Sa re-reecranizezi Odiseea lui Homer, nu mai pare a fi o cine stie ce realizare. Konchlovsky pare-se ca a atins maximum din ce se putea extrage, dramaturgic vorbind, din aceasta epopee. Poti eventual imbunatatii creaturile mitologice apeland la ultima tehnologie in materie de efecte speciale, poti da anumite incarcaturi personajului central, tente sumbre, atmosfera dark, ca tot e la mare cautare, dar cam atat. Multa marja artistica nu pare sa iti mai fi ramas din povestea in sine. Doar ca din neant, din intinderea albastra si tainica a Mediteranei, apare un alt Ulise, Nostos, ce cauta purificarea si nicidecum eroismul sau gloria unui mare erou. Noua Odisee astfel declansata inlocuieste fantezia cu spiritualul si bravura cu nostalgia unui trecut simplu dar pur. Franco Piavoli pastreaza doar premisa si nu pare deloc interesat de naratiunea originala. O reducere la nivelul intim si normal ca reverberatiile povestirii ating dimensiuni cosmice.
Cinemaul contemplativ.
Privirile spre cer, atat de des intalnite sau cautaturi din inalt spre nesfarsitul azur al marii, ne descriu vizual, nelinisti si melancolii. Lasat din ce in ce mai singur, restul personajelor dispar unul cate unul, Ulise are ragazul si linistea necesara redescoperirii. Exista o scena in jurul careia orbiteaza toata teoria acestui film, cea a renasterii. Ecranizata cu o maestrie ce ar fi putut aseza aceasta secventa in cealalta Odisee, cea spatiala a lui Kubrick, (si sunt sigur ca o astfel de metafora ar fi generat valuri de discutii si de ovatii in respectiva ecranizare), momentul in care protagonistul inoata pe intindera albastra in care luna se oglindeste, pare vers poetic mai mult decat episod cinematografic. Omul este redus la stadiul lui incipient, de spermatozoid iar luna la nivelul unui ovul ce va fi fecundat. Cum altfel sa se poata descrie mai liturgic momentul innoirii si al retrezirii la noua viata. Apa are in sine samanta vietii iar mama natura e gata sa preia in pantecele ei viitoarea creatie. Realmente un episd biblic la colosala dimensionare din geneza.
Aici vine intrebarea: Atunci ce ii lispseste lui Nostos ca sa fie declarat capodopera? Potential are, simt artistic, oho!, si totusi ceva anume ii subrezeste postamentul pe care ar fi trebuit sa stea, fara doar si poate.
Sa fie maniera de narare, alambicata si fara sens de multe ori, sa fie coltul de lume din care provine, Italia, desi multe filme au razbit din Cizma chiar si in pofida indeparatarii de continentul nord-american. Personal am idendificat acel minus ce nu iti permite sa exclami “Evrica!”, printr-o posibila lipsa de fonduri ce a atras cu sine si o editare-montare precara. Numeroase cadre se alipesc de parca ar avea trac in a aparea pe ecran. In mijlocul unor scene ce au cursivitate in naratiune, lucru rarisim in aceasta lucrare, atat cursivitatea cat si povestirea propriu-zisa, apar intercalate cadre naturale, insecte in zoom sau peisaje perfecte pentru o vedere postala. Nu comentez stilul regizoral aici, nu sunt in masura, dar pot sa imi descriu experienta cinematografica personala, in calitatea mea de spectator. Totul se simte si pare a fi un material brut, nefinisat si deci cumva neterminat. De asemenea, necunoscandu-l pe Piavoli si inclinatia sa catre documentare, intregul film iti apare ca un material ce ar fi putut fi filmat pentru Discovery Channel si nicidecum pentru marele ecran de cinema. O senzatie superficiala dupa ce iti iei ragazul sa analizezi ce anume s-a vrut sa se transmita, insa ceva iminent atunci cand ai primul contact cu regizorul italian, din pacate.
Toata aceasta sacadare in povestea filmica te desconcentreaza si face foarte dificila vizionarea.
Revenind la film, nimic din stil nu recomanda un film de autor. Poate doar dezordinea. O tradare a esentei documentaristice ce transpira din toate lungmetrajele acestui regizor. Pare ca vrea sa cuprinda toata “planeta albastra” in orice film, indiferent de tema. Interpretarea e si ea o mare buba a intregului material. In ciuda aspectului perfect de grec din antichitate, Luigi Mezzanotte nu reuseste sa transmita dincolo de sticla emotiile unui asemenea zbuciumat caracter ce s-ar fi vrut a fi intruchipat. Nu tu iubire in scena de tandrete imaginara sau aiuevea, (exista doua teorii ale respectivului episod si ambele stau in picioare), nu tu melancolie si nu tu deloc disperarea nebuniei unei solitudini inumane. In majoritatea timpului avem imaginea si mimica unui copil ce descopera peisaje noi in vacanta anuala cu familia. Probabil ca si secventele cu insecte ajuta si ele la o astfel de deviere de la meaj. Plus ca nici finalul, unul deschis ce nu ne expliciteaza intalnirea dintre Penelope si noul Ulise, rapeste si el din emotia puternica ce s-a lasat asteptata pe toata durata proiectiei si care tot acumulandu-se, nu a mai avut ocazia sa se descarce, filming vorbind. Cadrul larg, contemplativ, unde sotia isi asteapta sotul, incheie aceasta calatorie tot la fel de misterioasa cum ii e si deznodamantul.
