Părerea criticului
Sabotat în parte de faptul că ştii în orice clipă ce urmează, Nosferatu chiar este unul dintre cele mai bune horror-uri ale ultimilor ani. După ce de-a lungul ultimelor decenii am văzut vampiri oxigenaţi, sclipicioşi şi... vegani, regizorul Robert Eggers reactivează fiinţa de coşmar care înfiora cititorii romanului "Dracula" la publicarea sa în 1987, făcându-i să ferece ferestrele la culcare şi să-şi facă de zeci de ori semnul crucii. Acest Nosferatu este o creatură a răului absolut, lacomă, nerăbdătoare şi gata să arunce lumea în întuneric.
Premiera de vineri este un adevărat omagiu adus filmului "original", Nosferatu, simfonia groazei, în care regizorul F.W. Murnau schimba numele personajelor din romanul lui Bram Stoker din simplul motiv că nu plătise drepturi de ecranizare familiei autorului. Eggers păstrează toate scenele de acolo, dar le face terifiante cu ajutorul unei întregi armate de specialişti în efecte speciale şi machiaje protetice gata să aducă pe ecran însuşi întunericul. Şi regizorul trage cu ochiul şi la un alt subgen al horror-ului, cel cu posedări demonice, sexualizând interacţiunile şi făcându-l pe Nosferatu să soarbă nu doar sângele, ci însăşi viaţa şi puritatea victimelor sale.
Într-o perioadă în care Hollywood-ul pare mai hotărât ca niciodată să ştearga graniţa dintre bine şi rău, ameţindu-ne moralitatea cu orcii familişti din The Lord of the Rings: The Rings of Power şi cavalerii Jedi uneltitori şi malefici din The Acolyte, Nosferatu resetează lupta milenară, fără ambiguităţi şi fără rezerve: ştim de la bun început că, o dată băută prima picătură de sânge, lăcomia lui Nosferatu nu mai poate fi ostoită. Este adevărata esenţă a răului şi a lăcomiei absolute, imaginată de Eggers printr-o scenă în care mâna antagonistului pare să înşface un întreg oraş, în timp ce coloana sonoră e ritmată de plânsete de copii şi urlete agonice.
Bill Skarsgård este ireproşabil în rolul titular. Desigur, este complet acoperit de machiaj şi proteze, iar Eggers îl învăluie adesea într-un întuneric ce activează frici imemoriale, dar gesturile, vocea şi accentul aproximează inspirat acest simbol al răului. Pe actor îl ajută foarte mult faptul că, deşi engleza sa este ireproşabilă (ca a mai tuturor scandinavilor), suedezul poate pronunţa î-urile închise, r-urile apăsate şi d-urile dure slave, convingându-te auditiv că te afli în faţa unui nobil transilvănean care doar face o concesie vorbind în engleza sa bolovănoasă. Desigur, te umflă râsul când îl auzi pe Orlok vorbind "limba dacă" (spoiler alert: nu o să auzi "mânz", "viezure" sau "varză"), care sună mai degrabă ca o latină demonică.
Şi, dacă tot vorbim de limbă, e de apreciat că Eggers a angajat actori români pentru personajele care vorbesc în română. Spre deosebire de alte producţii de la Hollywood, Nosferatu nu ne poceşte limba. Bine, unii spectatori s-ar putea să fie amuzaţi (sau enervaţi?) de faptul că filmul sugerează că de îndată ce ajungi într-un sătuc transilnvănean te simţi ca la un circ cu căluşari, dar nu poţi avea totul. Ca fapt divers, nici măcar un cadru din acest film nu a fost realizat în România, ci în Cehia şi Canada. Se poate întrezări, totuşi, conturul castelului Corvinilor din Hunedoara.
Dar poate că principalul atu al lui Nosferatu este imaginea. Fidel avertismentului primit de avocatul Thomas Hutter (Nicholas Hoult) de la... Bunica Gherghina (pe generic apare cu numele real Georgina Bereghianu), anume că umbra lui Orlok e periculoasă, Eggers umple ecranul cu întuneric. Nosferatu este probabil cel mai întunecos film pe care l-ai văzut vreodată, ceea ce ajută la crearea ameninţării reprezentate de Orlok, dar şi la crearea unui pericol filozofic, căci viaţa nu prosperă în întuneric. Uneori ecranul se întunecă cu totul pentru secunde bune, iar alteori lumina strălucitoare a unor lumânări sau a focului din vatră distrage atenţia de la faptul că ecranul este aproape complet acoperit de întuneric. În rest, o imagine desaturată de culoare şi feţele palide ale actriţelor Lily-Rose Depp şi Emma Corrin nu fac decât să sublinieze că influenţa toxică a lui Nosferatu se răspândeşte ca o molimă letală, ucigând bucuria, puritatea şi însăşi viaţa.
