Părerea criticului
Deşi unii s-au grăbit să-l numească “primul film aromânesc”, nu este vorba decât despre primul film de ficţiune aromânesc şi eventual de primul film vorbit aproape exclusiv în aromână. Fraţii aromâni Ienache şi Miltiade Manakia au fost pionieri ai filmului în Balcani, ei realizând filme timpuriu, între 1907- 1912, însă fiindcă se considerau români au utilizat titluri şi inserturi în limba română literară. Probabil că regizorul Toma Enache mă va urî veşnic însă, oricât de îngăduitor aş fi cu un pionierat, nu pot să nu constat că filmul său rămâne departe de arta cinematografică. Meritul de a fi primul nu poate compensa eşecul artistic. Conform logicii de a preţui neapărat începuturile ar trebui probabil să ne delectăm şi cu un prim balet al şchiopilor sau cu tablouri pictate de cimpanzei. În plus, intenţia şi mesajul autorului nu au vreo relevanţă în artă. Să explicăm de ce pentru cei înduioşaţi de pionieratul lui Toma Enache. Intenţia şi mesajul artistului nu contează, ci cum este receptată opera de către public. Artei îi este caracteristică ambiguitatea, polisemantismul, arta nu educă decât eventual simţul estetic şi deci, practic, nu are un mesaj clar. Nu putem decât să presupunem intenţiile primitivilor care au pictat cu talent bizoni şi căprioare în peşteri. Pe de altă parte, eventualele intenţii educative şi vreun mesaj umanist al unei opere devin neconvingătoare şi ridicole dacă opera respectivă nu ne captivează, dacă nu are valenţe artistice. Nu contează dacă artistul e păcătos sau patriot precum Toma Enache căci opera e bună sau rea doar din considerente estetice. Să revenim însă la Nu sunt faimos, dar sunt aromân.
În lipsa unei perspective dramatice şi vizuale Toma Enache ne oferă un amalgam de autobiografie cosmetizată şi alegorie. Încearcă deci să exprime idei abstracte prin mijloace concrete: “Armânamea” este deopotrivă etnia aromână cu destinul ei dar şi o fată (cu un nume imposibil şi în aromână), de care autorul-narator-erou principal este obsedat şi pe care o urmăreşte în România, Grecia, Macedonia, Albania şi America. Tatăl eroului şi-ar fi dorit ca fiul să aibă preocupări mai lucrative, însă conflictul dintre ei este neglijat deşi ar fi putut avea un plus de autenticitate având în vedere familia patriarhală şi recunoscutul talent comercial al aromânilor. Compoziţia este la prima vedere rotundă dar de fapt e mai complicată căci la începutul filmului eroul este orb, apoi în flash-back îi vedem perioada de glorie de după obţinerea unui premiu în America şi cum a ajuns să orbească, pentru ca în final eroul să reapară orb. Din off se aude uneori vocea eroului povestind. Apar însă alte flash-back-uri în interiorul altor flash-back-uri din care aflăm cum s-a certat eroul cu tatăl său. Regizorul nu mizează deloc pe sugestie şi nici pe inteligenţa spectatorului astfel încât recurge la tautologii. Ca într-un reportaj de televiziune uneori scenele au înscrisuri care precizează unde şi când se petrece acţiunea deşi camera de filmat are adesea tendinţe turistice insistând asupra detaliilor caracteristice de la Hollywood sau Skopje, de pildă. Premiul obţinut în America pentru un documentar despre “cele douăsprezece adevăruri absolute despre aromâni” i se pare lui Toma Enache o motivaţie suficientă pentru ca eroul său să se bucure o vreme de lux şi atenţia tuturor şi mai ales a unor fete frumoase în cele cinci ţări. Până în momentul în care încercând să-şi arate filmul pe melegurile natale, este bătut şi îşi pierde vederea, eroul e angajat într-un marş triumfal în care toată lumea este amabilă şi încântată de prezenţa sa iar dialogurile abundă