Octav (2017)

Acest film este o peltea hiperglucinică, diluată cu ceva sirop.
Ambițiile filmului sunt pur estetice (o estetică de nuntă) și, din acest motiv, beneficiază de o imagine bună (atât de bună, încât se vede și ce n-ar trebui, de pildă mătreața de pe pălăria lui Marcel Iureș și scamele de pe șapca proletară a lui Victor Rebenciug, la revederea din gara Câmpulung, semn că nu doar recuzita e de pe vremea străbunicii, dar nici înviorată nu prea, tot de atunci, condiție obligatorie măcar pentru statutul vestimentar al boierului, sluga putând suporta orice declasare, căci acesta și este raportul dintre cele două personaje).
Deși accentele sociale sunt de la 1907, filmul se proiectează în imaginarul interbelic, atât de drag mentalului colectiv românesc (și atât de amnezic, totodată). Filmul rămâne în interbelic doar într-un plan al sugestiei, fără vreo legătură cu realitatea - și, de altfel, fără vreo pretenție în acest sens. Nici cu prezentul nu are vreo legătură, scenele de tribunal fiind imposibile (nu există pronunțări publice, nici figuri de judecători atât de bătrâne, căci justiția română a avansat, cel puțin în plan vizual, aerul de respectabilitate burgheză dispărând, fiind doar maimuțărit când și când, la fel ca în film). Personajul principal sosit, via Occident, cu geamantan din lemn, pălărie Charlot și baston (tot de lemn) fac din statura lui Marcel Iureș un biet cuier (cam asta este și expresivitatea actorului, cel puțin în acest film). Nu pare să îi fi observat nimeni pe Neagu Djuvara sau Alexandru Paleologu, înainte să se apuce de acest film.
Niciun senior din Vest (Sergiu Celibidache cu atât mai puțin) nu și-ar adăuga, pe cap, deasupra splendidei coame leonine, țucalul trântit cu parapon.
Mama copiilor Belle Epoque, după cum ne-o indică vestimentația (care nu concordă cu epoca vestimentară a copiilor, decalată cu vreo 30 de ani), nu le așază copiilor, în poală, șervetele de masă, când există guvernante, servitoare, cu atât mai puțin cu tonul de țâfnă contemporană a cuiva care interzice butonarea smart-phone-ului pe dedesubt.
Familia care sosește în vizită imobiliară s-ar putea ca abia să dețină o locuință obișnuită, într-un cartier obișnuit, al unui oraș al țării. Nici nu ar visa la asemenea bijuterie arhitecturală.
Filmul devine suportabil doar pentru vânarea observațiilor de tipul nucă-n perete. Altfel, dicția fetiței care se dă în leagăn este total insuportabilă, nu se înțelege dacă cere Cola sau Fanta la meniul Big Mac. În mod evident, este o dicție exersată doar în replici actuale, în care rostirea cuvintelor este cool doar atunci când este înjumătățită și amestecată. Ai spune că degeaba are și filmul românesc, în sfârșit, o coloană sonoră onorabilă. Afli imediat că nu, nu degeaba, ci pentru a NU auzi replica uitată de Lia Bugnar, care ia ca pretext criza de plâns pentru a-și lăsa cuvintele în aer. Pretextul funcționează, cei cu scenariul în față o cred, nu ordonă nimeni o dublă și, oricum, merge și așa.
Filmul e o reclamă un pic mai lungă cu bunicuți și nepoței, în care nimic nu e plauzibil, totul e doar o mucava pentru scopuri pragmatice mult mai precise.
Dar, dacă pretenția de plauzibil a reclamelor nici nu există, implauzibilul din film devine o insultă istorică, socială, culturală (de la artistic nici nu mai există pretenții). Spiridon nu avea cum să rămână, doar el, chiriaș al statului, într-o vilă burgheză, de vacanță (abia au reușit, cu chiu, cu vai, foștii proprietari, în locuințele din oraș), adorația pe care sluga i-o rezervă în continuare stăpânului depășește toate limitele bunului simț. Niciun purtător de sânge albastru, revenit din Occident, nu ar mai putea-o tolera.
Un film nou ca o piesă de muzeu, o zaharicală pudrată, într-o bombonieră kitsch.
Deranjează enorm faptul că a rămas înțepenit istoric, nu doar într-o mentalitate de clasă inactuală, dar și într-un tipar conservator de gândire, extrem de dăunător pentru amatorii de vodeviluri politice, poleite cu aur.

Un film care mi-a placut foarte mult, o capodopera a cinematografiei romanesti post-decembriste! Merita vazut!

Un film care mi-a placut foarte mult, o capodopera a cinematografiei romanesti post-decembriste! Merita vazut!

Un film care mi-a placut foarte mult, o capodopera a cinematografiei romanesti post-decembriste! Merita vazut!

Frumos și plin de emoție și totodată foarte bine jucat. Mi-a plăcut casa țărănească, are un vibe de la Medeleni

Urmatorii useri rog a fi stersi si activitatea lor:

Rollback
Felinni
Allmond
marina80
Noko
florinabarbu
Leclerc
mihaicerbulescu
cinefilulzilei
sebastian.m
Smrs

Sunt useri spam creati daor pentru propaganda la acest film

Acum legat de acest film, a observat careva lentilele de contact ieftine puse la Octav copilul?

Un film extrem de sensibil si foarte bine realizat.

Privita din adancul sufletului si uzand de un patriotism exacerbat, intoarcerea nostalgica in timp al personajului nostru, cu amintiri fericite sau regretabile, pelicula realizata intr-un mod traditional romanesc, pare sa fie destul de buna.

Punctul forte al acestui film este coloana sonora.Frumoasa imaginea.Marcel Iures seamana foarte mult cu maestrul Celibidache.Din pacate majoritatea dialogurilor le-a avut cu pusti dolofani( cine o fi facut castingul pentru copii?)A fost excelent si Andi Vasluianu cu micul sau rol.
Scenariul a fost dezolant si foarte plictisitor. Foarte multe greseli.Dialoguri prostesti;.Pana la urma intr-un film trebuie sa se vada talentul regizorului.Aici e problema, ca nu se vede.

plictisitor,plictisitor,plictisitor,....impanat cu tot felul de simboluri imbacsite de doi lei........coloana sonora si imaginea sunt extraordinare ........romanii nu stiu sa faca filme....era unul care stia ,dar a trecut in nefiinta acum cativa ani , DIXIT

