Coloana sonoră pentru filmul Nuntă de piatră (1972) a fost compusa de marele muzician Dan Andrei Aldea în colaborare cu Dorin Liviu Zaharia.Daca nu stiti cine este Dan Andrei Aldea cautati pe net....watch,read,learn and listen to...!
carmen_angelus_romila
pe 25 August 2018 13:03
"Nunta de piatra" este una din ecranizarile edificatoare ale nuvelelor lui Ion Agarbicianu si in care urmarim acest personaj complex, Fefeleaga, intr-o interpretare magnifica a marei noastre actrite Leopoldina Bălănuță.
cezarika57
pe 04 Iulie 2018 22:02
La fel ca si Gopo cele doa parti alr filmului sunt fara dialog, De fapi ce sa vorbesca ? Vorbesc imaginile destul...!
cosmin742000
pe 26 Noiembrie 2016 07:52
O ecranizare romaneasca foarte buna a nuvelei lui Ion Agarbiceanu
mladitza
pe 10 Martie 2015 18:50
Am rămas profund impresionată de acest film. Merită toate laudele. Însă nu e un film pentru toată lumea. E poetic, metaforic, apăsător, trist dar şi... puternic. Mi-au plăcut ambele părţi dar prima parte, cea regizată de Mircea Veroiu, probabil din cauza imaginilor fotografice şi a interpretării magistrale a Leopoldinei Bălănuţă, a exercitat o puternică fascinaţie asupra mea. Între partea aceasta cu povestea nenorocirilor din "Fefeleaga" (un Iov în variantă feminină) şi filmul unguresc "A torinói ló" (2011) mie mi se pare că există afinităţi, au stări asemănătoare, compoziţia este minimalistă, fotografia de înaltă clasă şi, în amândouă, apare ... un cal. Desigur poveştile narate sunt diferite, filmele sunt diferite dar au câteva tangenţe.
Da, şi eu cred că filmul este o adevărată capodoperă. Un film mare şi greu!
xerses
pe 17 Februarie 2014 14:49
Un film care are multe note amare, dara musai de vazut.
Vegetarian
pe 25 Ianuarie 2014 04:57
Acest film a fost difuzat online la TVR 2 in 11 mai 2014 . A fost difuzat online si la Neptun tv , vineri 25 ian 14 .. Putine filme sunt difuzate gratuit pe net de catre televiziuni si reluate dupa mai multe luni sau ani ..
Filmul acesta scria in progam ca trebuia sa fie difuzat in 4 feb 2014 dar a fost difuzat filmu = Dimineţile unui băiat cuminte (1967)
cezarika21
pe 26 Noiembrie 2013 15:51
Dacă vreun film românesc merită nota 10 atunci acesta nu poate fi decât "Nunta de piatră". În anul 1970 tandemul regizoral Dan Piţa - Mircea Veroiu a filmat patru mediimetraje inspirate din povestiri scrise de Ion Agârbiceanu. Două dintre acestea ("Fefeleaga" şi "La o nuntă") au fost unite în filmul "Nunta de piatră" (1973), iar celelalte două (”Vâlva băilor” și ”Lada”) în filmul "Duhul aurului" (1974). Cele două filme au avut totuşi o geneză comună.
Format din două părţi aparent fără legătură una cu cealaltă, "Nunta de piatră" este o dramă psihologică care explorează profunzimile mitice ale spiritualităţii româneşti. Ea se desfăşoară în decorul natural al unui orășel de mineri din Munții Apuseni, în care patima aurului pune stăpânire pe sufletele localnicilor.
Prima parte a dipticului prezintă munca grea a unei văduve într-o carieră de piatră pentru pentru a-şi întreţina fiica bolnavă, ultimul ei copil care mai rămăsese în viaţă. Copila moare, iar mama îşi vinde calul pentru a-i cumpăra fetei o rochie de mireasă cu care să o îngroape. Mediumetrajul înfăţişează o lume grea în care oamenii trudesc de dimineaţă şi până seară; lipsa de speranţă a acestei lumi este simbolizată de cerul invizibil, care nu apare în niciun moment al mediumetrajului. Păuniţa, fata Fefeleagăi, îşi traversează într-o singură secvenţă întreaga viaţă: de la stadiul de copil (imaginat prin împingerea unui cărucior cu păpuşi) şi până la cel de adolescentă visătoare care se dă în leagăn, cu o floare la ureche, lângă un turn cu semnificaţie falică. Mediumetrajul se caracterizează prin imagini plastice desăvârşite (truda mamei, viaţa tristă a fetei, înmormântarea fetei în rochie de mireasă) şi sonorităţi ascuţite (zgomotul de piatră spartă, gemetele înăbuşite ale mamei).