în clişee. Este un prilej pentru a ne arăta un hotel de lux în America şi unul în Macedonia, câteva locuinţe somptuoase în Grecia şi Albania, ca şi un bar în Grecia, obiecte de artizanat grămostene şi fârşerote din Cogealac, dar şi un miel la proţap în comuna Mihail Kogălniceanu. Astfel că pentru cineva care nu a auzit de aromâni filmul nu îl ajută deloc (în plus nici aromânii din Macedonia de pildă nu prea ştiu ce şi unde este Cogealacul) deşi Toma Enache şi-a propus probabil între altele să arate şi cine sunt aromânii. Mielul la proţap şi menţionarea faptului că aromânii sunt păstori în discursul de la premiere nu ajută îndeajuns. Şi scoţienii, elveţienii şi albanezii, ba chiar şi beduinii sunt păstori şi mănâncă miel... Apare de câteva ori şi o cărlibană, toiagul păstoresc al aromânilor, însă doar aromânii şi specialiştii o vor recunoaşte. Deci o primă nereuşită este faptul că autorul nu reflectă ceea ce este caracteristic etniei sale. Dacă am elimina cele câteva obiecte de artizanat şi bătrânul aromân în costum tradiţional care apar atunci când eroul vizitează Grecia şi mai ales dacă am opri sonorul (şi nu am mai auzi replicile şi nici muzica aromânească) am putea să conchidem că suntem martori la nişte aventuri erotice într-un mediu cosmopolit. Am mai putea deduce cumva că eroul are tulburări mintale căci zâmbeşte încontinuu iar unele fete îi provoacă stări aproape cataleptice. Să mai spunem că aproape toate cadrele sunt filmate utilizând prim-planul sau planul american iar camera se mişcă alternativ pe feţele personajelor care discută, precum în serialele de duzină. De fapt, adesea avem de-a face cu discursuri patetice pe care multe personaje le îndură cu stoicism. În acest sens este semnificativă scena în care eroul se întoarce în satul natal şi vorbeşte în curte cu rudele apropiate, în timp ce restul oaspeţilor rămân în picioare lângă masa încărcată cu bunătăţi şi tac pentru ca publicul să poată auzi clar replicile. Sincer, aş fi preferat să ascult discuţiile reale ale unor aromâni din Mihail Kogălniceanu decât platitudinile autorului. Putem conchide că avem de-a face cu un fel de operetă filmată căci imaginile doar ilustrează replicile sau discursurile siropoase şi dezlânate. Folosind un singur cuvânt precum “dezlânat” în loc de “incoerent” s-ar putea să fi sugerat mai mult atmosfera aromânească decât a făcut-o regizorul timp de două ore. Să mai spunem că arta filmului constă în sugestie, în a povesti cu imagini?
La prima vedere în film se vorbeşte mai ales în idiomul aromânesc şi uneori în engleză. Folosesc termenul “idiom” tocmai pentru a fi obiectiv. Majoritatea lingviştilor consideră aromâna un dialect al românei însă azi mulţi aromâni, dintre care se pare că face parte şi Toma Enache, pretind că aromâna şi aromânii reprezintă o limbă şi un popor diferite de limba şi poporul român. În plus, autorul revendică pentru aromâni şi “soarele de la Vergina” (un ornament de pe mormântul lui Filip al II-lea), disputat până acum de către macedo-slavi şi greci, astfel încât el practic susţine teorii politice şi istorice năucitoare conform cărora aromânii ar fi descendenţi direcţi ai macedonenilor antici. Personajele, adesea interpreţi neprofesionişti, dar şi actori precum Rudy Rosenfeld (care, evident, nu este aromân!) se chinuie să vorbească numai în aromână (acesta vorbeşte prea rar ca replicile sale să mai poată fi efectiv urmărite) şi să exprime lucruri care niciodată nu au fost spuse în aromână (paşaport, guvern, avion, profesoară, regizor etc.). Astfel, un pilot de avion şi o stewardesă vorbesc în aromână cu pasagerii iar cea din urmă se căzneşte să comunice