Octav este un film destul de bine lucrat, sensibil, creat ca o reverie. Din pacate, desi se bucura de concursul unor mari actori, nu a reusit sa se ridice la nivelul asteptarilor mele.
Am sa incep cu ce mi-a placut la acest film:
- mi-a placut imaginea. Se simte ca e filmat de un meserias. Blasco Giurato s-a descurcat de minune. Incadraturi, minunate miscari de aparat. Ce mai, o imagine superba. Miscarea de camera din spre final, plecand de la Octav ingenunchiat la patul mamei sale, trecand prin fereastra, prin pomi, pe cer si apoi coborand in cimitir arata minunat.
- mi-a placut conceptul. Modul cum sunt imbinate scenele din realitate cu cele din trecut, personajele din actualitate cu cele din trecut. Foarte bine realizate si foarte interesante combinatii.
- mi-au placut locatiile. De fapt conacul. Super locatie. Mobile, tablouri etc. Super scenografie.
- mi-a placut sunetul si muzica si mai ales modul cum a fost folosita muzica. Un efect foarte placut.
Acum ce nu mi-a placut:
- nu mi-a placut povestea. E schioapa. Nu are niciun fel de dramatism, desi existau cateva piste pe care se putea merge. Inteleg ca filmul are ceva elemente biografice sau autobiografice. Ne lovim si aici de aceasta incapacitate a autorilor de film de a intelege ca realitatea nu e film si filmul nu e realitate. Asa cum foarte bine s-au realizat acele imbinari ale trecutului cu prezentul, asa se putea merge mai departe in desoperirea trecutului si dezvaluirea unor evenimente ce au marcat copilaria personajului principal, iar daca acestea nu au existat ele trebuiau inventate, pentru ca nu e vorba de un film documentar. E vorba de un film de fictiune, deci e nevoie de un scenariu care sa spuna o poveste coerenta si care sa suscite atentia spectatorului. Adica mai pe sleau, sa faca sa merite timpul pierdut in sala de cinema. Ei bine acest film nu se bucura de un astfel de scenariu.
- nu mi-au placut dialogurile. Adica sunt groaznice, slabe, da' slabe rau de tot. Cred ca nu am mai vazut in ultimii ani un film romanesc in care dialogurile sa fie atat de slabe, atat de formale, de lipsite de savoare, seci, aproape imposibil de rostit actoriceste. De aici mai departe curge dezastrul, dupa parerea mea, pentru ca avand niste dialoguri atat de slabe chiar si marii actori Marcel Iures si Victor Rebengiuc par sa aiba niste prestatii ce nu le fac cinste. Adica, fara nicio suparare, dar... n-a fost bine de loc. Nici macar Lia Bugnar nu da bine. Toti trei sunt foarte rigizi, foarte formali, parca nu sunt in elementul lor. Nu mi-au placut deloc. Chiar si Andi Vasluianu merge pe aceiasi linie. Foarte rigid, mainile pe langa corp, replici spuse fata in fata.... of, nu a fost bine deloc. Singurul care pare ca incearca sa mai salveze cate ceva este tatal (Ioan Andrei Ionescu) ceva mai relaxat, parca mai in personaj. Spre deosebire de adultii din film, in mod paradoxal copiii (si Ana si Octav copil) au niste interpretari bunicele. Baiatul chiar bine. (Ana adolescenta - slab de tot)
- nu mi-a placut ca multe scene ce par sa duca spre ceva sunt abandonate in mod nejustificat. De pilda scena cu plecarea pe front. Ce vrea sa spuna? Si mai ales ce urmari are reprosul pe care il face Octav lui Spiridon (legat de platfus)? Un astfel de gand te urmareste o viata si poate eroda o prietenie. In fine, o pista falsa. Scena mortii mamei. Pare o scena dramatica. Copii sunt goniti din dormitorul ei pentru a nu asista la ce se intampla, si preotul, dar si doctorul sunt de fata si par ca-si fac amandoi meseria, ceea ce pare paradoxal si totusi nici aceasta pista nu duce nicaieri. Se lasa de inteles ca slujnica (Vera) ar avea o relatie cu tatal - o alta pista neexploatata. Si mai sunt si altele.
Ma opresc aici, dar nu inainte de a va indemna sa nu ma credeti pe cuvant si sa mergeti sa vedeti filmul, s-ar putea sa mai ruleze la Cinemateca.

Cum pot sa vizionez filmul pe acest site?
Vad ca multi spun ca si-au facut cont doar pt acest film dar nnu gasesc niciun player...sau e doar propaganda

OCTAV, sau „Cum să te îmbeți cu apă plată”

