Părerea criticului
Obsesia/Obsession a fost realizat cu mai puţin de un milion de dolari şi a încasat 340 de milioane în întreaga lume. Filmul nu doar că a devenit una dintre cele mai rentabile producţii din istorie, dar a şi dat Hollywood-ului o lecţie în ce priveşte puterea unei poveşti originale în comparaţie cu repetarea la nesfârşit a aceloraşi reţete mult prea familiare. Mai mult, Obsession a dovedit că Generaţia Z nu este una "pierdută" (din punctul de vedere al mersului la cinema), ci una care are nevoie de anumite resorturi pentru a fi determinată să scoată din buzunar banii pentru un bilet la film.
Cea mai bună întrebare este dacă cineva de vârstă mai matură va fi captivat de poveste în aceeaşi măsură ca adolescenţii şi aşa-numiţii adulţi tineri. Aici răspunsul ar fi doar "parţial", pentru că regizorul şi scenaristul Curry Barker (care are doar 26 de ani) îşi bazează povestea pe o prea consistentă doză de arbitrar şi refuză să respecte una din marile cerinţe ale horror-ului: regulile de funcţionare ale obsesiei. Totuşi, contextul şi consecinţele unui act pe cât de banal, pe atât de naiv, generează în mintea spectatorului o multitudinea de întrebări.
Totul începe cu Bear (Michael Johnston), un tip care fantazează la nesfârşit cu privire la Nikki, colegă de serviciu şi prietenă din copilărie. Bear ar da orice să-i spună că o place şi că vrea să fie împreună, dar teama că va fi respins îl paralizează. Într-o zi cumpără într-o doară o jucărie care promite îndeplinirea unei dorinţe şi, după ce dă încă o dată înapoi într-o discuţie cu Nikki, îşi doreşte ca femeia visurilor "să-l iubească mai mult decât orice pe lume", apoi vede stupefiat cum comportamentul lui Nikki se schimbă radical. Dar nu degeaba tagline-ul filmului este "Ai grijă ce-ţi doreşti"...
Deşi nu-i lipsesc violenţa, sângele şi scenele înspăimântătoare, forţa lui Obsession stă în ambiguitatea sa morală şi, mai ales, în estomparea rolului victimei şi-al agresorului. Frustrat de propria laşitate, Bear îşi pune o dorinţă într-un act inocent ale cărui consecinţe nu le poate prevedea. În acelaşi timp, Nikki începe să comită acte de o violenţă ieşită din comun pentru a-l avea pe Bear doar pentru ea, victimă evidentă a "obsesiei" supranaturale generate de jucărie. Când mai toate filmele fac o distincţie clară între victimă şi agresor, ambiguitatea responsabilităţii din Obsession este în egală măsură destabilizatoare şi entuziasmantă.
Mai mult, filmul explorează una dintre cele mai intense frici ale unei întregi generaţii, lipsa consimţământului. Ce face Barker este să anuleze complet ideea de consimţământ din relaţia lui Bear cu Nikki, iar cu adevărat tragice sunt momentele când conştiinţa fetei iese la suprafaţă, iar publicul îşi dă seama că este permanent conştientă de ororile pe care le comite ca urmare a "obsesiei" supranaturale. Astfel, Obsession aminteşte de cazul abominabil al unui medic stomatolog din Bucureşti care îşi anestezia pacientele cu un anestezic care le permitea să rămână conştiente, dar le făcea să-i asculte fiecare comandă.
Dincolo de faptul că te sperie de câteva ori bine de tot, horror-ul discută şi o temă mult mai largă care poate ar trebui să ne preocupe mai mult: autovalidarea prin relaţia cu o altă persoană. Bear este atât de preocupat să fie cu Nikki, încât ajunge să o idealizeze şi practic uită de sine însuşi. Fericirea (sau măcar mulţumirea) ar trebui să vină din interior şi nu din exterior, din simplul motiv că rezervorul de satisfacţie exterior poate dispărea oricând. Şi atunci ce ne facem? Poate că publicul 30+ se va lăsa mai greu de convins de arbitrarul premisei filmului şi poate chiar va decreta că Obsession "nu e cine ştie ce", dar nimeni nu poate contesta că fixaţia pentru o altă persoană este una dintre cele mai sigure căi spre nefericire şi, uneori, chiar autodistrugere...