şi meniul, ca să nu mai vorbim de medici, poliţişti şi judecători pentru care se încropesc termeni specifici acestor profesii. Însă aceşti termeni provin aproape întodeauna din limba română literară! Ceea ce este de-a dreptul ridicol şi generator de umor involuntar este că aceşti termeni abundenţi din limba română sunt utilizaţi şi de aromânii din Albania şi Grecia. De aceea, putem conchide că filmul nu are nici meritul de a fi dovedit virtuţile “limbii” aromâne de a mai putea ţine laolaltă membrii etniei aromâne. Aşa cum încearcă să ne arate în film Toma Enache cu mijloacele alegoriei, tânăra Armânamea a murit de inimă vegheată de medici care pun diagnosticul în aromână căci nimeni nu a putut-o ajuta, fie din Bulgaria, Albania, Macedonia, Grecia sau România. La sfârşitul secolului 18 s-a jucat Molière la Moscopole în aromână, cu mult înainte de a se juca teatru în bulgară şi albaneză, de pildă. Însă în secolul 21 graiurile aromâneşti nu s-au unificat iar civilizaţia a evoluat atât de mult încât prea multe elemente ale vieţii sunt exprimate în cuvinte pe care aromâna nu le-a avut niciodată. Astfel, încercând să dovedească că aromânii sunt o naţiune iar aromâna o limbă, Toma Enache reuşeşte contrariul. Aromânii au fost prea multă vreme despărţiţi de graniţe, au beneficiat prea puţină vreme de manuale şi încercări de normare şi unificare a graiurilor, au împrumutat cuvinte pentru noţiuni moderne din limbile oficiale ale ţărilor în care trăiesc şi pur şi simplu folosesc alte limbi atunci când solicită un paşaport, la medic şi la tribunal. Tocmai aceste limitări diferenţiază o limbă de un dialect. O discuţie pe teme medicale sau juridice în aromână capătă prea mulţi termeni străini pentru a mai fi în aromână iar aceeaşi discuţie între aromâni din ţări diferite este imposibilă. Unii ar putea accepta dialoguri artificiale în aromână ca pe un necesar “fals pios”, ca pe o icoană care plânge cu lacrimi dintr-o pompiţă cu ulei dar îi înfricoşează pe enoriaşi, însă prea des avem de-a face cu ridicol şi comic involuntar iar patriotul Toma Enache demonstrează contrariul a ceea ce a intenţionat: probabil e prea târziu pentru un film în aromână. Obiceiurile şi modul de viaţă care îi caracterizau au dispărut (ceea ce deducem şi din modul de viaţă înfăţişat de Toma Enache) iar dialectul nu mai poate exprima îndeajuns realitatea înconjurătoare. Din păcate, aşa cum profeţea cu mai mult trei sferturi de veac în urmă lingvistul aromân Tache Papahagi, aromâna se va stinge inexorabil după câteva generaţii.
Există ceva lăudabil în acest film în afara meritului cronologic de a fi primul film de ficţiune în aromână? Eu cred totuşi că da. Deşi Toma Enache a absolvit regia la UNATC şi a regizat şi câteva piese de teatru, la debutul său în cinema el pare un amator însă nu a realizat cel mai prost film românesc din toate timpurile (deşi se luptă pentru o medalie!), căci mai sunt câteva parcă mai rele. Trebuie să remarcăm însă incontestabilele calităţi de producător ale lui Toma Enache, care a reuşit să strângă pe timp de criză câteva sute de mii de euro (360.000 după spusele sale, ceea ce este veridic), neapelând la CNC, ci la aromâni, vestiţi ca strânşi la pungă. În termeni practici poate că însă cele câteva sute de mii de euro ar fi putut fi folosite la ceva mai puţin contestabil, precum deschiderea unui muzeu. Ar mai fi ceva? Ar mai putea fi remarcat (nu însă întodeauna ca un merit) faptul că la el nu mai avem de-a face cu imagini “mizerabiliste”, ci chiar cu un lux şi un pitoresc căutat. Mai trebuie menţionate două componente decente, însă nu datorate lui Toma Enache: montajul şi muzica.