http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?p=1656467#post1656467
Încă din vară era plin „facebocul” de... Octav! De obicei, nu marg cu sacul la pomul lăudat. Adică merg, dar nu cu sacul! Așa că am mers și la acest film românesc, regizat de Serge Ioan Celebidachi, când i-a venit vremea, adică în octombrie. Dar nu imediat, pentru că am avut treabă în satul natal, culmea, să îngrijesc de casa părintească rămasă singură, s-o pregătesc pentru iarnă.
Dar nu asta e problema. Problema este că am venit special în București și trebuia să plec înapoi și mai aveam și alt film de văzut. Așa că, pentru a ajunge la alt cinematograf, am fost nevoit să ies de la „Octav” înainte de final. Final pe care l-am așteptat îndelung și se părea că nu mai vine.
Nu intenționam să scriu despre film, pentru că aveam impresia că mă voi contrapune, inutil, unei imense campanii de promovare. Dar m-am apucat de scris pentru că toate cronicile și comentariile, pe care n-am avut timp să le citesc decât pe diagonală, erau extrem de elogioase, și nimeni nu văzuse în film ce se vede cu ochiul liber. Nu văzuse, nu înțelesese, sau n-a avut curajul a spune/scrie.
De exemplu, Octav și Spiridon, interpretați, se poate spune, cu măiestrie, de Marcel Iureș și Victor Rebengiuc, sunt prezentați ca fiind cei mai buni prieteni care se reîntâlnesc peste secol. Se despărțiseră în secolul trecut, după naționalizare, și se reîntâlnesc la retrocedare.
În realitate, este vorba de o relație între stăpân și servitor. Ce-i drept, se despărțiseră când erau copii, și nu conștientizau încă această relație. Mai mult decât atât, este vorba de un stăpân cult, care știe că nu-ți vei ține aproape servitorul umilindu-l, ci lăsându-l să se umilească singur. În acea „minunată” perioadă interbelică, funcționa fără greș principiul „fiul stăpânului nostru va fi stăpânul fiului nostru”, la care s-a revenit în vremurile noastre, după ce a trecut prin forma comunistă „fiul șefului nostru va fi șeful fiului nostru”. Cine a trăit mai mult, înțelege despre ce e vorba!
Se spune că Spiridon, nume de slugă, l-a așteptat zeci de ani pe Octav să revină. În film, dimpotrivă, Octav îl așteaptă în gara pustie, iar Spiridon cu fiu-su întârzie. De fapt, n-aveau nicio grabă, pentru că Octav venea să vândă conacul părinților săi, pe care îl redobândise cu mare greutate în Instanță, iar bătrânul Spiridon urma să părăsească anexa în care locuia. Ca dovadă, când ajung, Octav îi întoarce spatele lui Spiridon și intră în casă. Chiar și când venea cu trenul, Octav „mergea” cu spatele, iar trenul care înainta din stânga spre dreapta, sosește în gară din dreapta spre stânga. Ceea ce se numește săritură peste axă.
În film nu se insistă, pentru a nu umbri nostalgia întoarcerii pe meleagurile natale, dar unii dintre noi știu că, după naționalizare, Spiridon a rămas în spațiul locativ pe care îl ocupa, plătind statului o chirie modică.
Mentalitatea lui Spiridon se vede încă de copil, moștenită, desigur, de la părinți. Tatăl lui Octav aduce de la București două locomotive electrice de jucărie și oferă, la egalitate, câte una celor doi copii. Spiridon, care-și cunoștea statutul, spune: nu trebuia... Numai că Octav avea în conac o cameră cu o machetă imensă cu gară, poduri, tuneluri, căsuțe și pomi, iar Spiridon nu avea nici șine. Când venea să se joace cu Octav, se considera un privilegiat. În timp ce copiii stăpânului se băteau cu desertul în sufragerie, Spiridon nu avea altă prăjitură decât coliva de „ Sâmbăta morților”. Dar el era mulțumit, chiar și acum, cu pensia de la stat, era mulțumit. E drept că nu avea „plasmă” și „microunde”, ci doar o DACIA. Ba chiar dezagrea „cutiile de chibrituri” în care locuiau tinerii orășeni. Iar faptul că acum stăpânul se întorsese și voia să vândă i se părea normal, firesc. El n-avea decât să pice pe capul unui nepot mai înstărit, de pe lângă Cluj!
Se pare, însă, că Marcel, fiul lui Spiridon, avea alte gânduri. Îl primește pe Octav cu răceală. La un moment dat, i se destăinuie. Tatăl său, Spiridon, nu fusese la căpătâiul soției, mama lui Marcel, când aceasta a murit. Plecase la București cu niște documente la Tribunal, pentru că punea datoria înainte de toate. Nu spune mai mult, dar faptul că-i spune lui Octav, e suficient.
Când Octav, la 84 de ani revine, Spiridon îi spune cât de greu i-a fost să-i vadă pe „nenorociții ăia” stând la biroul tatălui său și mâncând la masa din sufrageria lor. E vorba de aceeași mentalitate; „nenorociții ăia”, comuniștii adică, erau inferiori. Mai mult, Spiridon spune ce crede el că vrea să audă stăpânul.
Dacă spectatorii acestui film, mobilizați pe facebook, 27 de mii doar în prima săptămână, ceea ce nu s-a mai văzut la un film românesc, ar citi câte ceva din ce s-a scris după perioada interbelică, sau ar vedea ceva filme de-atunci, ar afla că în unele „conace” , naționalizate cu forța, că de bună voie nu le-a cedat nimeni, s-au făcut internate pentru copiii din satele îndepărtate, pentru a învăța 7 clase, sau, la oraș, pentru liceeni.Aceștia luau Bacul aproape integral, nu ca acum, și cu puține excepții ajungeau profesori, medici, ingineri, construind tot ce s-a construit! Cum spune un cronicar despre „Octav” că este o nepoveste, adică o realitate, așa și ce spun „cronicarii” de atunci este o realitate.
Dar nu poți spune așa ceva fără să fi acuzat de propagandă comunistă, așa că mulți scriitori pe facebook preferă să nu facă pipi contra vântului!
Mă așteptam ca finalul acestui film să ducă în zona condamnării distrugerii intelectualității și culturii interbelice, mama lui Octav fiind o pictoriță „celebră”, iar tatăl nu știu ce era, dar îl preocupa politica la București, iar la conac avea pian cu coadă și cunoștea teorie muzicală.
La Tribunat, Octav spunea că „statul” a beneficiat abuziv de casa părinților săi, dar, după 50 de ani, o găsește intactă. Mult timp am crezut că e doar o iluzie a personajului și urmează deconspirarea, dar n-a urmat. Așa că, intrigat, văzând că numărul spectatorilor se apropie de 55 de mii, am vrut să aflu cum s-a sfârșit filmul și am întrebat prin MP un ilustru cinefil/comentator. Mi-a recomandat să merg să-l văd. Și m-am dus!
Surpriză! Octav vinde conacul, dar nu și căsuța în care stătea îngrijitorul, adică Spiridon, și o lasă acestuia moștenire.
Și brusc se făcu lumină. Filmul se sfârșise! Atunci am înțeles valul de comentarii și cronici elogioase ale filmului, considerat „o lecție de generozitate, dublată de una de noblețe și bun-simț, care țin de o eleganță a omului etc., etc....”
De fapt, Octav n-a făcut decât singurul lucru firesc pe care putea să-l facă. Adică n-a făcut nimic. Spiridon era în acea casă și a rămas în acea casă. Și cu pensie de la stat, că de la Octav n-ar fi avut pensie! Cum nici tatăl lui nu a avut pensie de la tatăl lui Octav. Dar e vorba de propagandă, noua propagandă. Sau, mai bine zis, noua direcție a propagandei, care acum beneficiază de o mașinărie perfecționată de spălat creiere, facebook-ul!
Acești cronicari și comentatori, născuți de curând, ca și zecile de mii de spectatori ai filmului, generalizează atitudinea lui Octav, care de fapt este aproape o excepție, uitând, neștiind, sau ignorând sutele de mii de cazuri în care Spiridonii au fost aruncați în stradă, sau au picat tot în grija „statului”. Ce spun eu, nu sunt povești, sunt nepovești!
Dar să lăsăm politica, deși e cam greu, și să revenim la filmul „Octav”.
Mi-aș fi dorit foarte mult un film biografic, chiar și romanțat, despre compozitorul și dirijorul Sergiu Celebidache, tatăl regizorului scenarist, dar n-a fost să fie! Într-o astfel de abordare, totul ar fi stat în picioare. Sau aproape totul. Conacul, respectiv toată proprietatea, s-ar fi putut pune, pe bună dreptate, pe seama muncii sale de-o viață, a talentului și recunoașterii internaționale, și nu pe moștenire sau speculații, cum s-au obținut averile în acești ani de nou capitalism, ca și în capitalismul anterior, călcând pe cadavre.
Deși Serge Ioan Celebidachi spune că a lucrat vreo 30 de ani la scenariu, împreună cu James Olivier, i-au scăpat unele greșeli, sau, mai blând spus, inadvertențe sau inconsecvențe. Filmul are scene memorabile, foarte bine realizate, emoționante, cum este cea din gară la plecarea pe front, unde îi regăsim pe cei doi frați şi sora lui Octav adolescenți, dar și iubirea lui neîmpărtășită, Ana.
Deși se dorește elogierea educației interbelice, secvențele alese pentru exemplificare sunt rupte de context, ba mai mult, contrazise de altele. De exemplu, copiii nu sunt primiți în camera de pictură a mamei. Când Octav îndrăznește, i se reproșează că nu a „ciocănit” . În traducere, însemnând să fi bătut la ușă. Apoi, mama compară un tablou cu o „fotografie vie”. Dacă facem o socoteală, la vremea aceea, fotografia era o perspectivă îndepărtată.
Tot întâmplător și izolat, Octav primește o lecție de teorie muzicală, scenă considerată memorabilă de cronicari, tot așa, analizată separat, fără să-i fie căutat un sens în evoluția personajului principal. Interpretul micului Octav, Eric Aradits, parcă plutește. Fără niciun efort, arată blândețe și înțelegere, ceea ce se potrivește foarte bine cu Octav octogenarul, adică Marcel Iureș. De asemenea, micuța Ana, interpretată de Alessia Tofan. Inedit pentru filmul românesc este amestecul, bine dozat aici, dintre personaje reale și cele imaginare, mai ales când au altă vârstă decât cea corespunzătoare replicilor.
Tatăl lui Octav, deși mai trăgea la măsea în sala de biliard, era un soț iubitor, rezultatul fiind 4 copii, deși se pare că era iubit mai mult de servitoare, decât de soția sa, pictorița. Cu toate acestea o respectă și-i înțelege sacrificiile, căutând să-i transmită verbal aceste sentimente fiului său, Octav, într-o altă secvență considerată remarcabilă, dar este ,de asemenea, izolată. Relația dintre părinți și copii rămâne totuși rece, cazonă.
Dacă Octav avea 10 ani, ultimul dintre frați, adică sora, nu putea avea decât cel mult 6 ani, în mod normal, 4, iar în film, interpreții aveau toți cam aceeași vârstă. Și aceasta încă nu ar fi o problemă, dar toți s-au evaporat brusc, rolul lor în film fiind suprimat fără nicio justificare și fără moștenitori.
Întoarcerea octogenarului la casa părintească este prezentată exclusiv... boemic! Verdeață, spațiu, soare, liniște și pace. Acestea au produs un tsunami literar în aproape toate cronicile, încât în multe se insistă excesiv pe lângă film, în afara lui, această tendință fiind considerată un merit al filmului. Cineva chiar scria că și-a reamintit „mirosul bunicii”. Din păcate, cei care cunosc realitatea sătească de atunci s-au abținut să scrie. De fapt, bunica mirosea a vacă. Știu că sună macabru, dar nu avea baie să se spele, nu avea apă caldă, iar apa cărată cu cobilița îngheța în găleți. Primăvara și toamna, lutul înmuiat din jurul casei îi scotea galoșii din picioare, iar iarna devenea derdeluș, desigur, spre bucuria copiilor. Colțurile mai îndepărtate de la „camera bună” miroseau a mucegai, iar toți cei 4 copii dormeau în același pat, unde era și soba, adică în bucătărie. Desigur, este vorba despre cei care nu aveau grăjdar, și nu aveau pentru că nu aveau pământ.
Să nu cunoști sau recunoști toate aceste realități și să crezi că totul era minunat, înseamnă să te îmbeți cu apă chioară, apă rece, sau, mai modern, cu apă plată!
Și, de fapt, era atât de simplu de dres busuiocul, pentru ca filmul și personajul principal să merite risipa de elogii. În primul rând, să fi lipsit replica „nenorociții ăia”. Putea lipsi și secvența de început și referirile ulterioare din care rezultă cât de greu a intrat Octav în posesia moștenirii.
Marcel Iureș spunea la conferința de presă că personajul său nu are resentimente. Păi dacă nu are, nu trebuia să facă ce au făcut toți îmbogățiții din retrocedări, adică să vândă și să ducă banii peste hotare. Pentru că dezastrul retrocedărilor nu a constat în revenirea averilor la proprietarii de drept, acceptând că le dobândiseră cinstit, ci în faptul că foarte multe au fost evaluate însutit, iar banii plătiți de stat au plecat în țările calde.
Generozitate, noblețe și prietenie adevărată ar fi însemnat ca Octav să rămână în anexă cu Spiridon, iar conacul să capete o destinație cu adevărat memorabilă, nu locuință pentru o familie, care nu înțeleg de unde avea atâta bănet ca s-o cumpere!
Îmi și imaginez secvența din gară, văzută dinspre peron, cadru fix. Printre alți călători, Octav își îmbrățișează prietenul și pe fiul acestuia, care se duc apoi la DACIA lor. Trenul intră în gară, umple cadru, stă o clipă, se pune în mișcare, iese din cadru, iar pe peron nu mai rămâne decât Octav cu bagajul său nesemnificativ. Cei doi însoțitori coboară contrariați din mașina lor. Sfârșit!

