O vară de nimic, cel mai recent documentar al regizoarei Alina Manolache, a avut avanpremiera în cadrul festivalului Bucharest International Experimental Film Festival și pornește de la un eșec personal - pe principiul că nu știi niciodată dacă ce ți se întâmplă e de rău sau de bine. Filmul arată cum traiul într-o lume puternic interconectată, cu infinite opțiuni de activități, conținut media și obiective, a dus la o nevoie de a fi constant în mișcare și cum să încerci să îți regăsești liniștea interioară.
Ajunsă pe insula Milos din Grecia, cineasta își dorește să filmeze întoarcerea acasă a lui Venus din Milo, aflată la Louvre, în Paris. Deși primarul localității se arată entuziasmat și devotat acestei inițiative, sublima sculptură rămâne în cele din urmă pe plaiuri străine, iar Alina trebuie să se adapteze noii situații. Însă e mai ușor de zis decât de făcut, considerând că încă din copilărie a învățat să urmărească succesul, să depășească așteptările și să colecționeze realizări. Dar nu e singură. Cu toții putem să o înțelegem mai mult sau mai puțin. Eu cu siguranță am empatizat cu povestea ei.
Alina decide să facă un experiment, fix opusul la ce și-a propus inițial: să nu facă „nimic”. Adică să stea pur și simplu singură, cu gândurile ei, pentru cât de mult timp reușește. Un experiment necesar pentru oricine, dar parcă un pic dus la extrem. Pentru că atunci când nu ceri și viața îți oferă, ar trebui să accepți. Iar viața i-a scos-o din nou în cale pe Mady, fotografa vivace de la ședința cu primarul. Cele două seamănă atât de mult și totuși, sunt atât de diferite: amândouă muncesc cu plăcere, se plimbă adesea cu o cameră la gât, au locuit la Paris și sunt pasionate de Venus din Milo - și, într-o anumită măsură, devin personificări ale ei. Însă Mady are 45 de ani și e căsătorită cu trei copii, iar Alina abia a împlinit 30, și se află într-o relație de șase ani, fără copii.
Vocea din off a regizoarei însoțește ecranul împărțit în două: în stânga se succed imagini din trecut cu ambele femei, în dreapta continuă filmarea din prezent. Tehnica e folosită de multiple ori pentru a trasa paralele, la fel cum începutul filmului le pune pe Alina și pe Venus față în față - de fapt cineasta se căuta pe ea însăși, nu celebra sculptură. Aceeași compoziție orchestrală desprinsă parcă dintr-un film Disney cu prințese deschide și închide documentarul, fiind singura melodie non-diegetică auzită pe parcurs. În rest, sunetele naturale ale insulei servesc drept coloană sonoră. Vizual, cineasta completează filmul cu videoclipuri din copilărie, din arhiva personală, care anticipează viitoarea ei obsesie pentru muncă și realizări, dar și cu postări de pe rețelele sociale și studii despre beneficiile lipsei de productivitate.
Atunci când nu cauți ceva anume, devii mai receptiv la ceea ce vine înspre tine: orice mică schimbare de peisaj, orice eveniment ieșit din rutină. Să nu faci „nimic” pentru o vară întreagă nu înseamnă să refuzi toate aceste lucruri, ci doar să renunți la planuri și să te lași purtat ca o frunză în vânt, cu încrederea că vei fi dus pe drumul pe care trebuie să fii. Toate cadrele superbe cu natura, toate momentele din viața de zi cu zi a micii comunități grecești, toate mărturiile legate de problemele actuale și tot umorul spontan sunt dovezi că izolarea prelungită nu e o soluție. Arta de a sta în loc merită cunoscută. E important să știm să nu facem chiar nimic din când în când. Dar adevăratul experiment rămâne să învățăm să tolerăm incertitudinea și să ne bucurăm de orice clipă, chiar și atunci când nu e în controlul nostru.
Ajunsă pe insula Milos din Grecia, cineasta își dorește să filmeze întoarcerea acasă a lui Venus din Milo, aflată la Louvre, în Paris. Deși primarul localității se arată entuziasmat și devotat acestei inițiative, sublima sculptură rămâne în cele din urmă pe plaiuri străine, iar Alina trebuie să se adapteze noii situații. Însă e mai ușor de zis decât de făcut, considerând că încă din copilărie a învățat să urmărească succesul, să depășească așteptările și să colecționeze realizări. Dar nu e singură. Cu toții putem să o înțelegem mai mult sau mai puțin. Eu cu siguranță am empatizat cu povestea ei.
Alina decide să facă un experiment, fix opusul la ce și-a propus inițial: să nu facă „nimic”. Adică să stea pur și simplu singură, cu gândurile ei, pentru cât de mult timp reușește. Un experiment necesar pentru oricine, dar parcă un pic dus la extrem. Pentru că atunci când nu ceri și viața îți oferă, ar trebui să accepți. Iar viața i-a scos-o din nou în cale pe Mady, fotografa vivace de la ședința cu primarul. Cele două seamănă atât de mult și totuși, sunt atât de diferite: amândouă muncesc cu plăcere, se plimbă adesea cu o cameră la gât, au locuit la Paris și sunt pasionate de Venus din Milo - și, într-o anumită măsură, devin personificări ale ei. Însă Mady are 45 de ani și e căsătorită cu trei copii, iar Alina abia a împlinit 30, și se află într-o relație de șase ani, fără copii.
Vocea din off a regizoarei însoțește ecranul împărțit în două: în stânga se succed imagini din trecut cu ambele femei, în dreapta continuă filmarea din prezent. Tehnica e folosită de multiple ori pentru a trasa paralele, la fel cum începutul filmului le pune pe Alina și pe Venus față în față - de fapt cineasta se căuta pe ea însăși, nu celebra sculptură. Aceeași compoziție orchestrală desprinsă parcă dintr-un film Disney cu prințese deschide și închide documentarul, fiind singura melodie non-diegetică auzită pe parcurs. În rest, sunetele naturale ale insulei servesc drept coloană sonoră. Vizual, cineasta completează filmul cu videoclipuri din copilărie, din arhiva personală, care anticipează viitoarea ei obsesie pentru muncă și realizări, dar și cu postări de pe rețelele sociale și studii despre beneficiile lipsei de productivitate.
Atunci când nu cauți ceva anume, devii mai receptiv la ceea ce vine înspre tine: orice mică schimbare de peisaj, orice eveniment ieșit din rutină. Să nu faci „nimic” pentru o vară întreagă nu înseamnă să refuzi toate aceste lucruri, ci doar să renunți la planuri și să te lași purtat ca o frunză în vânt, cu încrederea că vei fi dus pe drumul pe care trebuie să fii. Toate cadrele superbe cu natura, toate momentele din viața de zi cu zi a micii comunități grecești, toate mărturiile legate de problemele actuale și tot umorul spontan sunt dovezi că izolarea prelungită nu e o soluție. Arta de a sta în loc merită cunoscută. E important să știm să nu facem chiar nimic din când în când. Dar adevăratul experiment rămâne să învățăm să tolerăm incertitudinea și să ne bucurăm de orice clipă, chiar și atunci când nu e în controlul nostru.