În lipsa unei perspective dramatice şi vizuale Toma Enache ne oferă un amalgam de autobiografie cosmetizată şi alegorie. Încearcă deci să exprime idei abstracte prin mijloace concrete: “Armânamea” este deopotrivă etnia aromână cu destinul ei dar şi o fată (cu un nume imposibil şi în aromână), de care autorul-narator-erou principal este obsedat şi pe care o urmăreşte în România, Grecia, Macedonia, Albania şi America. Tatăl eroului şi-ar fi dorit ca fiul să aibă preocupări mai lucrative, însă conflictul dintre ei este neglijat deşi ar fi putut avea un plus de autenticitate având în vedere familia patriarhală şi recunoscutul talent comercial al aromânilor. Compoziţia este la prima vedere rotundă dar de fapt e mai complicată căci la începutul filmului eroul este orb, apoi în flash-back îi vedem perioada de glorie de după obţinerea unui premiu în America şi cum a ajuns să orbească, pentru ca în final eroul să reapară orb. Din off se aude uneori vocea eroului povestind. Apar însă alte flash-back-uri în interiorul altor flash-back-uri din care aflăm cum s-a certat eroul cu tatăl său. Regizorul nu mizează deloc pe sugestie şi nici pe inteligenţa spectatorului astfel încât recurge la tautologii. Ca într-un reportaj de televiziune uneori scenele au înscrisuri care precizează unde şi când se petrece acţiunea deşi camera de filmat are adesea tendinţe turistice insistând asupra detaliilor caracteristice de la Hollywood sau Skopje, de pildă. Premiul obţinut în America pentru un documentar despre “cele douăsprezece adevăruri absolute despre aromâni” i se pare lui Toma Enache o motivaţie suficientă pentru ca eroul său să se bucure o vreme de lux şi atenţia tuturor şi mai ales a unor fete frumoase în cele cinci ţări. Până în momentul în care încercând să-şi arate filmul pe melegurile natale, este bătut şi îşi pierde vederea, eroul e angajat într-un marş triumfal în care toată lumea este amabilă şi încântată de prezenţa sa iar dialogurile abundă în clişee. Este un prilej pentru a ne arăta un hotel de lux în America şi unul în Macedonia, câteva locuinţe somptuoase în Grecia şi Albania, ca şi un bar în Grecia, obiecte de artizanat grămostene şi fârşerote din Cogealac, dar şi un miel la proţap în comuna Mihail Kogălniceanu. Astfel că pentru cineva care nu a auzit de aromâni filmul nu îl ajută deloc (în plus nici aromânii din Macedonia de pildă nu prea ştiu ce şi unde este Cogealacul) deşi Toma Enache şi-a propus probabil între altele să arate şi cine sunt aromânii. Mielul la proţap şi menţionarea faptului că aromânii sunt păstori în discursul de la premiere nu ajută îndeajuns. Şi scoţienii, elveţienii şi albanezii, ba chiar şi beduinii sunt păstori şi mănâncă miel... Apare de câteva ori şi o cărlibană, toiagul păstoresc al aromânilor, însă doar aromânii şi specialiştii o vor recunoaşte. Deci o primă nereuşită este faptul că autorul nu reflectă ceea ce este caracteristic etniei sale. Dacă am elimina cele câteva obiecte de artizanat şi bătrânul aromân în costum tradiţional care apar atunci când eroul vizitează Grecia şi mai ales dacă am opri sonorul (şi nu am mai auzi replicile şi nici muzica aromânească) am putea să conchidem că suntem martori la nişte aventuri erotice într-un mediu cosmopolit. Am mai putea deduce cumva că eroul are tulburări mintale căci zâmbeşte încontinuu iar unele fete îi provoacă stări aproape cataleptice. Să mai spunem că aproape toate cadrele sunt filmate utilizând prim-planul sau planul american iar camera se mişcă alternativ pe feţele personajelor care discută, precum în serialele de duzină. De fapt, adesea avem de-a face cu discursuri patetice pe care multe personaje le îndură cu stoicism. În acest sens este semnificativă scena în care eroul se întoarce în satul natal şi vorbeşte în curte cu rudele apropiate, în timp ce restul oaspeţilor rămân în picioare lângă masa încărcată cu bunătăţi şi tac pentru ca publicul să poată auzi clar replicile. Sincer, aş fi preferat să ascult discuţiile reale ale unor aromâni din Mihail Kogălniceanu decât platitudinile autorului. Putem conchide că avem de-a face cu un fel de operetă filmată căci imaginile doar ilustrează replicile sau discursurile siropoase şi dezlânate. Folosind un singur cuvânt precum “dezlânat” în loc de “incoerent” s-ar putea să fi sugerat mai mult atmosfera aromânească decât a făcut-o regizorul timp de două ore. Să mai spunem că arta filmului constă în sugestie, în a povesti cu imagini?
