Părerea criticului
"Nine" - Ete scârţ! Trei şi-un sfert, acolo...
O blasfemie bine lucrată
Cât de prost poţi să fii, ca să-ţi imaginezi că poţi face un remake după "Otto e mezzo"? Mai ales când, acum treizeci şi ceva de ani deja, Bob Fosse a făcut - ATENŢIE! - nu un remake (ştia el ce ştia!), ci o "replică", o reabordare a temei şi subiectului într-o formulă altminteri originală şi (lucru esenţial) foarte personală. Fără a se ridica nici pe departe la înălţimea capodoperei originale (lucru pe care, cu deplin bun-simţ, nici măcar nu şi-l propunea), excelentul "All That Jazz" şi-a ocupat onorabil locul în istoria filmului universal, oferind o lecţie irepetabilă (validă, eventual, în cazul altor producţii referenţiale de acelaşi tip) despre cum te poţi raporta la o mare sursă de inspiraţie, cu decenţă şi demnitate - nu ca un epigon, şi fără să te faci de râs. Nu e deloc surprinzător că exemplele au fost puţine şi de factura excepţiilor care confirmă regula: Sturges, în "The Magnificent Seven", a preluat doar filonul epic central al lui Kurosawa, adaptându-l la motivele la fel de valabile ale westernului. Ritt, la rândul lui, a preferat să preia aproape cadru cu cadru decupajul marelui clasic japonez, în "The Outrage". Acelaşi procedeu, din păcate, a dat chix pe mâna lui Gus Van Sant, în remake-ul după "Psycho".
Unii reuşesc, alţii mai puţin, cei mai mulţi deloc. Sergiu, barem, fură de rupe. Iar Rob Marshall şi-a rezervat o nişă aparte: a papagalului ăl-mai-cu-moţ.
Că după "Otto e Mezzo" au comis unii, undeva-cândva (adică, pe Broadway), o dramatizare muzicală, e scuzabil. Se practică. Iar dacă ratezi, poţi spune oricând "eu, măcar, am încercat". Văzând excepţionalele prestaţii coregrafice şi de canto din actuala versiune filmată, îţi poţi da seama că măcar la nivel artizanal musicalul scris de Arthur Kopit şi Maury Yeston încânta ochiul şi urechea (mintea şi sufletul, mai puţin: textul era doar isteţ, fără profunzimi, iar melodiile, deşi corect compuse profesional, rămâneau lipsite de scânteie şi repede cădeau în uitare). Deraierea devine greu de scuzat abia când unii se-apucă să se-ntoarcă spre ecran cu fiul risipitor, imaginându-şi - culmea inconştienţei! - că-i aduc un "omagiu" lui Fellini!
Scenariul lui Michael Tolkin şi Antony Minghella e schematic şi nesărat, preluând mecanic articulaţiile originalului semnat de Fellini şi Enio Flaiano (cu contribuţia lui Tullio Pinelli şi a lui Brunello Rondi - şi recunoscut ca o capodoperă pilduitoare unică a dramaturgiei de film!), pierzându-i pe drum toţi semnificanţii şi înlocuindu-i inefabilul cu umpluturi. Cu chin cu vai, se încropesc vreo două-trei secvenţe bine articulate (cea cu Luigi, cea cu cardinalul, cea cu conferinţa de presă), dar incapabile să mai salveze ceva la nivelul întregului edificiu demolat. Ca poveste, filmul lui Fellini şi Flaiano era greu de urmărit, stufos, abscons, halucinant, indigest, enervant, frustrant şi înălţător - pe rând şi în funcţie de cine-l vedea, dar întotdeauna mergând, din vizionare-n vizionare, spre o tot mai empatică seducţie, până la limita dincolo de care orice reîntâlnire cu el devine un orgasm magic, intelectual-afectiv, de două ore şi un sfert. Frankensteinul încropit de Tolkin, Minghella şi Marshall reuşeşte să fie liniar şi plicticos în numai două ore fără un sfert. E şi asta o performanţă!
Printre cele mai răsunătoare tâmpenii de pe parcursu-i, se reţine secvenţa finală, o copie jignitor de palidă a apoteozei din 1963 - dar mai ales începutul: crede Marshall c-a rupt mâţa-n două, dând drumul la show tot cu o asemenea aducere a tuturor personajelor în scenă, printr-o panoramă oniric-introspectiv-cântătoare, la fel de seacă precum coperta ultimă, dar şi mai inutilă - şi, culmea, trimiţând explicit nu la originalul-original, ci la... "All That Jazz" (semn că l-a văzut - şi nimic din el n-a înţeles)! Iar la secvenţa cu Saraghina (aici, întrupată fără sare şi piper, dar foarte vulgar, de Stacy Ferguson), pur şi simplu îţi vine să ieşi din sală. Recunosc că numai anticiparea actului de a scrie aceste rânduri mi-a susţinut stoicismul de a suporta integral sacrilegiul.