Cel de-al doilea mediumetraj are în centrul său o nuntă aranjată a unei fete cu un bărbat bătrâior, dar mai bogat. La petrecere iau parte şi doi muzicanţi (un ceteraş şi un toboşar dezertor). Mireasa fuge cu ceteraşul, în timp ce toboşarul este ucis de mire. Imaginile acestui mediumetraj sunt la fel de plastice ca în prima parte (traseul prestabilit al mirilor, tristeţea miresei, faţa imobilă a mirelui, fuga miresei cu ceteraşul, uciderea toboşarului ca o descătuşare a mâniei), fiind acompaniate de un bocet care marchează trecerea miresei în rândul femeilor măritate.
Filmările au avut loc la Roșia Montană și Oravița. Unele interpretări sunt memorabile: Leopoldina Bălănuţă în rolul văduvei Maria Fefeleaga, care trudeşte zi lumină cărând minereu aurifer cu ajutorul unui cal bătrân şi orb pentru a-şi întreţina fiica bolnavă sau Mircea Diaconu în rolul unui dezertor care cântă la o nuntă şi devine victimă a unui crime. Imaginile sobre filmate alb-negru de Iosif Demian, montajul lui Dan Naum și muzica lui Dorin Liviu Zaharia contribuie într-o mare măsură la crearea unei ambianţe pline de expresivitate.
cosmin_kedii
pe 24 Octombrie 2013 09:34
Mircea Veroiu in forma de top pentru un film emoționant și satiric
ciprian34
pe 05 Septembrie 2013 22:27
O fi el un film de arta dar e totusi foarte plicticos...................
csbasil
pe 29 Noiembrie 2012 23:55
nici la o expozitie de fotografie nu ramai mai uluit ca la imaginile din acest film,in special prima parte. Este manuirea suprema a camerei de filmat,nu am mai vazut niciodata ceva atat de puternic in imagine.
Iulidesprefilme
pe 12 Septembrie 2012 20:35
Începuturile reuşite ale unor tineri (pe atunci) regizori şi actori români ( Radu Boruzescu, Mircea Diaconu).
alex_il_fenomeno
pe 12 Februarie 2012 13:14
un film foarte dramatic , din doua parti , ambele extrem de captivante prin desfasurarea povestii , atat de surprinzatoare . prima , atat de impresionanta prin imagini , ne prezinta povestea pe care o stim cu totii daca am facut cunostinta cu "Fefeleaga" lui Agarbiceanu . extrem de frumoasa prin imagini .
frodo_b
pe 21 Mai 2011 13:13
Filmul “Nunta de piatră” este o capodoperă de referință a cinematografiei române. Această operă, filmată în 2 secvențe diferite ca temă, reprezintă un antagonism (moartea reprezentînd sfîrșitul, iar nunta o oarecare înviere, sau mai bine zis un început, o naștere). Evenimentele derulate pe ecran ne prezintă o viziune ascetică asupra vieții pe care o duceau oamenii chiorîți de dorința de a se îmbogăți în zona aurieră principală a României. Întradevăr ascetismul e prezent pe toată durata filmului, replicile sunt rare, acțiunea se petrece într-o liniște care se intersectează cu o coloană sonoră fioroasă, ce se răsună în suflete ca un ecou, descoperind în noi înșine noi taine sufletești și ascunzători adînci de care nici noi nu știm. Atît „Feteleaga” filmată de Mircea Veroiu cît și „La o nuntă” regizată de Dan Pița sunt calificate drept o operă de artă suprarealistă într-o mai mare măsură decît un film esențial pentru conștientizarea realiilor existente.