Un film ca o poezie! Cine nu iubeste poeziile nu va iubi nici acest film.

unde il vad si eu? va rog dati-mi si mie un link, multumesc

Este un film care te face sa te opresti putin in loc, sa lasi iuresul zilnic cu desertaciunea lui si sa cugeti la adevaratele comori ale vietii: candoare, prieteni, omenie, noblete

Dialoguri putine, personaje neconturate ... clar e un film de stare ...
Din pacate filmul amintirilor este foarte, foarte fragmentat si prezentat random. De fiecare data cand urma sa ma cuprinda reveria, simteam o bataie pe umar : "Stop, acum hai sa-ti arat altceva". ... si nu m-a prins.
Pacat ...

M-am dus la film convins de recenziile foarte bune de aici... Îl apreciez mult pe Marcel Iureş şi văzând că muzica îi aparține lui Vladimir Cosma, am avut așteptări foarte mari. Da, e un film bun, dar din punctul meu de vedere, percepția asupra unui grad de emoție nu a fost atât de intens pe cât s-a vrut. E un film lucrat la detaliu, într-adevăr, iar imaginea, jocul lui Marcel Iureş şi muzica sunt puncte tari, dar nu sunt suficiente pentru a face din "Octav" un film cu adevărat memorabil, aşa cum m-am așteptat.

Este un alt fel de film, o gură de aer proaspăt într-un peisaj al filmelor comerciale şi facile ce populează ofertele cinematografelor, dar nivelul valoric la care,ajunge, cel putin pentru mine, nu este acela care rimează neapărat cu excelenţa, ci mai degrabă cu o sferă curată, eliberată de îmbâcseli, o lume aparte cu un parfum unic al unui timp irepetabil - copilăria, cu exploziile şi inocenta ei. Un film ce cheamă emoțiile din noi să iasă la suprafață.
Este o dovadă că putem face şi altfel de filme, şi este de așteptat ca latura aceasta, a filmului de artă, să de dezvolte tot mai mult şi la noi.