La prima vedere în film se vorbeşte mai ales în idiomul aromânesc şi uneori în engleză. Folosesc termenul “idiom” tocmai pentru a fi obiectiv. Majoritatea lingviştilor consideră aromâna un dialect al românei însă azi mulţi aromâni, dintre care se pare că face parte şi Toma Enache, pretind că aromâna şi aromânii reprezintă o limbă şi un popor diferite de limba şi poporul român. În plus, autorul revendică pentru aromâni şi “soarele de la Vergina” (un ornament de pe mormântul lui Filip al II-lea), disputat până acum de către macedo-slavi şi greci, astfel încât el practic susţine teorii politice şi istorice năucitoare conform cărora aromânii ar fi descendenţi direcţi ai macedonenilor antici. Personajele, adesea interpreţi neprofesionişti, dar şi actori precum Rudy Rosenfeld (care, evident, nu este aromân!) se chinuie să vorbească numai în aromână (acesta vorbeşte prea rar ca replicile sale să mai poată fi efectiv urmărite) şi să exprime lucruri care niciodată nu au fost spuse în aromână (paşaport, guvern, avion, profesoară, regizor etc.). Astfel, un pilot de avion şi o stewardesă vorbesc în aromână cu pasagerii iar cea din urmă se căzneşte să comunice şi meniul, ca să nu mai vorbim de medici, poliţişti şi judecători pentru care se încropesc termeni specifici acestor profesii. Însă aceşti termeni provin aproape întodeauna din limba română literară! Ceea ce este de-a dreptul ridicol şi generator de umor involuntar este că aceşti termeni abundenţi din limba română sunt utilizaţi şi de aromânii din Albania şi Grecia. De aceea, putem conchide că filmul nu are nici meritul de a fi dovedit virtuţile “limbii” aromâne de a mai putea ţine laolaltă membrii etniei aromâne. Aşa cum încearcă să ne arate în film Toma Enache cu mijloacele alegoriei, tânăra Armânamea a murit de inimă vegheată de medici care pun diagnosticul în aromână căci nimeni nu a putut-o ajuta, fie din Bulgaria, Albania, Macedonia, Grecia sau România. La sfârşitul secolului 18 s-a jucat Molière la Moscopole în aromână, cu mult înainte de a se juca teatru în bulgară şi albaneză, de pildă. Însă în secolul 21 graiurile aromâneşti nu s-au unificat iar civilizaţia a evoluat atât de mult încât prea multe elemente ale vieţii sunt exprimate în cuvinte pe care aromâna nu le-a avut niciodată. Astfel, încercând să dovedească că aromânii sunt o naţiune iar aromâna o limbă, Toma Enache reuşeşte contrariul. Aromânii au fost prea multă vreme despărţiţi de graniţe, au beneficiat prea puţină vreme de manuale şi încercări de normare şi unificare a graiurilor, au împrumutat cuvinte pentru noţiuni moderne din limbile oficiale ale ţărilor în care trăiesc şi pur şi simplu folosesc alte limbi atunci când solicită un paşaport, la medic şi la tribunal. Tocmai aceste limitări diferenţiază o limbă de un dialect. O discuţie pe teme medicale sau juridice în aromână capătă prea mulţi termeni străini pentru a mai fi în aromână iar aceeaşi discuţie între aromâni din ţări diferite este imposibilă. Unii ar putea accepta dialoguri artificiale în aromână ca pe un necesar “fals pios”, ca pe o icoană care plânge cu lacrimi dintr-o pompiţă cu ulei dar îi înfricoşează pe enoriaşi, însă prea des avem de-a face cu ridicol şi comic involuntar iar patriotul Toma Enache demonstrează contrariul a ceea ce a intenţionat: probabil e prea târziu pentru un film în aromână. Obiceiurile şi modul de viaţă care îi caracterizau au dispărut (ceea ce deducem şi din modul de viaţă înfăţişat de Toma Enache) iar dialectul nu mai poate exprima îndeajuns realitatea înconjurătoare. Din păcate, aşa cum profeţea cu mai mult trei sferturi de veac în urmă lingvistul aromân Tache Papahagi, aromâna se va stinge inexorabil după câteva generaţii.
Există ceva lăudabil în acest film în afara meritului cronologic de a fi primul film de ficţiune în aromână? Eu cred totuşi că da. Deşi Toma Enache a absolvit regia la UNATC şi a regizat şi câteva piese de teatru, la debutul său în cinema el pare un amator însă nu a realizat cel mai prost film românesc din toate timpurile (deşi se luptă pentru o medalie!), căci mai sunt câteva parcă mai rele. Trebuie să remarcăm însă incontestabilele calităţi de producător ale lui Toma Enache, care a reuşit să strângă pe timp de criză câteva sute de mii de euro (360.000 după spusele sale, ceea ce este veridic), neapelând la CNC, ci la aromâni, vestiţi ca strânşi la pungă. În termeni practici poate că însă cele câteva sute de mii de euro ar fi putut fi folosite la ceva mai puţin contestabil, precum deschiderea unui muzeu. Ar mai fi ceva? Ar mai putea fi remarcat (nu însă întodeauna ca un merit) faptul că la el nu mai avem de-a face cu imagini “mizerabiliste”, ci chiar cu un lux şi un pitoresc căutat. Mai trebuie menţionate două componente decente, însă nu datorate lui Toma Enache: montajul şi muzica.