„Feteleaga” este este primul fragment din filmul „Nunta de piatră” unde se povestește despre soarta grea la care e sortit omul singuratic. În căutarea „comorii” sau scurs atîtea sudori încît din familia care exista au rămas doar mama și fica. Ducînd o viață de mizerie, de pe azi pe mîine mama care a rămas capul și stîlpul familiei (de fapt unicul său pilon) ducea o viață mai mult inconștientă. Durerea, tristețea, disperarea în valul acesta de sentimente nu a mai rămas loc nici pentru speranță. Veșnic în drum de la mina aurifieră la rîul unde „apa curge iar pietrele rămîn”, de acasă la cimitirul familial de care ea îngrijește cu îndîrjire, din oraș unde cere banii cuveniți de la angajatori iarăși acasă, ea ajunge să nu deosebească viața reală de lumea inexistentă a trecutului, și acest drum de calvar de parcă nu are sfîrșit. Dar scurgerea timpului e o chestiune subiectivă ce ține de fiecare individ în parte. Astfel pierzînduși soțul și feciorii într-un sfîrșit își pierde fica. În final vedem cum ea sapă o nouă groapă care e posibil și ultima, dar această procedura pentru dînsa e de rutină căci timpul pentru dînsa și-a pierdut importanța, și nu mai are sens nimic decît sfîrșitul izbăvitor.
Acest film apasă, întristează, deprimă. Aceste sentimente m-au răscolit de aceea nu sunt bun la note deși filmul e bun, dar mai degrabă ca o operă de artă decît un film care poate fi privit de cîteva ori.
luci4n
pe 05 Februarie 2010 17:09
Naspa tare .. astepti juma de ora sa se intample ceva .. si in toata partea intai se zic maxim 5 replici ...
MIRCEA_mircea
pe 27 Decembrie 2009 15:52
Dublul debut în lung-metrajul de ficţiune al regizorilor Mircea Veroiu (segmentul Fefeleaga) şi Dan Piţa (segmentul La o nuntă), avea să propună "un cinematograf de substanţă, de esenţă şi de ţinută" (Eva Sârbu). Naraţiunea, cu puţine personaje, surprinde lumea locuitorilor din zona auriferă a Ţării Moţilor de la începutul secolului XX. Mult trâmbiţata identitate culturală românească pe care o căutăm în muzică, în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj ni se dezvăluie acum printr-un demers aproape ritualic - însă lipsit de emfază sau reconstituiri artizanale - sub forma poeziei unei lumi tragice. În mod neaşteptat, scria Romulus Rusan în Filmar, povestirile "bătrâneşti" şi "tradiţionaliste" ale lui Ion Agârbiceanu aveau să le inspire celor doi reprezentanţi străluciţi ai generaţiei '70 un film de cea mai modernă expresie: "Nici că se putea concepe ceva mai cinematografic decât sisificul drum al femeii cu calul între casă şi mină, între prispă şi cimitir, între chinul vieţii şi sfâşierea morţii. Nici că se putea închipui ceva mai filmic decât spectacolul nunţii, asocierea vioristului cu dobaşul, fuga miresei de mirele bătrân şi nedorit. Nici că se putea imagina ceva mai plastic şi mai tentant imagistic decât priveliştile Munţilor Apuseni, cârciuma şi străzile bolovănoase ale Roşiei Montane."
Nunta de piatră (1973) este în primul rând un film de imagine. Sobră până la austeritate, gândită în alb-negru, gri - toate tonurile de alb, negru şi gri - imaginea lui Iosif Demian este o pledoarie pentru un "cinematograf al ochiului". Limbajul hieratic al discursului filmic (din Fefeleaga) şi frenezia profundă şi gravă (din La o nuntă) conferă unitate stilistică acestei opera prima şi totodată anunţă două sensibilităţi creatoare complementare. Peste ani, amândoi cineaştii se vor întoarce la universul baladesc, Veroiu prin Semnul şarpelui (1981) şi Piţa prin Dreptate în lanţuri (1984). De o rară putere de sugestie sunt, pe lângă imagini, şi decorurile (Radu Boruzescu şi Helmuth Stürmer) şi costumele (Marilena Şerbănescu) - elemente esenţiale în construcţia filmului, ce demonstrează un gust ales şi un rafinament de zile mari. Interpreţii (în frunte cu Leopoldina Bălănuţă, al cărei chip pare desprins din icoanele bizantine) - Radu Boruzescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, George Calboreanu jr., Ursula Nussbacher, Ferencz Bencze, Elisabeta Jar, Nina Domiga - dovedesc o forţă de interiorizare ieşită din comun, iar compoziţiile şi orchestraţia lui Dan Andrei Aldea (cu Dorin Liviu Zaharia - voce şi fluier) au dat naştere la o muzică simplă, cu un mare impact audio-vizual.