Concluzie: O experienta de viata atat de straveche si de universal valabila incat limbajul, un dialect arhaic, disparut si deci nesubtitrat pe parcursul vizioarii, nu impiedica cu nimic intelegerea unor lucruri ce sunt mai presus de cuvinte si de timp. Inainte de orice, trebuie inteles cultul personalitatii regizorului, un cineast ce sanctifica Pamantul ca intreg, viata ca fiind un dar si omul ca faptura asezata de devinitate in acest paradis. Doar astfel, parcurgerea acestei lucrari capata sens, pondere in universul cinematografic si placere in a-i descifra intelesurile profunde din acele imagini menite parca, din cand in cand, sa te deturneze de la adevaratele intelesuri. Nota 6,62!
Cinemaul contemplativ.
Privirile spre cer, atat de des intalnite sau cautaturi din inalt spre nesfarsitul azur al marii, ne descriu vizual, nelinisti si melancolii. Lasat din ce in ce mai singur, restul personajelor dispar unul cate unul, Ulise are ragazul si linistea necesara redescoperirii. Exista o scena in jurul careia orbiteaza toata teoria acestui film, cea a renasterii. Ecranizata cu o maestrie ce ar fi putut aseza aceasta secventa in cealalta Odisee, cea spatiala a lui Kubrick, (si sunt sigur ca o astfel de metafora ar fi generat valuri de discutii si de ovatii in respectiva ecranizare), momentul in care protagonistul inoata pe intindera albastra in care luna se oglindeste, pare vers poetic mai mult decat episod cinematografic. Omul este redus la stadiul lui incipient, de spermatozoid iar luna la nivelul unui ovul ce va fi fecundat. Cum altfel sa se poata descrie mai liturgic momentul innoirii si al retrezirii la noua viata. Apa are in sine samanta vietii iar mama natura e gata sa preia in pantecele ei viitoarea creatie. Realmente un episd biblic la colosala dimensionare din geneza.
Aici vine intrebarea: Atunci ce ii lispseste lui Nostos ca sa fie declarat capodopera? Potential are, simt artistic, oho!, si totusi ceva anume ii subrezeste postamentul pe care ar fi trebuit sa stea, fara doar si poate.
Sa fie maniera de narare, alambicata si fara sens de multe ori, sa fie coltul de lume din care provine, Italia, desi multe filme au razbit din Cizma chiar si in pofida indeparatarii de continentul nord-american. Personal am idendificat acel minus ce nu iti permite sa exclami “Evrica!”, printr-o posibila lipsa de fonduri ce a atras cu sine si o editare-montare precara. Numeroase cadre se alipesc de parca ar avea trac in a aparea pe ecran. In mijlocul unor scene ce au cursivitate in naratiune, lucru rarisim in aceasta lucrare, atat cursivitatea cat si povestirea propriu-zisa, apar intercalate cadre naturale, insecte in zoom sau peisaje perfecte pentru o vedere postala. Nu comentez stilul regizoral aici, nu sunt in masura, dar pot sa imi descriu experienta cinematografica personala, in calitatea mea de spectator. Totul se simte si pare a fi un material brut, nefinisat si deci cumva neterminat. De asemenea, necunoscandu-l pe Piavoli si inclinatia sa catre documentare, intregul film iti apare ca un material ce ar fi putut fi filmat pentru Discovery Channel si nicidecum pentru marele ecran de cinema. O senzatie superficiala dupa ce iti iei ragazul sa analizezi ce anume s-a vrut sa se transmita, insa ceva iminent atunci cand ai primul contact cu regizorul italian, din pacate.
Toata aceasta sacadare in povestea filmica te desconcentreaza si face foarte dificila vizionarea.
Revenind la film, nimic din stil nu recomanda un film de autor. Poate doar dezordinea. O tradare a esentei documentaristice ce transpira din toate lungmetrajele acestui regizor. Pare ca vrea sa cuprinda toata “planeta albastra” in orice film, indiferent de tema. Interpretarea e si ea o mare buba a intregului material. In ciuda aspectului perfect de grec din antichitate, Luigi Mezzanotte nu reuseste sa transmita dincolo de sticla emotiile unui asemenea zbuciumat caracter ce s-ar fi vrut a fi intruchipat. Nu tu iubire in scena de tandrete imaginara sau aiuevea, (exista doua teorii ale respectivului episod si ambele stau in picioare), nu tu melancolie si nu tu deloc disperarea nebuniei unei solitudini inumane. In majoritatea timpului avem imaginea si mimica unui copil ce descopera peisaje noi in vacanta anuala cu familia. Probabil ca si secventele cu insecte ajuta si ele la o astfel de deviere de la meaj. Plus ca nici finalul, unul deschis ce nu ne expliciteaza intalnirea dintre Penelope si noul Ulise, rapeste si el din emotia puternica ce s-a lasat asteptata pe toata durata proiectiei si care tot acumulandu-se, nu a mai avut ocazia sa se descarce, filming vorbind. Cadrul larg, contemplativ, unde sotia isi asteapta sotul, incheie aceasta calatorie tot la fel de misterioasa cum ii e si deznodamantul.
Concluzie: O experienta de viata atat de straveche si de universal valabila incat limbajul, un dialect arhaic, disparut si deci nesubtitrat pe parcursul vizioarii, nu impiedica cu nimic intelegerea unor lucruri ce sunt mai presus de cuvinte si de timp. Inainte de orice, trebuie inteles cultul personalitatii regizorului, un cineast ce sanctifica Pamantul ca intreg, viata ca fiind un dar si omul ca faptura asezata de devinitate in acest paradis. Doar astfel, parcurgerea acestei lucrari capata sens, pondere in universul cinematografic si placere in a-i descifra intelesurile profunde din acele imagini menite parca, din cand in cand, sa te deturneze de la adevaratele intelesuri. Nota 6,62!