Distribuţia e o altă mostră de nesimţire. Bunioară, aduci un actor ca Daniel Day-Lewis, şi nu ştii ce să faci cu el! În primele secvenţe, are haz - dar resursele îi seacă rapid, din scriitură, aşa că până la sfârşit nu mai face altceva decât să se repete, simulând găunos drama artistului în blocaj - că de unde nu-i în text, nici Dumnezeu nu cere! Nu mai spun că numele personajului, "Guido Contini", e alt eşantion de dat cu stângu-n dreptu'! Mai bine-i ziceau Guido Federico Anselmi-Fellini Gideon Nicolaescu - ca să ştim o socoteală! (La fel şi titlul: "Nine", cică - adică mai mult de Opt şi Jumătate... Să fim serioşi - dacă e, aşa, cam pe la nivelul lui trei şi-un sfert... sau mai degrabă fără!)
Pe lângă el, adorabila Marion Cotillard se pierde într-un rol la fel de convenţional, de parc-ar fi Anouk Aimée trasă la xerox cu 50 de bani pagina. Nicole Kidman e blondă şi frumoasă, Penélope Cruz e hot şi sexoasă (bun momentul muzical - nimic de zis!), noroc că Judi Dench are şansa unui personaj ceva mai original, pe care-l compune sensibil şi cu momente de luciditate. În schimb, Marshall dă iar cu bâta-n baltă băgând-o pe Sophia Loren în rolul mamei: simplă apariţie şi nimic mai mult, destul de estompată vizual ca să-i cruţe fizionomia, fără alt motiv decât acela de a-i avea numele pe afiş. A... şi de ai face încă o bucurie lui Fellini - fiindcă năpârstocul repetă d-a-n-boulea, privitor la fiecare dintre impietăţile comise: "Sunt sigur că lui Fellini i-ar fi plăcut... Şi Fellini, tot aşa ar fi făcut!" - de parcă ar fi uitat că, incidental, Fellini a făcut altfel! Cu totul altfel. Cum numai el ştia să facă! Aşa că mai lăsaţi-l dracu-n pace, fleţomangiilor!
Noroc că genialul Don Federico avea un umor divin, şi un nonconformism ce-i devenise brand personal - aşa că măcar de-un lucru putem fi siguri: nici măcar nu se răsuceşte în mormânt. De-acolo, de sus, se uită zâmbind la blasfemia asta aberantă şi-şi zice-n zinea lui: "Bine, măi copii... Dac-aşa aţi vrut voi... Da' acuma, gata: «Otto e mezzo» la loc în dulap, iar voi, la lecţii!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20 ianuarie, 2010, h. 03:50-04:45
Bucureşti, România
O blasfemie bine lucrată
Cât de prost poţi să fii, ca să-ţi imaginezi că poţi face un remake după "Otto e mezzo"? Mai ales când, acum treizeci şi ceva de ani deja, Bob Fosse a făcut - ATENŢIE! - nu un remake (ştia el ce ştia!), ci o "replică", o reabordare a temei şi subiectului într-o formulă altminteri originală şi (lucru esenţial) foarte personală. Fără a se ridica nici pe departe la înălţimea capodoperei originale (lucru pe care, cu deplin bun-simţ, nici măcar nu şi-l propunea), excelentul "All That Jazz" şi-a ocupat onorabil locul în istoria filmului universal, oferind o lecţie irepetabilă (validă, eventual, în cazul altor producţii referenţiale de acelaşi tip) despre cum te poţi raporta la o mare sursă de inspiraţie, cu decenţă şi demnitate - nu ca un epigon, şi fără să te faci de râs. Nu e deloc surprinzător că exemplele au fost puţine şi de factura excepţiilor care confirmă regula: Sturges, în "The Magnificent Seven", a preluat doar filonul epic central al lui Kurosawa, adaptându-l la motivele la fel de valabile ale westernului. Ritt, la rândul lui, a preferat să preia aproape cadru cu cadru decupajul marelui clasic japonez, în "The Outrage". Acelaşi procedeu, din păcate, a dat chix pe mâna lui Gus Van Sant, în remake-ul după "Psycho".
Unii reuşesc, alţii mai puţin, cei mai mulţi deloc. Sergiu, barem, fură de rupe. Iar Rob Marshall şi-a rezervat o nişă aparte: a papagalului ăl-mai-cu-moţ.
Că după "Otto e Mezzo" au comis unii, undeva-cândva (adică, pe Broadway), o dramatizare muzicală, e scuzabil. Se practică. Iar dacă ratezi, poţi spune oricând "eu, măcar, am încercat". Văzând excepţionalele prestaţii coregrafice şi de canto din actuala versiune filmată, îţi poţi da seama că măcar la nivel artizanal musicalul scris de Arthur Kopit şi Maury Yeston încânta ochiul şi urechea (mintea şi sufletul, mai puţin: textul era doar isteţ, fără profunzimi, iar melodiile, deşi corect compuse profesional, rămâneau lipsite de scânteie şi repede cădeau în uitare). Deraierea devine greu de scuzat abia când unii se-apucă să se-ntoarcă spre ecran cu fiul risipitor, imaginându-şi - culmea inconştienţei! - că-i aduc un "omagiu" lui Fellini!