Ceea ce se trece prea des cu vederea sau pur şi simplu nu se cunoaşte în legătură cu acest film (pe care astăzi, critici şi cinefili deopotrivă, îl situează în top ten-ul preferinţelor lor de film românesc) este selecţionarea sa pentru Săptămâna Criticii de la Cannes şi - împreună cu Duhul aurului (1974), realizat de aceeaşi echipă - prezenţa repetată la numeroase festivaluri internaţionale şi retrospective ale filmului românesc. Catalogat drept "film de artă", adresat unui public "elitist", dipticul lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu a trebuit să fie vizionat de nenumărate ori până să i se dea aprobarea de difuzare şi, atunci când, după câţiva ani de tergiversări a primit undă verde, a avut parte doar de o umilitoare distribuţie, limitată la câteva cinematografe periferice. În ţară, factorii de decizie i-au dat un calificativ de calitate mediocru, iar realizatorii au fost sancţionaţi "pentru atitudini estetizante", fiind puşi să plătească pelicula.
Da, şi eu cred că filmul este o adevărată capodoperă. Un film mare şi greu!
Filmul acesta scria in progam ca trebuia sa fie difuzat in 4 feb 2014 dar a fost difuzat filmu = Dimineţile unui băiat cuminte (1967)
Format din două părţi aparent fără legătură una cu cealaltă, "Nunta de piatră" este o dramă psihologică care explorează profunzimile mitice ale spiritualităţii româneşti. Ea se desfăşoară în decorul natural al unui orășel de mineri din Munții Apuseni, în care patima aurului pune stăpânire pe sufletele localnicilor.
Prima parte a dipticului prezintă munca grea a unei văduve într-o carieră de piatră pentru pentru a-şi întreţina fiica bolnavă, ultimul ei copil care mai rămăsese în viaţă. Copila moare, iar mama îşi vinde calul pentru a-i cumpăra fetei o rochie de mireasă cu care să o îngroape. Mediumetrajul înfăţişează o lume grea în care oamenii trudesc de dimineaţă şi până seară; lipsa de speranţă a acestei lumi este simbolizată de cerul invizibil, care nu apare în niciun moment al mediumetrajului. Păuniţa, fata Fefeleagăi, îşi traversează într-o singură secvenţă întreaga viaţă: de la stadiul de copil (imaginat prin împingerea unui cărucior cu păpuşi) şi până la cel de adolescentă visătoare care se dă în leagăn, cu o floare la ureche, lângă un turn cu semnificaţie falică. Mediumetrajul se caracterizează prin imagini plastice desăvârşite (truda mamei, viaţa tristă a fetei, înmormântarea fetei în rochie de mireasă) şi sonorităţi ascuţite (zgomotul de piatră spartă, gemetele înăbuşite ale mamei).
Cel de-al doilea mediumetraj are în centrul său o nuntă aranjată a unei fete cu un bărbat bătrâior, dar mai bogat. La petrecere iau parte şi doi muzicanţi (un ceteraş şi un toboşar dezertor). Mireasa fuge cu ceteraşul, în timp ce toboşarul este ucis de mire. Imaginile acestui mediumetraj sunt la fel de plastice ca în prima parte (traseul prestabilit al mirilor, tristeţea miresei, faţa imobilă a mirelui, fuga miresei cu ceteraşul, uciderea toboşarului ca o descătuşare a mâniei), fiind acompaniate de un bocet care marchează trecerea miresei în rândul femeilor măritate.
Filmările au avut loc la Roșia Montană și Oravița. Unele interpretări sunt memorabile: Leopoldina Bălănuţă în rolul văduvei Maria Fefeleaga, care trudeşte zi lumină cărând minereu aurifer cu ajutorul unui cal bătrân şi orb pentru a-şi întreţina fiica bolnavă sau Mircea Diaconu în rolul unui dezertor care cântă la o nuntă şi devine victimă a unui crime. Imaginile sobre filmate alb-negru de Iosif Demian, montajul lui Dan Naum și muzica lui Dorin Liviu Zaharia contribuie într-o mare măsură la crearea unei ambianţe pline de expresivitate.
