale (care nu sunt rele, dar nici nu-ti vrajesc ochiul) si nici al lui Stiller (al carui skill in comedie e acelasi de la Meet the Parents incoace). Merita insa personajele secundare, de la aparitiile a trei grei (Dick Van Dyke, Bill Cobbs si Mickey Rooney) si pana la rolurile lui Ricky Gervais, Owen Wilson si Steve Coogan.
Ca impresia de Jumanji sa nu fie foarte vaga, apare si Robin Williams ca Teddy Roosevelt, presedintele american, pe post de calauza a eroului prin muzeu, dupa apus, dar e irosit aici, dupa cum e si Carla Gugino, prezenta in nu mai mult de trei scene, toate slabe si nepunandu-i in valoare, hm, calitatile, cum o facea Sin City. In afara de spectacol cu dinozauri, egipteni, huni (adica, vedeti, o adevarata lectie de istorie), maimute, lei si Levy mai stie ce, greul il duce arcul de poveste in care Stiller trebuie sa-si recastige increderea fiului, dupa atatea slujbe pierdute si dezamagiri provocate. Si, daca nu adormiti in timpul ala, poate prindeti si dansul exponatelor de la petrecerea din final, cand elementul negativ a disparut si totul e bine. Dar mai bine lasa.
de Alin-Adrian Moise