Nu am vazut niciodata un film atat de reusit!!! E superb !!!! Merita vazut !!! M am indragostit de film....nu am cum sa l descriu!

Trebuie incercat! Dupa parerea mea, e un test. Sau ceva pe aici. Un test al propriei amplitudini emotionale.

Vad ca aici, la comentarii, discutiile sunt pe doua planuri: cel cinematografic (cu critici mai mult sau mai putin bine articulate) si cel emotional. Personal, straduindu-ma sa respect parerea fiecaruia, mi se pare, in acest caz aparte, o greseala sa le amestecam.

Eventualele stangacii - sau goluri in scenariu, sau greseli istorice sau mai stiu eu ce noduri putem noi gasi in papura asta - cred din toata inima ca de fapt nu au importanta. Sau, ma rog, nu ar trebui sa aiba. Pentru ca nu despre asta e vorba. Nu conteaza ca e trasura sau masina, ca sunt doi frati sau trei, ca e interbelic sau nu, nu are nicio importanta nici ce scrie pe cruce, ce mananca la masa sau cati ani au trecut pana sa vada casa, si nici unde a stat pana sa se intalneasca cu vechiul lui prieten. Daca te duci la fimul asta si te astepti sa se deschida nu stiu ce portal spre alta dimensiune sau sa il apuce vreo stafie de un picior, atunci inseamna ca Hollywood-ul te-a spalat rau pe creier.

Toate aceste detalii sunt doar pretexte. Asa cum intreg filmul e un pretext. Sau o oportunitate, mai bine zis, de a te lasa scormonit, zgandarit, rascolit, de a-ti proiecta propriile trairi si amintiri, de a le retrai si, poate cel mai bine spus, de a le reimprospata. Restul, sincer, nu conteaza.

De asta spun, cu tarie si, poate, cu prea multa obraznicie, ca trebuie vazut. Musai!

Mie mi s-a părut plictisitor.

Mi-au plăcut anumite lucruri: calitatea imaginii, cum au jucat copiii și Marcel Iureș, locurile de joacă... Dar cam atât.

Pe mine nu m-a impresionat.

Filmul românesc Octav, în regia lui Serge Ioan Celebidachi, a adus în cinematografe, după primul weekend de la lansare, 27.221 de spectatori și încasări totale de 338.707 lei, devenind astfel primul film românesc din 20017 cu un debut atât de bun.

Povestea este a lui Octav (interpretat de Marcel Iureș), care își retrăiește momentele cheie din trecutul său (de la jocurile copilăriei sau prima dragoste, până la amintirile dureroase legate de familia sa), prin prisma conștiinței unui om în vârstă de 84 de ani odată cu reîntoarcerea la casa părintească.

E îmbucurător să vezi că actorii români mari, precum Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, aduc spectatori în cinematografe. Dincolo de numele de pe afiş, filmul a beneficiat de un număr impresionant de parteneri şi finanţatori, deci de un buget de promovare important, aşadar de o mediatizare agresivă. Termenii înşişi de promovare au fost elogioşi, comunicatele de presă oferind judecăţi şi opinii care nu au ce căuta într-un material informativ, de genul „Octav, cel mai așteptat film românesc” sau „Octav, un film cu imagini calde si poetice despre România”, şi ideea de mândrie naţională.

Filmul suferă din cauza previzibilității: personajul titular, aflat aproape de sfârșitul vieții, se întoarce (pentru ultima oară) în casa părintească obținută cu greu în instanță (după o absență foarte lungă, evident), unde își descoperă - cum era de așteptat, fantomele trecutului.

Caracterizat prin inacţiune, filmul greșește exploatând la maxim un subiect care nu poate să îi acorde dramatism: personajul principal face o incursiune în trecut - din care va ieși la fel de frumos, de neutru și de demn. Nimic nu poate îmbogăți acest parcurs previzibil, deși premisele există.

Cine e Octav? Dincolo de vârstnicul afabil, există ceva ascuns? Casa oare îngroapă ceva, neștiut de nimeni, vreo dramă sau vreun secret? Este oare o poartă spre altă lume? Faptul că răspunsul este un constant „nu” este ceea ce aduce dezamăgire. Destinul acestui om rămâne doar o poveste individuală, nu se transfigurează astfel încât să aibă relevanţă la nivel general-uman.

Pe de altă parte, pentru un film atât de axat pe trecut și pe o experiență subiectivă, Octav face prea multe stângăcii de scenariu și de scenografie. Nu este plauzibil ca Octav (deși proaspăt repus în drepturi) să revină în țară abia douăzeci de ani după căderea comunismului-numeroșii foști emigranți au revenit imediat în anii 90, cel puțin pentru a revedea pe cei dragi sau mormintele lor.

Casa părintească arată exact ca un muzeu - deși a fost locuită și folosită între timp - ba mai mult, prin artefacte arată ca o casă din secolul XIX, nicidecum ca una a clasei înstărite din anii 1940, sau tatăl personajului circulă cu trăsura într-o perioadă în care oamenii de condiția sa conduceau deja autoturisme și ascultau știrile la radio. Să mai adăugăm și gafa anacronismului - pe mormântul mamei este gravat anul 1932, ori aceasta discuta încă la masă cu familia în timpul Gărzii de Fier (aproape de anul 1940). Se pare că scenograful a ignorat numeroase detalii care nu scapă, în schimb, spectatorului.

Modul în care alternează flash back-urile cu scene din prezent induc uşor în eroare spectatorul iar unele elemente de atmosferă sunt proprii creării premiselor pentru un horror. Sunt câteva scene care emoţionează, dovedind sensibilitate, ca de exemplu faptul că personajul lui Iureş îşi ia rămas de la mama pierdută încă din copilărie abia la vârsta de 84 de ani.

Octav s-a vrut probabil „un film de stare”, orice ar însemna acestă sintagmă, iar unii spectatori, hipnotizaţi de mesajele edulcorate ale campaniei de promovare, chiar au avut impresia că filmul este emoţionant şi sensibil. Ceilalţi vor ieşi de la film dezamăgiţi.

In sfarsit a aparut si la noi un film care sa ne incante sufletul! Este un film pentru cei care inteleg viata cu toate sensurile ei. Asemenea imagine si muzica nu mi-am inchipuit ca o sa vad la un film romanesc. Sunt magnifice! Deci, se poate si la noi! Recomand tuturor sa mearga la cinema sa vada un altfel de film romanesc, facut intr-un mod pozitiv si plin de bunatate umana

Sincer cred ca e o capodopera! Este un film atat de frumos incat nu cred ca cineva poate repeta o astfel de experienta. Sterilitatea filmelor romanesti a fost salvata de acest superb film care mi-a incalzit inima. Vreau sa ma intorc si eu acasa sa imi caut trenuletul, sa imi regasesc prietenii si sa imi readuc aminte de toate lucrurile frumoase si simple din viata. Criticile sunt din partea unor oameni incapabili sa simta, altfel nu imi explic... Felicitari pentru un astfel de film si multumim pentru aceasta magnifica experienta! Mai merg sa il vad o data acasa la Iasi!

