Inca de N x , coreenii demostreaza arta a filmelor , cum se face cu adevarat un film , care sa te tina lipit de ecran , acest film imbina thrillerul cu putina comedie ceea ce il face relaxant de vizionat si placut oracarui specator care stie ce insemana cu adevarat un film bun , americanii daca creeau asa ceva aveau 7 nominalizari la oscar .. inca odata coreeni demostreza arta filmului la superlativ ????????????????
GabrielaSirbu
pe 08 Ianuarie 2026 13:44
Nu-l pierdeti, merita toti banii si da, disperarea face din noi ceea ce nici noi nu stim ca putem deveni.
Smrs
pe 04 Ianuarie 2026 00:59
Știam de filmele coreene, asiatice în general că sunt destul de bolnave și că te țin legat de ecran până la final, cum a fost și Oscarul - Parasite, plus altele văzute. Așa a fost și scenariul acestui film, dar parcă i-a lipsit ceva sau a fost stricat prin ideea de umor/satiră în care nu mai iei în serios disperarea omului care nu știe să tragă cu un pistol sau așteaptă o grămadă încât să dea șansa să i se ia și arma și alte răsturnări de situație.
xerses
pe 28 Decembrie 2025 22:10
Nu ai fi crezut ca pot face astfel de filme coreene. Are note de umor negru, drama, si surprize de situatii ciudate si horror.
boghiu_andrei
pe 29 Noiembrie 2025 21:50
Filmele coreene au un aer aparte și sunt greu de descris. Acesta, de pildă, nu diferă — dimpotrivă, îngreunează senzația de coerență familiară pentru privitor și te tine atent ca un spectator la magie (presărată și cu mult umor negru). Pe scurt, povestea lui „No Other Choice” e una despre supraviețuirea într-o lume a concurenței și despre măsurile extreme pe care ești ești dispus să le iei pentru șansa de a triumfa. Protagonistul, un inginer cu experiență la o fabrică de hârtie, își pierde jobul și se afundă într-o spirală a destrămării — personale și familiale. Dacă nu acționează rapid, riscă să piardă tot — familia, casa, mașina, câinii sau chiar... abonamentul la Netflix. Așadar, își imaginează un plan machiavelic: dacă elimină concurența postului pe care și-l dorește, nu cumva devine singurul candidat cu șanse să obțină jobul? Nu voi divulga mai multe, dar planul său măreț implică niste decizii tulburătoare și diavolești.
Deși e o adaptare a unei cărți de acum aproape 30 de ani, subiectul pare și o oglindire a societății aglomerate și îngrămădite pe același job — a meseriilor care, amenințate de apariția și dezvoltarea vijelioasă a inteligenței artificiale, riscă să nu mai existe pentru oameni. Satira în film nu e un tip de narativă pe care o caut sau care mă bucură neapărat, dar nu mă feresc de asemenea proiecte tăioase și curajoase; filme compuse foarte deștept și cu o perfecțiune și-o finețe exemplare. Coreenii sunt experții acestor scenarii cu impact social și cu mesaj, iar Parasite e și va fi (mulți ani de zile) un etalon pentru tipul ăsta de a spune o poveste și a expune obiceiuri, tertipuri și contextele care domină societatea capitalistă — într-o alergare continuă la care oamenii sunt nevoiți să participe pentru supraviețuire și confort. Asta e un miez al poveștii de aici, dar totul capătă întorsături de situație — ambalate într-un umor dement, ridicol și absurd — istețe și întunecate.
Primul film de la regizor (Park Chan-wook) mi-a adus zâmbete, uneori chiar râsete zgomotoase, plus o lecție de editare și așezare a cadrelor. Cred că e unul dintre cele mai lucrate și bine organizate filme pe care le văd, cu zeci de cadre pentru fiecare scenă — toate perfect așezate pentru a îmbogăți povestea și experiența privitorului. Da, e unul dintre filmele foarte bune ale anului, cu momente excelente și amuzante pe parcurs, toate formând un întreg de cadre de neratat. Imaculat din punct de revedere tehnic, povestea, și ea foarte bună, are momente când apelează prea mult la ridicol și devine necredibilă sau dusă la extrem, riscând să elimine valoarea mesajului inițial. Dar e unul de văzut. O poveste care evidențiază existența oamenilor, confortul lor și riscurile la care sunt dispuși să apeleze pentru a-și recâștiga sau menține statul social. Și pentru a obține asta, familia trebuie să-și facă partea, pentru că, așa cum zice titlul, nu au de ales.
O să râdeți și o să vă dați ochii peste cap la multe momente sau simple scene, dar ceva o să facă „click” în interiorul vostru și o să vă regăsiți puțin.
Deși e o adaptare a unei cărți de acum aproape 30 de ani, subiectul pare și o oglindire a societății aglomerate și îngrămădite pe același job — a meseriilor care, amenințate de apariția și dezvoltarea vijelioasă a inteligenței artificiale, riscă să nu mai existe pentru oameni. Satira în film nu e un tip de narativă pe care o caut sau care mă bucură neapărat, dar nu mă feresc de asemenea proiecte tăioase și curajoase; filme compuse foarte deștept și cu o perfecțiune și-o finețe exemplare. Coreenii sunt experții acestor scenarii cu impact social și cu mesaj, iar Parasite e și va fi (mulți ani de zile) un etalon pentru tipul ăsta de a spune o poveste și a expune obiceiuri, tertipuri și contextele care domină societatea capitalistă — într-o alergare continuă la care oamenii sunt nevoiți să participe pentru supraviețuire și confort. Asta e un miez al poveștii de aici, dar totul capătă întorsături de situație — ambalate într-un umor dement, ridicol și absurd — istețe și întunecate.
Primul film de la regizor (Park Chan-wook) mi-a adus zâmbete, uneori chiar râsete zgomotoase, plus o lecție de editare și așezare a cadrelor. Cred că e unul dintre cele mai lucrate și bine organizate filme pe care le văd, cu zeci de cadre pentru fiecare scenă — toate perfect așezate pentru a îmbogăți povestea și experiența privitorului. Da, e unul dintre filmele foarte bune ale anului, cu momente excelente și amuzante pe parcurs, toate formând un întreg de cadre de neratat. Imaculat din punct de revedere tehnic, povestea, și ea foarte bună, are momente când apelează prea mult la ridicol și devine necredibilă sau dusă la extrem, riscând să elimine valoarea mesajului inițial. Dar e unul de văzut. O poveste care evidențiază existența oamenilor, confortul lor și riscurile la care sunt dispuși să apeleze pentru a-și recâștiga sau menține statul social. Și pentru a obține asta, familia trebuie să-și facă partea, pentru că, așa cum zice titlul, nu au de ales.
O să râdeți și o să vă dați ochii peste cap la multe momente sau simple scene, dar ceva o să facă „click” în interiorul vostru și o să vă regăsiți puțin.