Părerea criticului
O actrita frumoasa, un actor pe val, un remake dupa o comedie romantica celebra, Abigail Breslin intr-un rol de sustinere, deci o multime de amanunte care sa te impinga sa faci o rezervare la No Reservations. Dar, chiar daca printre scenaristii filmului cu Catherine Zeta-Jones si Aaron Eckhart in rolurile principale se numara si scenarista-regizoarea originalului Bella Martha, adica Sandra Nettelbeck, transplantarea filmului german in Statele Unite pierde pe drum din savoarea initiala.
Kate (Zeta-Jones) este intr-una din acele perioade ale vietii cand controlul evenimentelor zilnice este aproape irealizabil. Femeia se regaseste insa in bucataria sa imaculata, in care gateste fel de fel de retete extravagante, fiind angajata unui restaurant foarte chic din New York. Cand reactiile exagerate ale lui Kate arata ca aceasta nu mai face fata presiunii aragazurilor, patroana localului ia doua decizii: o trimite pe Kate la psiholog (ineficient) si angajeaza un "sous chef", adica un ajutor de bucatar, in persoana relaxatului Nick (Eckhart). Cu un CD player din care tasnesc valuri de muzica de opera, barbatul detensioneaza atmosfera din bucatarie si o detensioneaza si pe Kate, coplesita si de responsabilitatea de a avea grija de nepoata ei de zece ani, Zoe (Abigail Breslin).O bucatarie aseptica, o maestra a retetelor un pic prea perfectionista si un adjunct cu sarm, asezonate cu glumite si muzica buna ar putea fi o reteta aproape imbatabila. Din pacate regizorul Scott Hicks pierde ceva pe drum si inlocuieste momentele prea europene ale lui Bella Martha, duritatea Martinei Gedeck si spontaneitatea italiano-efervescenta a lui Sergio Castellitto cu moliciunile apetisante (dar diluate) ale lui Zeta-Jones, voiciunea usor fortata a lui Aaron Eckhart si superficialitate tipic americana. Fara sa-i lipseasca momentele bune, No Reservations sufera putin de impostura si este o idee prea lung pentru a nu-si pierde de cateva ori suflul. Pana si Abigail Breslin falseaza de cateva ori in rolul micutei Zoe, prea afectata de moartea mamei ei ca sa fie sensibila la tribulatiile perfectionistei ei matusi.
Una dintre marile probleme ale filmului: soundtrack-ul. Initial, cand Nick apasa butonul CD player-ului si muzica de opera se raspandeste in toata bucataria lui Kate, mi-am zis "oops, incepe ora de muzica". Bineinteles, restaurantul e italian, prin urmare e de la sine inteleasa prezenta ariilor celebre pe soundtrack, dar soundtrack-ul e cam lipsit de subtilitate. Fiecare arie puncteaza un moment romantic, asa ca e de ajuns sa auzi o voce de tenor sau soprana ca sa-ti dai seama ca Nick o va lega la ochi pe Kate, ca Nick o va saruta pe Kate, ca Nick o va imbratiseaza pe Kate (da, se pare ca Nick face totul in filmul asta). Iar cel mai romantic (si din intamplare amuzant) moment al filmului este insotit de tragica, sfasietoarea "Un bel di vedremo" in interpretarea Renatei Tebaldi, ceea ce mie unuia mi-a taiat tot cheful de romantism. Iar dupa Tebaldi, se insinueaza Pavarotti (de trei ori), iarasi Tebaldi, si apoi veselul Brindisi din La Traviata, cantat de usor obosita Joan Sutherland. N-are cum sa nu-ti fie dor de sprintarul jazz italian atat de apreciat de Sergio Castellitto in Bella Martha."Iti dai seama daca un bucatar este bun dupa cum gateste felurile cele mai simple. De exemplu somon cu sos de busuioc. Multi oameni cred ca nu-i mare lucru. Dar prajirea somonului exact cat trebuie si cantitatea potrivita de mirodenii din sos sunt greu de aproximat. In reteta asta nu exista nimic care sa te distraga. Niciun ingredient exotic. Niciun aranjament sofisticat. Este doar pestele. Si sosul..." Asa spune frumoasa Martha in filmul din 2001. Din pacate Hicks nu e un chef suficient de profesionist si rateaza finul dozaj care ar face No Reservations o comedie romantica reusita. De vazut, dar cu retineri...