Din punct de vedere al imaginii si al sonorizarii este intr-adevar o capodopera pt cinematografia romaneasca, dar scenariul mi s-a parut unul foarte sec si simplist, nu cred ca in perioada interbelica niste asa zisi intelectuali vorbeau ca in 2017. Actorii nu au reusit sa imi transimita nimic, dialogurile mi s-au parut foarte plictisitoare. Iar reclamele ascunse gen Joe, Gillette, Orbit etc au fost de-a dreptul penibil introduse.
In concluzie, m-am dus cu asteptari mari si am plecat total dezamagita. Nu pot spune ca este un film prost sau ca nu l-as recomanda altor persoane, dar cred ca nu este atat de capodopera pe cat se spune.

„Dacă ți se pare că o notă nu o mai auzi, ea nu a murit, ea rămâne acolo în subconștientul tău. Dacă una din note se îneacă în amintirea ta, piesa își pierde tot echilibrul. Privește viața ca pe o bucată de muzică. Fiecare eveniment este o notă, iar amintirea lui rezonanța acelei note. Dacă înlături o amintire, oricât de dureroasă ar fi, îți vei pierde tot echilibrul.” Amintiri dintr-o viata traita pe vremea cand timpul mai avea inca rabdare, pe vremea cand inca mai exista un pic de ordine, pe vremea cand iererhia valorilor inca nu fusese rasturnata. Amintiri, emotii, sentimente intr-un limbaj cinematografic senin, lipsit de ura si incrancenare, lipsit de mizerabilismul realist al valului douamiist din cinematografia romana. Lipsit de conflict si trenant pe alocuri filmul fiului marelui dirijor care a fost Sergiu Celibidache e cat se poate de necesar, o gura de aer proaspat intr-o cinematografie mult prea obisnuita sa oscileze intre extreme. E poate un pic fortata distribuirea lui Marcel Iures in rolul "batranului de 84 de ani", a contat in mod cert notorietatea acestuia pe plan international, insa marele actor se achita cu brio de complicata insarcinare primita, nici n-avea cum sa fie altfel tinand cont de experienta sa bogata in film si teatru. Nu putea fi actor mai potrivit sa-i dea replica decat Victor Rebengiuc, unul dintre ultimii monstri sacri inca in viata ai generatiei sale. Nu "scapam" nici de asta data de Andi Vasluianu, reconfortanta prezenta pe ecran a lui Ioan Andrei Ionescu, actor de nadejde al Nationalului bucurestean. Impecabile coloana sonora si imaginea, e logic sa fie asa tinand cont de responsabili, celebrii Vladimir Cosma si Bruno Giurato. M-am bucurat ca duminica seara la Centrul Cultural Eugen Ionescu din Slatina au fost 16 spectatori intr-o sala de 43 de locuri, e mult pentru un film romanesc care merita cu prisosinta sa fie savurat la cinema.

Bifat Octav

Despre "Octav" pot spune ca sentimentul pe care mi l-a creat pe scaun, uitandu-ma la film, e unul bun. Pozitiv. Asta ca cinefil. Ca spectator mi-a dat nitel mai mult de gandit.

Cum am inteles eu povestea: Societatea de azi, in felul ei dura, ne poarta pe carari nu prea curate ale interiorului insa, tot noi, prin felul nostru de a fi, ne putem aduce pe drumul cel bun sau nu. Si spun, prin felul nostru de a fi pentru ca unii dintre noi suntem nascuti cu un anumit dar de a face fata multora dintre provocarile zilnice insa pentru unii... momentele mai dificile pot deveni un calvar cam pentru tot restul vietii (personajul lui Andi Vasluianu). Regizorul incearca astfel sa aduca pe ecran o frantura din toate acestea si sa si ofere o cheie (mica) intru ajutorarea dezlegarii misterului ce sta la baza ajutorarii sinelui propriu; faptul ca ratiunea, bunul simt, bunatatea si rabdarea duc intotdeauna spre o finalitate pozitiva.

Ca cinefil: nota 6
Celebidachi aduce pe ecan genul acela de poveste care lipseste cinemaului romanesc si face asta cu bun simt si dragost pentru povestea lui. A adunat in jurul lui o echipa buna: Marcel Iures face un rol de exceptie si cu siguranta acum, se afla pe lista celor de au sa fie nominalizati pentru prestatie actoriceasca, in cadrul premiilor Gopo. Super simpaticul Victor Rebenciuc face si el un rol bun spre foarte bun. Cat despre Andi Vasluianu, speram sa-l vad mai in viu. Inteleg faptul ca personajul este usor traumatizat de anumite momente dar aceasta trauma a lui nu pare veridica. Surpriza a venit insa de la Dana Rogoz care m-a uimit, prin micul ei moment din gara si despre care credeam ca nu avea sa mai aduca vreun personaj pe ecran cu viata. Ma inselasem si ma bucur sa aflu ca ma inselasem. Alessia Tofan (Ana) aduce pe ecran, pentru un personaj de varsta ei, o paleta larga de trairi si face asta in mod natural desi usor exagerata in momentele de fericire. Eric Aradits (Octav copil - sper sa nu imi stric aici sansele de a colabora cu vreunul din acesti actori prin ceea ce scriu pacilea ) vine si el cu talent in a relata povestea personajului sau insa in prim planuri scapa usor carma si pierde controlul. Daca in cazul Alessiei, greselutele apar de la sine, aici la Eric, din contra, baiatul parca vrea sa demonstreze mai mult nitel decat trebuie. Lia Bugnar (mama lui Octav )mi-a parut ca nu prea a inteles deloc personajul ei, dealtfel foarte potrivita pentru rol, cu sanse mari sa duca rolul pe culmi inalte deoarece personajul era extrem de ofertant. Scenariul e bine scris, spre foarte bine insa am avut mereu sentimentul ca se putea mai mult. Cred ca cel mai deranjant a fost sa vad ca povestea merge in directia dramei personajului lui Andi Vasluianu, care dorea de fapt sa vorbeasca, indirec tot tot despre personajul lui Victor Rebenciuc dar care pe mine m-a pierdut in final. Cel mai bun lucru ar fi fost ca Octav (Iures) sa afle de la Spiridon (Rebenciuc) ce si cum si aveam personajul in fata si ne confruntam cu el direct si era mai pe linia povestii. M-ar fi bucurat bucurat sa stiu ca finalul e nitel mai puternic pentru ca momentul din final, cu Rebenciuc, aduce multa emotie, fara niciun dar si poate insa cumva intuit iar Spiridon chiar ma lasase sa cred ca totul avea sa fie bine cu el ceea ce m-a dus cu gandul ca finalul nu era justificat dramatic. Adica Octav era foarte bun orisicum, o fapta ca asta doar l-a facut si mai bun in fata mea - nu m-a ajutat sa-i iert vreun pacat etc (adica vorbesc despre o contructie dramatica a personajului mai ampla). Blasco Giurato face o treba foarte buna spre impecabila insa cred ca al nostru Marius Panduru ar fi facut o treaba si mai buna. Dar e doar parerea mea.

