Părerea criticului
Nymphomaniac - volumul I aduce pe marile ecrane o abordare sensibilă asupra unui subiect altfel greu de înghiţit. Nymphomaniac - volumul I este o cronică la persoana întâi, acţiunea filmului derulându-se integral în flashback-urile lui Joe (Charlotte Gainsbourg).
Protagonista relatează la persoana întâi experienţele vieţii sale, interlocutorul ei fiind Seligman (Stellan Skarsgard) „un evreu antisionist", practic raisonneur-ul filmului. Acest martor al relatării lui Joe poate fi un alter-ego al regizorului Lars Von Trier, ţinând cont şi de presupusa origine evreiască a lui.
Tema nimfomaniei este privită non-critic (martorul lui Joe o consolează chiar pe aceasta în câteva rânduri), şi suprinsă cantitativ, ca fenomen în sine, cu scene grafice şi close-up-uri pe organele sexuale.
În stilul Dogmei 95, flashback-urile din acţiunea părţii 1 sunt plasate în anii 1970-1980. Camera insistă foarte mult asupra obiectelor apropiate, fizionomiei, lucrurilor din camere (precum nada de pescuit), făcând parcă un inventar sau poate e numai încercarea de a lipi piesele sparte din puzzle-ul vieţii „fără sens” (cum ea însăşi o consideră) a lui Joe.
Tonul este destul de sumbru, singurătatea ar putea fi una dintre temele filmului, şi paralizia sufletească.
Într-un exces de sensibilitate, von Trier scapă şi reflecţii filozofice melodramatice, însă poate fi iertat pentru cele câteva paralele fericite cu muzica, într-o simfonie a senzaţiilor orgasmice.
Motivaţia tinerei Joe (relevată spre finalul primei părţi) mi s-a părut un clişeu, dar mi-a plăcut episodul activist - cel în care ea împreună cu alte fete au hotărât să declare război iubirii.
Cel mai bun episod al vieţii lui Joe, însă, nu o are ca protagonistă. Uma Thurman e memorabilă într-o secvenţă din puzzle-ul vieţii lui Joe. Thurman joacă rolul Doamnei H (Mrs. H), o soţie pe care bărbatul său o înşeală cu tânăra Joe (Stacy Martin). Mrs. H ne este prezentată dând o lecţie dură soţului adulter: le arată celor trei copii minori dormitorul în care se consuma relaţia extraconjugală. Episodul este pur şi simplu magistral. Grotesc şi kafkian, totodată.
Shia LaBeouf e o prezenţă plăcută pe ecran, ne-ar părea rău să se retragă din viaţa publică precum declarase. Iar Stacy Martin, tânăra Joe, e un mic iceberg, dar cu totul o descoperire interesantă a lui Lars von Trier.
Protagonista relatează la persoana întâi experienţele vieţii sale, interlocutorul ei fiind Seligman (Stellan Skarsgard) „un evreu antisionist", practic raisonneur-ul filmului. Acest martor al relatării lui Joe poate fi un alter-ego al regizorului Lars Von Trier, ţinând cont şi de presupusa origine evreiască a lui.
Tema nimfomaniei este privită non-critic (martorul lui Joe o consolează chiar pe aceasta în câteva rânduri), şi suprinsă cantitativ, ca fenomen în sine, cu scene grafice şi close-up-uri pe organele sexuale.
În stilul Dogmei 95, flashback-urile din acţiunea părţii 1 sunt plasate în anii 1970-1980. Camera insistă foarte mult asupra obiectelor apropiate, fizionomiei, lucrurilor din camere (precum nada de pescuit), făcând parcă un inventar sau poate e numai încercarea de a lipi piesele sparte din puzzle-ul vieţii „fără sens” (cum ea însăşi o consideră) a lui Joe.
Tonul este destul de sumbru, singurătatea ar putea fi una dintre temele filmului, şi paralizia sufletească.
Într-un exces de sensibilitate, von Trier scapă şi reflecţii filozofice melodramatice, însă poate fi iertat pentru cele câteva paralele fericite cu muzica, într-o simfonie a senzaţiilor orgasmice.
Motivaţia tinerei Joe (relevată spre finalul primei părţi) mi s-a părut un clişeu, dar mi-a plăcut episodul activist - cel în care ea împreună cu alte fete au hotărât să declare război iubirii.
Cel mai bun episod al vieţii lui Joe, însă, nu o are ca protagonistă. Uma Thurman e memorabilă într-o secvenţă din puzzle-ul vieţii lui Joe. Thurman joacă rolul Doamnei H (Mrs. H), o soţie pe care bărbatul său o înşeală cu tânăra Joe (Stacy Martin). Mrs. H ne este prezentată dând o lecţie dură soţului adulter: le arată celor trei copii minori dormitorul în care se consuma relaţia extraconjugală. Episodul este pur şi simplu magistral. Grotesc şi kafkian, totodată.
Shia LaBeouf e o prezenţă plăcută pe ecran, ne-ar părea rău să se retragă din viaţa publică precum declarase. Iar Stacy Martin, tânăra Joe, e un mic iceberg, dar cu totul o descoperire interesantă a lui Lars von Trier.