Cea mai bună întrebare este dacă cineva de vârstă mai matură va fi captivat de poveste în aceeaşi măsură ca adolescenţii şi aşa-numiţii adulţi tineri. Aici răspunsul ar fi doar "parţial", pentru că regizorul şi scenaristul Curry Barker (care are doar 26 de ani) îşi bazează povestea pe o prea consistentă doză de arbitrar şi refuză să respecte una din marile cerinţe ale horror-ului: regulile de funcţionare ale obsesiei. Totuşi, contextul şi consecinţele unui act pe cât de banal, pe atât de naiv, generează în mintea spectatorului o multitudinea de întrebări.
Totul începe cu Bear (Michael Johnston), un tip care fantazează la nesfârşit cu privire la Nikki, colegă de serviciu şi prietenă din copilărie. Bear ar da orice să-i spună că o place şi că vrea să fie împreună, dar teama că va fi respins îl paralizează. Într-o zi cumpără într-o doară o jucărie care promite îndeplinirea unei dorinţe şi, după ce dă încă o dată înapoi într-o discuţie cu Nikki, îşi doreşte ca femeia visurilor "să-l iubească mai mult decât orice pe lume", apoi vede stupefiat cum comportamentul lui Nikki se schimbă radical. Dar nu degeaba tagline-ul filmului este "Ai grijă ce-ţi doreşti"...
Deşi nu-i lipsesc violenţa, sângele şi scenele înspăimântătoare, forţa lui Obsession stă în ambiguitatea sa morală şi, mai ales, în estomparea rolului victimei şi-al agresorului. Frustrat de propria laşitate, Bear îşi pune o dorinţă într-un act inocent ale cărui consecinţe nu le poate prevedea. În acelaşi timp, Nikki începe să comită acte de o violenţă ieşită din comun pentru a-l avea pe Bear doar pentru ea, victimă evidentă a "obsesiei" supranaturale generate de jucărie. Când mai toate filmele fac o distincţie clară între victimă şi agresor, ambiguitatea responsabilităţii din Obsession este în egală măsură destabilizatoare şi entuziasmantă.
Mai mult, filmul explorează una dintre cele mai intense frici ale unei întregi generaţii, lipsa consimţământului. Ce face Barker este să anuleze complet ideea de consimţământ din relaţia lui Bear cu Nikki, iar cu adevărat tragice sunt momentele când conştiinţa fetei iese la suprafaţă, iar publicul îşi dă seama că este permanent conştientă de ororile pe care le comite ca urmare a "obsesiei" supranaturale. Astfel, Obsession aminteşte de cazul abominabil al unui medic stomatolog din Bucureşti care îşi anestezia pacientele cu un anestezic care le permitea să rămână conştiente, dar le făcea să-i asculte fiecare comandă.
Dincolo de faptul că te sperie de câteva ori bine de tot, horror-ul discută şi o temă mult mai largă care poate ar trebui să ne preocupe mai mult: autovalidarea prin relaţia cu o altă persoană. Bear este atât de preocupat să fie cu Nikki, încât ajunge să o idealizeze şi practic uită de sine însuşi. Fericirea (sau măcar mulţumirea) ar trebui să vină din interior şi nu din exterior, din simplul motiv că rezervorul de satisfacţie exterior poate dispărea oricând. Şi atunci ce ne facem? Poate că publicul 30+ se va lăsa mai greu de convins de arbitrarul premisei filmului şi poate chiar va decreta că Obsession "nu e cine ştie ce", dar nimeni nu poate contesta că fixaţia pentru o altă persoană este una dintre cele mai sigure căi spre nefericire şi, uneori, chiar autodistrugere...