Ca specator: nota 8.5
Marcel Iures -impecabil, Victor Rebenciuc -foarte bun, Andi Vasluianu -foarte bun, Lia Bugnar -buna desi enervanta prin jocul actoricesc pe alocuri, chiar imi aduc aminte ca o doamna in spatele meu, cand a aparut iar personajul Liei Bugnar a spus "e hai ca esti enervanta" [dar poate era subiectiva].
Imaginea: excelenta.
Scenariul: Excelent

Multumesc Celebidachi pentru experienta cinematografica!

O capodoperă românească în adevăratul sens al cuvântului. Puține filme autohtone în stil clasic se fac la ora actuală. Acesta însă a spart gheața.
Când Marcel Iureș a declarat că rolul din acest film este rolul vieții, mi-am dat seama că nu este o metaforă abia în sala de cinema.

Ce ma bucura este ca filmul asta provoaca reactii. Ce ma intristeaza este ca unii au si gasit nodul in papura.

Este un film frumos, un film bun. Si mi-as dori sa am puterea de a incuraja genul asta de filme, mi-as dori sa il pot transforma intr-un trendsetter, pentru ca alti cineasti sa il urmeze.

Si asta pentru ca m-am saturat sa vad intr-un film pe unul care mananca ciorba timp de cinci minute. Sau sa urmaresc picatura de la chiuveta din baie pentru alte 10 minute. Sau sa vad personajul principal miscand fereastra, care scartaie extrem de interesant, si privind in gol. Adanc si profund. Si nu mai vreau urlete, care sa ne arate cat de misto joaca ei, si nici scene fara cap si fara coada, care sa ne demonstreze viziunea unica si gramatica moderna aplicata de “tanarul si indraznetul” regizor. Si nu mai vreau injuraturi si nici scene de sex, facute doar ca sa socheze. Si nici mizerie, nici blocuri gri, nici promiscuitate. Ca sa nu mai vorbesc despre mesajele criptice, ermetice – lacate grele, ferecand porti bine inchise, dar in spatele carora nu se afla absolut nimic. Vreau filme autentice, reale, sincere, oneste, filme care ma oblige sa simt ceva. Iar Octav este un astfel de film. Promit!

Scenariul conține toate elementele care ar fi putut face din acest film o capodoperă. Filmul este despre prietenia care transcende deceniile (și chiar veacul), despre copilărie, despre nostalgia după o lume frumoasă, încântătoare, demult dispărută.
Din păcate, filmul ratează aproape grosolan această ocazie uriașă. Poate că lipsa de experiență a regizorului, care se află la primul lui lung metraj (dacă iMDb are dreptate) își pune amprenta asupra producției. Filmul suferă la tehnica cinematografică, și dau un singur exemplu: scenele ”de atunci” sunt aproape indistincte de scenele ”de astăzi”, ori asta ține oarecum de abc-ul meseriei de cineast, scenele care apelează la nostalgie pot și ar trebui să fie luminoase, calde, ireale, colorate fantastic (scena de final din Titanic, anyone?). Apoi, sunt multe ocazii în care ”suspendarea neîncrederii” este pur și simplu anihilată, nu poți uita că te afli într-o sală de cinema oricât ai vrea, exemple: dialogurile neverosimile dintre părinți despre politică, scena despărțirii din gară, apoi limba vorbită în 1920 era total diferită de limba română din 2017, nu cred că spunea doctorul în 1920 ”nu răspunde la tratament”, scena cu trenulețele de jucărie, și altele. Iureș și Rebengiuc sunt absolut fenomenali, cei doi aproape că salvează filmul de unii singuri, din păcate regizorul nu profită aproape deloc de aceste ”arme de fermecare în masă” la care are acces, cei doi având doar câteva replici în întreg filmul. Note foarte bune pentru interpretare cred că merită și tatăl lui Octav, copilul Octav și Andi Vasluianu. Pentru mine nota generală a filmului nu poate fi mai mult de 6, de aproximativ 10 ori în timpul vizionării am fost ”trezit la realitate” de câte o dezamăgire

De acord cu @AdaMoro! E de apreciat ca a aparut, in sfarsit, un film care se aude clar, cu imagini frumoase si fara injuraturi. Insa de aici pana la un film de nota 20 e cale lunga. Totul e fals: felul cum o joaca pe mama Lia Bugnar ( nu i se potriveste deloc rolul), felul cum se privesc actorii, imaginile. Doar Rebenciuc joaca relativ bine. Restul...prea teatral pentru un film, prea liniar, prea plictisitor! Nu are substanta filmul, insa atinge prin faptul ca toti avem amintiri din copilarie care ne starnesc emotie si nostalgie. Nota 6.

e o capodopera intr-adevar. i-as fi dat 20, nu 10. este cel mai frumos film romanesc facut vreodata. am vazut un miracol, am vazut un film care te indeamna sa il privesti cu sufletul. este realmente imposibil sa nu te atinga. daca am inceta sa procesam totul, sa trecem printr-un filtru intelectual si cand respiram, am avea o viata mai buna si am reusi sa intelegem frumosul. Filmul aceste iese din tipare si este greu de acceptat ca este frumos. este greu sa te uiti in sufletul tau si sa faci ordine. este greu, iti trebuie curaj, iti trebuie duiosie, iti trebuie incercate toate trairile de pana acum. Bogatia familiei Celibidache se simte, bogatia unui director de imagine strain cu mari capodopere la activ, bogatia lui Cosma, care este un geniu, bogatia lui Iures, ce mai, au adunat tot ce e mai bun si au daruit Romaniei cel mai de pret cadou: Octav. multumesc, azi m-am uitat putin in sufletul meu, uitasem sa o fac. De aceea exista filme, carti, de aceea exista cultura, sa te acordeze cu sufletul tau.