Scenariul lui Michael Tolkin şi Antony Minghella e schematic şi nesărat, preluând mecanic articulaţiile originalului semnat de Fellini şi Enio Flaiano (cu contribuţia lui Tullio Pinelli şi a lui Brunello Rondi - şi recunoscut ca o capodoperă pilduitoare unică a dramaturgiei de film!), pierzându-i pe drum toţi semnificanţii şi înlocuindu-i inefabilul cu umpluturi. Cu chin cu vai, se încropesc vreo două-trei secvenţe bine articulate (cea cu Luigi, cea cu cardinalul, cea cu conferinţa de presă), dar incapabile să mai salveze ceva la nivelul întregului edificiu demolat. Ca poveste, filmul lui Fellini şi Flaiano era greu de urmărit, stufos, abscons, halucinant, indigest, enervant, frustrant şi înălţător - pe rând şi în funcţie de cine-l vedea, dar întotdeauna mergând, din vizionare-n vizionare, spre o tot mai empatică seducţie, până la limita dincolo de care orice reîntâlnire cu el devine un orgasm magic, intelectual-afectiv, de două ore şi un sfert. Frankensteinul încropit de Tolkin, Minghella şi Marshall reuşeşte să fie liniar şi plicticos în numai două ore fără un sfert. E şi asta o performanţă!
Printre cele mai răsunătoare tâmpenii de pe parcursu-i, se reţine secvenţa finală, o copie jignitor de palidă a apoteozei din 1963 - dar mai ales începutul: crede Marshall c-a rupt mâţa-n două, dând drumul la show tot cu o asemenea aducere a tuturor personajelor în scenă, printr-o panoramă oniric-introspectiv-cântătoare, la fel de seacă precum coperta ultimă, dar şi mai inutilă - şi, culmea, trimiţând explicit nu la originalul-original, ci la... "All That Jazz" (semn că l-a văzut - şi nimic din el n-a înţeles)! Iar la secvenţa cu Saraghina (aici, întrupată fără sare şi piper, dar foarte vulgar, de Stacy Ferguson), pur şi simplu îţi vine să ieşi din sală. Recunosc că numai anticiparea actului de a scrie aceste rânduri mi-a susţinut stoicismul de a suporta integral sacrilegiul.
Distribuţia e o altă mostră de nesimţire. Bunioară, aduci un actor ca Daniel Day-Lewis, şi nu ştii ce să faci cu el! În primele secvenţe, are haz - dar resursele îi seacă rapid, din scriitură, aşa că până la sfârşit nu mai face altceva decât să se repete, simulând găunos drama artistului în blocaj - că de unde nu-i în text, nici Dumnezeu nu cere! Nu mai spun că numele personajului, "Guido Contini", e alt eşantion de dat cu stângu-n dreptu'! Mai bine-i ziceau Guido Federico Anselmi-Fellini Gideon Nicolaescu - ca să ştim o socoteală! (La fel şi titlul: "Nine", cică - adică mai mult de Opt şi Jumătate... Să fim serioşi - dacă e, aşa, cam pe la nivelul lui trei şi-un sfert... sau mai degrabă fără!)
Pe lângă el, adorabila Marion Cotillard se pierde într-un rol la fel de convenţional, de parc-ar fi Anouk Aimée trasă la xerox cu 50 de bani pagina. Nicole Kidman e blondă şi frumoasă, Penélope Cruz e hot şi sexoasă (bun momentul muzical - nimic de zis!), noroc că Judi Dench are şansa unui personaj ceva mai original, pe care-l compune sensibil şi cu momente de luciditate. În schimb, Marshall dă iar cu bâta-n baltă băgând-o pe Sophia Loren în rolul mamei: simplă apariţie şi nimic mai mult, destul de estompată vizual ca să-i cruţe fizionomia, fără alt motiv decât acela de a-i avea numele pe afiş. A... şi de ai face încă o bucurie lui Fellini - fiindcă năpârstocul repetă d-a-n-boulea, privitor la fiecare dintre impietăţile comise: "Sunt sigur că lui Fellini i-ar fi plăcut... Şi Fellini, tot aşa ar fi făcut!" - de parcă ar fi uitat că, incidental, Fellini a făcut altfel! Cu totul altfel. Cum numai el ştia să facă! Aşa că mai lăsaţi-l dracu-n pace, fleţomangiilor!
Noroc că genialul Don Federico avea un umor divin, şi un nonconformism ce-i devenise brand personal - aşa că măcar de-un lucru putem fi siguri: nici măcar nu se răsuceşte în mormânt. De-acolo, de sus, se uită zâmbind la blasfemia asta aberantă şi-şi zice-n zinea lui: "Bine, măi copii... Dac-aşa aţi vrut voi... Da' acuma, gata: «Otto e mezzo» la loc în dulap, iar voi, la lecţii!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20 ianuarie, 2010, h. 03:50-04:45
Bucureşti, România
