Părerea criticului
Există o anumită eleganţă a filmelor cu extrem de puţine personaje: ingredientele sunt atât de puţine, încât regia şi scenariul trebuie să fie perfect dozate pentru a livra un rezultat memorabil. Translatat în gastronomie, un blockbuster hollywoodian este echivalentul unui festin: te satură, dar poate fi indigest. În contrapartidă, un film cu câţiva actori şi o singură locaţie principală are atracţia unei salate de vinete vara: poate că ingrediente sunt dintre cele mai modeste, dar, asezonată ireproşabil şi pusă alături de o pâine excelentă şi câteva roşii bine coapte, nu ai da această salată de vinete nici pe o cină într-un restaurant cu 15 stele Michelin.
Dar este Noaptea masacrului echivalentul cinematografic al unui deliciu culinar? Ingredientele sunt puţine, într-adevăr. Câţiva actori şi o singură locaţie: o benzinărie în mijlocul a nicăieri. Alice (Camille Rowe) ajunge aici cu amicul/amantul ei (Jeremy Scippio), după ce maşina le rămâne fără combustibil. Este 3 dimineaţa (fanii lui George R. R. Martin i-ar spune "ora bufniţei") şi benzinăria, deşi deschisă, pare să fie pustie. Curând un glonte sfarmă una din ferestre şi o răneşte pe Alice la umăr. Este clar, femeia este ţinta unui lunetist cocoţat pe un gigantic panou publicitar de peste drum de benzinărie...
Pe panou scrie GODISNOWHERE, ceea e cel mai tâmpit lucru pe care l-ar putea scrie o denominaţiune religioasă pe un panou, din moment ce poate însemna atât "Dumnezeu este acum aici" (GOD/IS/NOW/HERE) şi "Dumnezeu nu e nicăieri" (GOD/IS/NOWHERE). Evident, aceste litere sunt de extremă importanţă pentru scenariul scris Glen Freyer şi regizorul Franck Khalfoun şi adaptat gros şi fără echivoc (la bază e un film spaniol din 2015) la vremuri postpandemice şi o societate hiperdivizată, când pentru unii ceva este o "valoare", iar pentru alţii acelaşi lucru este o "tară" sau un "blestem".
Pentru ca povestea să funcţioneze, este nevoie de un mijloc de comunicare între victimă şi agresor şi iată că pe tejgheaua benzinăriei începe să vocifereze un aparat de emisie-recepţie. Ceea ce iniţial părea salvarea se dovedeşte în curând a fi începutul unui coşmar, căci la celălalt capăt al "firului" se află chiar lunetistul, iar Alice trebuie să-l convingă că merită să trăiască... Aici trebuie spus că Noaptea masacrului reciclează atent premisa lui Phone Booth (2002), filmul lui Joel Schumacher în care Colin Farrell apare pentru prima oară într-un rol principal.
Fără a da spoilere, Noaptea masacrului nu este doar o confruntare între un lunetist ce pare să aibă toate atuurile şi o femeie rănită ce are la dispoziţie doar obiectele din benzinărie pentru a se apăra, ci o confruntare între două perspective foarte diferite asupra societăţii. Pe de o parte avem femeia puternică (într-o scenă de început, Alice răbufneşte la însoţitorul ei că "problema ei sunt bărbaţii care tot insistă să-i spună ce problemă are"), cu o carieră în plin avânt, iar pe de alta un individ frustrat gata să pună mâna pe puşca cu lunetă şi să omoare tot ce-i iese în cale, în timp ce se crede un vajnic apărător al "sănătăţii" societăţii. Scenariul pune ceva carne pe această premisă şi scurtcircuitează uneori aşteptările publicului, dar chiar e o întrebare câţi spectatori vor aprecia aspectul politic.
Ca multe alte filme din genul său, Noaptea masacrului apelează din păcate prea des la bunăvoinţa publicului de a-i accepta aspectele neverosimile. Într-o scenă eroina abia se mişcă din cauza rănilor, pentru ca imediat apoi să fie în stare să ridice obiecte grele. Deşi încearcă din răsputeri, acest film te face să ieşi din sala de cinema cu un "mhm" şi să-ţi vezi urgent de treburile tale.
Dar este Noaptea masacrului echivalentul cinematografic al unui deliciu culinar? Ingredientele sunt puţine, într-adevăr. Câţiva actori şi o singură locaţie: o benzinărie în mijlocul a nicăieri. Alice (Camille Rowe) ajunge aici cu amicul/amantul ei (Jeremy Scippio), după ce maşina le rămâne fără combustibil. Este 3 dimineaţa (fanii lui George R. R. Martin i-ar spune "ora bufniţei") şi benzinăria, deşi deschisă, pare să fie pustie. Curând un glonte sfarmă una din ferestre şi o răneşte pe Alice la umăr. Este clar, femeia este ţinta unui lunetist cocoţat pe un gigantic panou publicitar de peste drum de benzinărie...
Pe panou scrie GODISNOWHERE, ceea e cel mai tâmpit lucru pe care l-ar putea scrie o denominaţiune religioasă pe un panou, din moment ce poate însemna atât "Dumnezeu este acum aici" (GOD/IS/NOW/HERE) şi "Dumnezeu nu e nicăieri" (GOD/IS/NOWHERE). Evident, aceste litere sunt de extremă importanţă pentru scenariul scris Glen Freyer şi regizorul Franck Khalfoun şi adaptat gros şi fără echivoc (la bază e un film spaniol din 2015) la vremuri postpandemice şi o societate hiperdivizată, când pentru unii ceva este o "valoare", iar pentru alţii acelaşi lucru este o "tară" sau un "blestem".
Pentru ca povestea să funcţioneze, este nevoie de un mijloc de comunicare între victimă şi agresor şi iată că pe tejgheaua benzinăriei începe să vocifereze un aparat de emisie-recepţie. Ceea ce iniţial părea salvarea se dovedeşte în curând a fi începutul unui coşmar, căci la celălalt capăt al "firului" se află chiar lunetistul, iar Alice trebuie să-l convingă că merită să trăiască... Aici trebuie spus că Noaptea masacrului reciclează atent premisa lui Phone Booth (2002), filmul lui Joel Schumacher în care Colin Farrell apare pentru prima oară într-un rol principal.
Fără a da spoilere, Noaptea masacrului nu este doar o confruntare între un lunetist ce pare să aibă toate atuurile şi o femeie rănită ce are la dispoziţie doar obiectele din benzinărie pentru a se apăra, ci o confruntare între două perspective foarte diferite asupra societăţii. Pe de o parte avem femeia puternică (într-o scenă de început, Alice răbufneşte la însoţitorul ei că "problema ei sunt bărbaţii care tot insistă să-i spună ce problemă are"), cu o carieră în plin avânt, iar pe de alta un individ frustrat gata să pună mâna pe puşca cu lunetă şi să omoare tot ce-i iese în cale, în timp ce se crede un vajnic apărător al "sănătăţii" societăţii. Scenariul pune ceva carne pe această premisă şi scurtcircuitează uneori aşteptările publicului, dar chiar e o întrebare câţi spectatori vor aprecia aspectul politic.
Ca multe alte filme din genul său, Noaptea masacrului apelează din păcate prea des la bunăvoinţa publicului de a-i accepta aspectele neverosimile. Într-o scenă eroina abia se mişcă din cauza rănilor, pentru ca imediat apoi să fie în stare să ridice obiecte grele. Deşi încearcă din răsputeri, acest film te face să ieşi din sala de cinema cu un "mhm" şi să-ţi vezi urgent de treburile tale.