„Feteleaga” este este primul fragment din filmul „Nunta de piatră” unde se povestește despre soarta grea la care e sortit omul singuratic. În căutarea „comorii” sau scurs atîtea sudori încît din familia care exista au rămas doar mama și fica. Ducînd o viață de mizerie, de pe azi pe mîine mama care a rămas capul și stîlpul familiei (de fapt unicul său pilon) ducea o viață mai mult inconștientă. Durerea, tristețea, disperarea în valul acesta de sentimente nu a mai rămas loc nici pentru speranță. Veșnic în drum de la mina aurifieră la rîul unde „apa curge iar pietrele rămîn”, de acasă la cimitirul familial de care ea îngrijește cu îndîrjire, din oraș unde cere banii cuveniți de la angajatori iarăși acasă, ea ajunge să nu deosebească viața reală de lumea inexistentă a trecutului, și acest drum de calvar de parcă nu are sfîrșit. Dar scurgerea timpului e o chestiune subiectivă ce ține de fiecare individ în parte. Astfel pierzînduși soțul și feciorii într-un sfîrșit își pierde fica. În final vedem cum ea sapă o nouă groapă care e posibil și ultima, dar această procedura pentru dînsa e de rutină căci timpul pentru dînsa și-a pierdut importanța, și nu mai are sens nimic decît sfîrșitul izbăvitor.
Acest film apasă, întristează, deprimă. Aceste sentimente m-au răscolit de aceea nu sunt bun la note deși filmul e bun, dar mai degrabă ca o operă de artă decît un film care poate fi privit de cîteva ori.
Nunta de piatră (1973) este în primul rând un film de imagine. Sobră până la austeritate, gândită în alb-negru, gri - toate tonurile de alb, negru şi gri - imaginea lui Iosif Demian este o pledoarie pentru un "cinematograf al ochiului". Limbajul hieratic al discursului filmic (din Fefeleaga) şi frenezia profundă şi gravă (din La o nuntă) conferă unitate stilistică acestei opera prima şi totodată anunţă două sensibilităţi creatoare complementare. Peste ani, amândoi cineaştii se vor întoarce la universul baladesc, Veroiu prin Semnul şarpelui (1981) şi Piţa prin Dreptate în lanţuri (1984). De o rară putere de sugestie sunt, pe lângă imagini, şi decorurile (Radu Boruzescu şi Helmuth Stürmer) şi costumele (Marilena Şerbănescu) - elemente esenţiale în construcţia filmului, ce demonstrează un gust ales şi un rafinament de zile mari. Interpreţii (în frunte cu Leopoldina Bălănuţă, al cărei chip pare desprins din icoanele bizantine) - Radu Boruzescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, George Calboreanu jr., Ursula Nussbacher, Ferencz Bencze, Elisabeta Jar, Nina Domiga - dovedesc o forţă de interiorizare ieşită din comun, iar compoziţiile şi orchestraţia lui Dan Andrei Aldea (cu Dorin Liviu Zaharia - voce şi fluier) au dat naştere la o muzică simplă, cu un mare impact audio-vizual.
Ceea ce se trece prea des cu vederea sau pur şi simplu nu se cunoaşte în legătură cu acest film (pe care astăzi, critici şi cinefili deopotrivă, îl situează în top ten-ul preferinţelor lor de film românesc) este selecţionarea sa pentru Săptămâna Criticii de la Cannes şi - împreună cu Duhul aurului (1974), realizat de aceeaşi echipă - prezenţa repetată la numeroase festivaluri internaţionale şi retrospective ale filmului românesc. Catalogat drept "film de artă", adresat unui public "elitist", dipticul lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu a trebuit să fie vizionat de nenumărate ori până să i se dea aprobarea de difuzare şi, atunci când, după câţiva ani de tergiversări a primit undă verde, a avut parte doar de o umilitoare distribuţie, limitată la câteva cinematografe periferice. În ţară, factorii de decizie i-au dat un calificativ de calitate mediocru, iar realizatorii au fost sancţionaţi "pentru atitudini estetizante", fiind puşi să plătească pelicula.