Părerea criticului
Primul film regizat de o româncă selectat în competiţia festivalului de la Berlin are toate şansele să fie şi primul film regizat de o româncă şi recompensat cu un premiu. Touch Me Not, un film pe care nu îl iubeşti, dar pe care nu poţi să nu-l apreciezi, este cât se poate neromânesc şi netributar cinema-ului nostru. Explorează teritorii noi, îşi provoacă intens spectatorul şi aproape îl obligă la introspecţie. Efectul este terapeutic.

Încă de la primul cadru, în care camera explorează de aproape trupul gol al unui bărbat, fără să ocolească organele genitale, ştii că nu vei avea de-a face cu ciorba şi faianţa veche familiare cinema-ului românesc. Prin această abordare a trupului uman, Adina Pintilie explorează relaţia noastră cu trupul (al nostru sau al altora), dar şi modul cum ne privim cu propriii ochi şi ne judecăm pe noi înşine sau unii pe ceilalţi. Mai mult decât un film despre intimitate, aşa cum a fost etichetat proiectul încă din zorii producţiei începute în primii ani ai acestui deceniu, Touch Me Not este o invitaţie la autoanaliză.

Aflat la graniţa dintre realitate şi ficţiune, Touch Me Not îţi oferă încă din primele minute cheia interpretării. O vedem în cadru pe Laura (Laura Benson), o actriţă care îi mărturiseşte regizoarei aflate dincolo de camera de luat vederi mânuită de George Chiper Lillemark că pentru ea jocul, apariţia pe scenă sunt un calvar. Laura are probleme de intimitate şi-şi provoacă limitele, uneori până la violent şi insuportabil, cu ajutorul mai multor lucrători sexuali. O vizită a Laurei la spitalul unde este internat tatăl ei muribund (şi motiv evident al problemelor protagonistei) devine coloana vertebrală a unei regii ce permite întâlnirea cu alte personaje, fiecare cu propriile provocări personale.

Fără îndoială un film incomod pentru cei mai mulţi spectatori şi probabil un film care va şoca publicul din România, celebru pentru pasiunea sa pentru Hollywood şi cinema-ul mainstream, Touch Me Not are toate şansele să devină un hit al festivalurilor. O şi merită, pentru modul cum regizoarea devine personaj, cum camera de luat vederi devine o graniţă fluidă între realitate şi ficţiune şi pentru mărturiile relevante ale personajelor.

Cele mai impresionante momente sunt cele cu Christian Bayerlein, un bărbat cu malformaţie severă, care priveşte în obiectiv (şi în ochii noştri) şi discută senin despre bine şi rău, despre propria poveste de dragoste, sexualitate şi frumuseţe. Este unul din acele momente de forţă, care relativizează sau extinde modul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă. Este şi locul unde filmul pare să sugereze, pe drept cuvânt, faptul că imaginea noastră despre noi înşine este un melanj de realitate şi ficţiune, exact aşa cum este, până la urmă, întreg filmul.

Problematica lui Touch Me Not, modul său de abordare, curajul şi lipsa de inhibiţii îl fac un film extrem de special pentru cinema-ul nostru. Este aproape în întregime vorbit în engleză, fără actori români în cadru (cu excepţia regizoarei şi a directorului de imagine), iar tema şi provocările sale sunt globale. Un film obligatoriu de văzut şi un deschizător de drum pentru experimente cinematografice.