×
Utilizator
×
Părerea criticului
"Nowhere Boy" - Naşterea unui tânăr furios
Admirabil lucrat, dar fără har

Dacă Les Années Folles au constituit prima mişcare a ruperii cu trecutul conservator, tradiţionalist, patriarhal şi complet căzut în desuetudine, pasul al doilea a survenit, cum era şi firesc, în cele două decenii ulterioare celui de-Al Doilea Război Mondial. Revoltele culturale din atâtea ţări europene îşi găseau în Anglia expresia prin celebra mişcare a Tinerilor Furioşi, inclusiv vârful ei muzical de lance, formaţia Beatles.
Fanii rock('n' roll)-ului ştiu că la originea acesteia a stat o mică trupă de elevi ai liceului Quarry Bank, numită The Quarrymen - şi înfiinţată de adolescenţii John Lennon şi Paul McCartney. Acesta este momentul biografic (şi din istoria culturii) asupra căruia se apleacă scenariul lui Matt Greenhalgh, extrăgând fragmentul relevant din memoriile Juliei Baird, sora mai mică a lui John Lennon.
Alegerea e semnificativă prin faptul că surprinde tocmai acel moment de răscruce din viaţa tânărului artist care avea să-i definească natura rebelă. Sub acest aspect, subiectul este cât se poate de bine ales - dar adaptarea sa dramaturgică lasă mult de dorit. Nu demult, un elev mă întreba cum procedăm în cazul biografiilor (şi, prin extindere, al docudramelor), pentru a le înscrie într-o paradigmă scenaristică adecvată. Împrejurările fac ca un exemplu concludent să-l ofere actualul "Invictus" al lui Clint Eastwood, prin felul cum selectează din faptele reale ale acelui prin an din preşedinţia lui Nelson Mandela tocmai momentele cu cele mai puternice şi consistente valenţe dramatice pentru a deveni articulaţiile determinante ale unui scenariu de film. Din păcate, Greenhalgh se relevă cam descoperit la acest capitol: deşi bogat în informaţii şi permanent marcat de tensiuni acute, plotul său biografic rămâne liniar, efectiv fără cap şi fără coadă - o simplă "felie de viaţă" plasată sub nivelul acceptabil pentru această subcategorie epică. Cam la fel, deşi vizibil mai răsărită, stă şi regia lui Sam Taylor Wood - corectă, îngrijită, expresivă vizual, dar lipsită de scânteie. Asistăm, aşadar, la o docudrama în cel mai sec sens al cuvântului, importantă mai mult prin fidelitatea reconstituirii, decât prin creativitate artistică. E interesant, desigur, să urmărim desfolierea dramei familiale care a înrâurit destinul tânărului John - însă natura subiectului, prin faptul că se referea la geneza unui fenomen ca Beatles-ii, ar fi necesitat şi un dram de emoţie (dorită de autori, în mod vizibil, dar neizbutită). Contribuie în acest sens şi prestaţia tânărului actor Aaron Johnson, care la cei nouăsprezece ani ai lui, deşi posesor al unei experienţe deja bogate (joacă din 2001) şi al unei game interpretative variate şi disponibile, încă nu vădeşte resursele necesare construirii unui asemenea rol în profunzime. În schimb, iese în evidenţă cu acuitate congenerul său Thomas Sangster, de asemenea un copil-actor foarte folosit, care după ce s-a ilustrat, printre altele, cu rolul didactic al unui Hitler la zece ani, în tezistul "Hitler: The Rise of Evil" (2003), şi s-a făcut de râs cu Romulus Augustus, în insuportabilul "The Last Legion" (2007), se impune acum ca un actor complet şi subtil, compunând în tuşe sigure şi expresive portretul marcat de o maturitate precoce lui Paul McCartney, ca adolescent artist în devenire şi, mai ales, prieten şi susţinător de nădejde al protagonistului.
Remarcabilă, dar deloc surprinzătoare, Kristin Scott Thomas, în redutabila Mimi Smith, mătuşa care l-a crescut pe John, ne oferă o compoziţie complexă, definind limpede şi penetrant plusurile şi minusurile unui personaj sensibil şi dur, limitat şi pragmatic, lucid şi afectuos. Îi dă replica, nuanţat şi credibil, AnneMarie Duff (recenta Elizabeth I din serialul de televiziune produs în 2006, sau Annabel din "Notes on a Scandal"), în entuziast-debusolata mamă a eroului, Julia. Scurtissimul rol al Unchiului George, prezent doar în primele minute pentru ca imediat moartea lui să-l marcheze profund pe John, îi prilejuieşte lui David Threfall o schiţă reuşită, laconică şi fină, de portret glumeţ-sentimental.
Nu putem pierde din vedere nici fotografia lui Seamus McGarvey, de un bun-gust echilibrat, liric şi impregnat de parfumul epocii, amintind magistralele lui compoziţii plastice din "Atonement" (că din "Charlotte's Web", în afară de C.G.I.-uri şi dulcegării, altceva nu prea mai avem ce să ne amintim) - într-o sinteză organică şi echilibrată cu scenografia lui Kimberley Fahey. În ansamblu, un film de văzut, neapărat, pentru spectatorii de nivel mediu şi superior, preocupaţi de John Lennon, de Beatles şi de istoria muzicii în general, şi pentru cei ce vibrează la nostalgiile retro. Nerecomandabil categoriilor extreme: amatorii de divertisment înainte de toate, şi elitele super-exigente.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 martie, 2010, h. 11:30-12:48
Bucureşti, România