Kate (Zeta-Jones) este intr-una din acele perioade ale vietii cand controlul evenimentelor zilnice este aproape irealizabil. Femeia se regaseste insa in bucataria sa imaculata, in care gateste fel de fel de retete extravagante, fiind angajata unui restaurant foarte chic din New York. Cand reactiile exagerate ale lui Kate arata ca aceasta nu mai face fata presiunii aragazurilor, patroana localului ia doua decizii: o trimite pe Kate la psiholog (ineficient) si angajeaza un "sous chef", adica un ajutor de bucatar, in persoana relaxatului Nick (Eckhart). Cu un CD player din care tasnesc valuri de muzica de opera, barbatul detensioneaza atmosfera din bucatarie si o detensioneaza si pe Kate, coplesita si de responsabilitatea de a avea grija de nepoata ei de zece ani, Zoe (Abigail Breslin).O bucatarie aseptica, o maestra a retetelor un pic prea perfectionista si un adjunct cu sarm, asezonate cu glumite si muzica buna ar putea fi o reteta aproape imbatabila. Din pacate regizorul Scott Hicks pierde ceva pe drum si inlocuieste momentele prea europene ale lui Bella Martha, duritatea Martinei Gedeck si spontaneitatea italiano-efervescenta a lui Sergio Castellitto cu moliciunile apetisante (dar diluate) ale lui Zeta-Jones, voiciunea usor fortata a lui Aaron Eckhart si superficialitate tipic americana. Fara sa-i lipseasca momentele bune, No Reservations sufera putin de impostura si este o idee prea lung pentru a nu-si pierde de cateva ori suflul. Pana si Abigail Breslin falseaza de cateva ori in rolul micutei Zoe, prea afectata de moartea mamei ei ca sa fie sensibila la tribulatiile perfectionistei ei matusi.
Una dintre marile probleme ale filmului: soundtrack-ul. Initial, cand Nick apasa butonul CD player-ului si muzica de opera se raspandeste in toata bucataria lui Kate, mi-am zis "oops, incepe ora de muzica". Bineinteles, restaurantul e italian, prin urmare e de la sine inteleasa prezenta ariilor celebre pe soundtrack, dar soundtrack-ul e cam lipsit de subtilitate. Fiecare arie puncteaza un moment romantic, asa ca e de ajuns sa auzi o voce de tenor sau soprana ca sa-ti dai seama ca Nick o va lega la ochi pe Kate, ca Nick o va saruta pe Kate, ca Nick o va imbratiseaza pe Kate (da, se pare ca Nick face totul in filmul asta). Iar cel mai romantic (si din intamplare amuzant) moment al filmului este insotit de tragica, sfasietoarea "Un bel di vedremo" in interpretarea Renatei Tebaldi, ceea ce mie unuia mi-a taiat tot cheful de romantism. Iar dupa Tebaldi, se insinueaza Pavarotti (de trei ori), iarasi Tebaldi, si apoi veselul Brindisi din La Traviata, cantat de usor obosita Joan Sutherland. N-are cum sa nu-ti fie dor de sprintarul jazz italian atat de apreciat de Sergio Castellitto in Bella Martha."Iti dai seama daca un bucatar este bun dupa cum gateste felurile cele mai simple. De exemplu somon cu sos de busuioc. Multi oameni cred ca nu-i mare lucru. Dar prajirea somonului exact cat trebuie si cantitatea potrivita de mirodenii din sos sunt greu de aproximat. In reteta asta nu exista nimic care sa te distraga. Niciun ingredient exotic. Niciun aranjament sofisticat. Este doar pestele. Si sosul..." Asa spune frumoasa Martha in filmul din 2001. Din pacate Hicks nu e un chef suficient de profesionist si rateaza finul dozaj care ar face No Reservations o comedie romantica reusita. De vazut, dar cu retineri...