Premiera de vineri este un adevărat omagiu adus filmului "original", Nosferatu, simfonia groazei, în care regizorul F.W. Murnau schimba numele personajelor din romanul lui Bram Stoker din simplul motiv că nu plătise drepturi de ecranizare familiei autorului. Eggers păstrează toate scenele de acolo, dar le face terifiante cu ajutorul unei întregi armate de specialişti în efecte speciale şi machiaje protetice gata să aducă pe ecran însuşi întunericul. Şi regizorul trage cu ochiul şi la un alt subgen al horror-ului, cel cu posedări demonice, sexualizând interacţiunile şi făcându-l pe Nosferatu să soarbă nu doar sângele, ci însăşi viaţa şi puritatea victimelor sale.
Într-o perioadă în care Hollywood-ul pare mai hotărât ca niciodată să ştearga graniţa dintre bine şi rău, ameţindu-ne moralitatea cu orcii familişti din The Lord of the Rings: The Rings of Power şi cavalerii Jedi uneltitori şi malefici din The Acolyte, Nosferatu resetează lupta milenară, fără ambiguităţi şi fără rezerve: ştim de la bun început că, o dată băută prima picătură de sânge, lăcomia lui Nosferatu nu mai poate fi ostoită. Este adevărata esenţă a răului şi a lăcomiei absolute, imaginată de Eggers printr-o scenă în care mâna antagonistului pare să înşface un întreg oraş, în timp ce coloana sonoră e ritmată de plânsete de copii şi urlete agonice.
Bill Skarsgård este ireproşabil în rolul titular. Desigur, este complet acoperit de machiaj şi proteze, iar Eggers îl învăluie adesea într-un întuneric ce activează frici imemoriale, dar gesturile, vocea şi accentul aproximează inspirat acest simbol al răului. Pe actor îl ajută foarte mult faptul că, deşi engleza sa este ireproşabilă (ca a mai tuturor scandinavilor), suedezul poate pronunţa î-urile închise, r-urile apăsate şi d-urile dure slave, convingându-te auditiv că te afli în faţa unui nobil transilvănean care doar face o concesie vorbind în engleza sa bolovănoasă. Desigur, te umflă râsul când îl auzi pe Orlok vorbind "limba dacă" (spoiler alert: nu o să auzi "mânz", "viezure" sau "varză"), care sună mai degrabă ca o latină demonică.
Şi, dacă tot vorbim de limbă, e de apreciat că Eggers a angajat actori români pentru personajele care vorbesc în română. Spre deosebire de alte producţii de la Hollywood, Nosferatu nu ne poceşte limba. Bine, unii spectatori s-ar putea să fie amuzaţi (sau enervaţi?) de faptul că filmul sugerează că de îndată ce ajungi într-un sătuc transilnvănean te simţi ca la un circ cu căluşari, dar nu poţi avea totul. Ca fapt divers, nici măcar un cadru din acest film nu a fost realizat în România, ci în Cehia şi Canada. Se poate întrezări, totuşi, conturul castelului Corvinilor din Hunedoara.
Dar poate că principalul atu al lui Nosferatu este imaginea. Fidel avertismentului primit de avocatul Thomas Hutter (Nicholas Hoult) de la... Bunica Gherghina (pe generic apare cu numele real Georgina Bereghianu), anume că umbra lui Orlok e periculoasă, Eggers umple ecranul cu întuneric. Nosferatu este probabil cel mai întunecos film pe care l-ai văzut vreodată, ceea ce ajută la crearea ameninţării reprezentate de Orlok, dar şi la crearea unui pericol filozofic, căci viaţa nu prosperă în întuneric. Uneori ecranul se întunecă cu totul pentru secunde bune, iar alteori lumina strălucitoare a unor lumânări sau a focului din vatră distrage atenţia de la faptul că ecranul este aproape complet acoperit de întuneric. În rest, o imagine desaturată de culoare şi feţele palide ale actriţelor Lily-Rose Depp şi Emma Corrin nu fac decât să sublinieze că influenţa toxică a lui Nosferatu se răspândeşte ca o molimă letală, ucigând bucuria, puritatea şi însăşi viaţa.