Daca ar fi fost primul film care mizeaza pe flash back-uri si pe suprapunerea deliberata de planuri temporale pe care l-am vazut in viata mea, poate ca as fi considerat ca e mai bun decat 5-ul pe care i l-am dat. Dar nu e. Prestatia actoriceasca, coloana sonora si calitatea imaginii sunt laudabile pentru un film romanesc. Dar aprecierile se opresc aici. Marcel Iures a fost ales ca protagonist fiindca aduce cu dirijorul Celibidache? Aceeasi fata muncita, aceleasi plete romantice... Protagonistul sta la Paris si vine in Romania doar pentru revendicarea proprietatii... Ce de coincidente biografice... Scenaristul care a creat acele replici intre parinti si copilul Octav o fi vazut/ auzit vreodata cum decurge un dialog intre parinti si copiii lor de 9-10 ani? Multe cadre lungi, repetitive, plictisitoare, pentru a induce cate o idee simpla si inteligibila din prima. Simbolismul ieftin al fundei Anei , care apare obsesiv, mi se pare de-a dreptul jignitor pentru un cinefil cu oarece experienta. Cat despre copiii din film, este remarcabil cat de caznit au jucat, ce senzatie de fals si neconvingator au putut sa transmita. Implicatia originii sociale a familiei- boieri de vita fina- ramane de cercetat de catre biografii lui Celibidache. Daca fiul resimte nostalgii familiale, le-ar fi putut povesti/reinventa cu prietenii la un pahar, iar nu intr-un film plictisitor si care nu imbogateste cu nimic cinematografia romaneasca. Mai am ceva de subliniat: prestatia excelenta a lui Blue, Border Collie-ul lui Icobet!

Mi-am facut un cont aici doar ca sa imi pot spune si eu parerea despre acest film.
Este foarte, foarte bine facut, dar nu neaparat din punct de vedere cinematografic, ci ca mecanism emotional.
Personajul principal nu este Octav, esti tu. Tu esti Octav. Conacul ala nu e nu stiu ce proprietate cu care nu ai nimic de a face, este locul unde tu ai copilarit. Sunt prietenii tai, sunt amintirile tale, este prima ta dragoste si asa mai departe. Asta mi se pare mie fenomenal la acest film. L-am urmarit si am plecat de acolo plina nu de Octav, ci de mine.
Cine se duce la filmul asta si nu simte nimic are o problema grava.

Recunosc ca m-am cam foit in scaun. Si ca, la un moment dat, mi-am pierdut chiar si rabdarea. Dar asta pentru ca nu mai sunt obisnuit cu astfel de filme, iar asta e rau. La fel, mi-am surprins aceeasi stare si in timpul unui concert simfonic, ceea ce este si mai rau. Traim intr-o lume care a devenit prea cinica, prea exacta, prea pe repede inainte, si in care nostalgia, melancolia, poezia, reveria au devenit defecte, trasaturi negative, care trebuie ascunse.
Nu e un film pentru tanti Maricica de la parter. Si nici pentru papitoi, si nici pentru pitipoance. E un film dens, plin de metafora, de intelesuri, de mesaje si invitatii spre muzica si frumos, cu alte cuvinte, e un film foarte gresit pentru noi, cinicii si flegmaticii de azi. Da, e o greseala superba, care inca mai reverbereaza undeva in mintea mea, si care imi aduce aminte, cu obstinatie, de corectitudinea mea rigida, anosta si sterila.
Pentru mine, filmul asta a fost si un mare semn de alarma. Ce viata este aceea in care aproape ca nu a mai ramas loc pentru metafora?

Da, e lecția pe care tatăl o dă lui Octav. Film pictural, cu muzica lui Vladimir Cosma, cu copii-interpreți dezinvolți, fără înjurături, fără aluzii la mizeriile din țară, cu imaginile de excepșie semnate de celebrul Blasco Giurato, cu ideea...lui Bergman din „Fragii sălbatici” ( m-a durut puțin regăsirea asta)...adică adultul amestecat în propria copilărie, alături de el copil....

L-am vazut in seara asta, este SUPERB filmul. Total altceva, este arta, nu mizerie romaneasca cu frustrati cum ne-am obisnuit. Singurul motiv pentru care filmele romanesti merg la festivaluri: subiecte de frustrati care arata mizeria romaneasca, cam ce vrea occidentul sa se stie despre noi, ca suntem tigani si spagari. Asta este un film care va ramane in istoria cinematografiei romanesti. Impecabil! Cata emotie, sincer e zguduitor. Mi-am retrait toata copilaria, am revazut dramele, am trecut printr-un carusel de emotii. este minunat. Multumim, multumim din suflet ca facem si noi filme cu o imagine de nivel international, cu oameni care se vede ca au studiat in afara. Inteleg ce regizorul e scolit in State si UK, dop ul nu mai vorbesc, e cu Oscar in portofoliu,colectie de cesaruri are compozitorul. Un lucru as fi modificat, poate mai putina muzica, mi s-a parut prea alocuri prea mult, dar asta ca sa ii caut un defect, pentru ca este intr-adevar o capodopera.

Parca ne-am uitat la filme diferite! Fetita strangulata :)) ai tras pe nas:)) Filmul e de exceptie, are atat de multa emotie bine dozata incat m-a ravasit total! Imaginea este geniala, sincer se vede ca e un om cu experienta si mai ales ca nu e un roman. Cred ca e bine ca se mai fac si filme de astea, cu tot respectul pt Puiu, Mungiu, e suficient sa fim facuti praf constant si sa avem un reminder non stop ca suntem o tara de rahat si un popor care daca ar fi sters de pe fata pamantului, nimeni nu ne-ar duce dorul. Cred ca va merge bine in cinema, tocmai ca e alt tip de film. Eu nu sunt critic, si nici nu mi-as dori, orice critic de ceva e un oarecare neimplinit in domeniu, dar fimul mi-a mers la inima. Mie totul mi-a curs frumos, muzica e splendida si povestea e tare frumoasa. Eu zic bravo!

Nu stiu ce si cat a fumat Mogi, cel care comenteaza mai sus, de a reusit sa vada pe undeva o fetita strangulata.
Eu am vazut filmul si mi-a placut. E un film frumos, un film sensibil. Un film contemplativ, destul de lent, poate prea lent pentru cei care sunt obisnuiti sa rontaie popcorn la cinema.
Un film care te invita sa te uiti in urma, sau chiar sa iti privesti prezentul cu ochii celui care vei fi candva.
Fara indoiala, este altceva, nu am urmarit de ceva vreme o astfel de punere in scena. Totul este innobilat de o anume patina, este ca o fotografie recenta asezata intr-o rama veche, clasica. Eu, unul, il recomand cu caldura celor care cauta frumusetea, delicatetea, duiosia, celor care nu se sfiesc sa fie, din cand in cand, nostalgici.

Un film din anii '90, de pe vremea când TVR-ul mai avea buget. Așa pare, așa e.

actori buni...sper sa nu fie o alta mizerie romaneasca
poate au facut si ai nostri ceva bun, ceva la care sa mergem cu nerabdare la cinema pentru a viziona