Părerea criticului
Nocturnal Animals este un studiu al violenței sub diverse forme, un studiu al agresiunii, la fel de sângeros ca și fundalul roșu-aprins al mobilierului sau al panourilor decorative din galeriile de artă prin care defilează Susan (Amy Adams). Pentru că vorbește despre agresiuni, traumă și în final despre răzbunare...
În timp ce alte producții de la Hollywood se leagă, într-un fel sau altul, de amenințări din domeniul realității curente, mergând de la aspecte brutale - războaie în Irak și Afghanistan, spionaj, supraveghere - și până la cele mai discrete - încălzirea globală, corporatism, Nocturnal Animals vorbește despre acel „Evil Within”: Nocturnal Animals este în principal un studiu asupra laturii bestiale a naturii umane. O latură brutală care trăiește nu doar în violatori și în asasini, ci și personaje educate precum Susan (Amy Adams).
Ecranizarea unui roman publicat în 1993, Tony and Susan, de Austin Wright, și care a avut succes la mult timp de la publicare, Nocturnal Animals este poate cel mai bun thriller psihologic al anului.
Construit ca o „poveste în poveste” (mai precis, „carte în film”), Nocturnal nu putea fi nici complet, nici inteligibil fără povestea pe care Susan (Amy Adams) o citește în manuscrisul primit de la fostul soț, Edward (Jake Gyllenhaal): o poveste sordidă de violență care este ecoul acțiunilor la fel de sordide pe care le-a făcut ea însăși față de fostul iubit și soț, scriitorul din film. Fără această metaforă a propriei sale suferințe, durerea personajului narator nu ar fi putut fi transmisă pe ecran (poate, cel mult, bănuită, cu atât mai mult cu cât era plasată cu ani buni în trecut). Singura cale prin care acesta a putut să își exprime pierderea și durerea este prin romanul său (care prin simpla publicare e un act de sfidare față de fosta soție care îl desconsidera) care este, în mod metaforic, autobiografic: un bărbat oarecare, după ce ajunge pe mâinile unor psihopați, va porni să își facă dreptate - vărsarea de sânge e anticipată încă de la început. Însă nu acțiunea interesează aici (nu e seria „Taken” cu Liam Neeson), ci durerea, furia și setea de răzbunare. Elementul comun în ambele povești este, firește, personajul scriitorului (Edward Sheffield): într-una protagonistul propriei povești ratate de iubire; în alta, avatarul său literar, Tony Hastings, însetat să plătească ochi pentru ochi.
Filmul are valențe picturale (nu doar pentru că Susan este proprietară de galerie de artă), ci și prin asocierile de culori: Susan are părul roșu, care pe fundalul negru oferă o sugestie a lipsei de scrupule de care este, cel puțin, acuzată. Am remarcat similaritatea cu picturile lui Edvard Munch („Vampirul”), care descriu cu aceste culori un univers imaginativ la fel de tenebros. Amy Adams oferă o interpretare magistrală - camera de filmat se concetrează pe față ei, pe mimică, toate trăirile sufletești ale personajului fiind atât de bine aduse la suprafață pe chipul actriței.
O împletire a genurilor noir, thriller și film polițist, Nocturnal Animals a intrat într-un top 10 al filmelor mele preferate all time.
În timp ce alte producții de la Hollywood se leagă, într-un fel sau altul, de amenințări din domeniul realității curente, mergând de la aspecte brutale - războaie în Irak și Afghanistan, spionaj, supraveghere - și până la cele mai discrete - încălzirea globală, corporatism, Nocturnal Animals vorbește despre acel „Evil Within”: Nocturnal Animals este în principal un studiu asupra laturii bestiale a naturii umane. O latură brutală care trăiește nu doar în violatori și în asasini, ci și personaje educate precum Susan (Amy Adams).
Ecranizarea unui roman publicat în 1993, Tony and Susan, de Austin Wright, și care a avut succes la mult timp de la publicare, Nocturnal Animals este poate cel mai bun thriller psihologic al anului.
Construit ca o „poveste în poveste” (mai precis, „carte în film”), Nocturnal nu putea fi nici complet, nici inteligibil fără povestea pe care Susan (Amy Adams) o citește în manuscrisul primit de la fostul soț, Edward (Jake Gyllenhaal): o poveste sordidă de violență care este ecoul acțiunilor la fel de sordide pe care le-a făcut ea însăși față de fostul iubit și soț, scriitorul din film. Fără această metaforă a propriei sale suferințe, durerea personajului narator nu ar fi putut fi transmisă pe ecran (poate, cel mult, bănuită, cu atât mai mult cu cât era plasată cu ani buni în trecut). Singura cale prin care acesta a putut să își exprime pierderea și durerea este prin romanul său (care prin simpla publicare e un act de sfidare față de fosta soție care îl desconsidera) care este, în mod metaforic, autobiografic: un bărbat oarecare, după ce ajunge pe mâinile unor psihopați, va porni să își facă dreptate - vărsarea de sânge e anticipată încă de la început. Însă nu acțiunea interesează aici (nu e seria „Taken” cu Liam Neeson), ci durerea, furia și setea de răzbunare. Elementul comun în ambele povești este, firește, personajul scriitorului (Edward Sheffield): într-una protagonistul propriei povești ratate de iubire; în alta, avatarul său literar, Tony Hastings, însetat să plătească ochi pentru ochi.
Filmul are valențe picturale (nu doar pentru că Susan este proprietară de galerie de artă), ci și prin asocierile de culori: Susan are părul roșu, care pe fundalul negru oferă o sugestie a lipsei de scrupule de care este, cel puțin, acuzată. Am remarcat similaritatea cu picturile lui Edvard Munch („Vampirul”), care descriu cu aceste culori un univers imaginativ la fel de tenebros. Amy Adams oferă o interpretare magistrală - camera de filmat se concetrează pe față ei, pe mimică, toate trăirile sufletești ale personajului fiind atât de bine aduse la suprafață pe chipul actriței.
O împletire a genurilor noir, thriller și film polițist, Nocturnal Animals a intrat într-un top 10 al filmelor mele preferate all time.
