Oh Lucy! (2018)

O comedie trista despre viata unei femei japoneze nevoita sa fie singura dar foarte dorniça de o schimbare.

Amuzant, proaspat si dinamic, filmul capteaza si datorita jocului bun actoricesc.

Nu mă așteptam la cine știe ce, astfel că a spune că filmul s-a situat peste așteptări ar fi prea puțin. Atsuko Hirayanagi se dovedește o regizoare talentată, care nu doar că îndrăznește să fie diferită (ce-o mai fi însemnînd și asta azi?), dar nu se teme nici de lucrul cu șabloanele, animate în "Oh Lucy!" de un umor nu tocmai comod. Deși scenariul șchioapătă pe alocuri (n-ar fi stricat ca filmul să dureze mai mult cu vreo 10 minute), metafora centrală este bine și atent construită. Cursul de engleză pe care începe să-l ia protagonista (Setsuko) și care va ajunge să o smulgă din rutina de pînă atunci este cel puțin ieșit din tipare: pe lîngă că participanților li se atribuie un alt nume, anglo-saxon - practică banală, ei sînt puși să poarte peruci (faceți cunoștință cu Lucy, o superbă japoneză blondă de vîrsta a doua!) și chiar să asume personalități diferite. În plus, incinta în care se desfășoară cursul, și unde-și fac veacul cîteva figuri exotice (un tip cu aspect de mafiot-codoș americanizat, un travestit cu fustă mini ușor umflată în față și o recepționeră mustind de promisiuni), seamănă neliniștitor, tulburător de mult cu un salon de masaj erotic, cu un bordel de lux sau chiar cu un club secret pentru pofte de nișă. Mi-a adus aminte, deși în filmul japonezei intervine și o notă comică, de teatrul magic ("numai pentru nebuni") imaginat de Hesse în "Lupul de stepă". Una peste alta, "Oh Lucy!" este o comedie dramatică cu accente întunecate, din care, pe lîngă umor, nu lipsește nici emoția, despre (mi se pare mie) rolul benefic pe care e capabilă să-l joace amăgirea în destinul unui om. Amăgire care ia aici chipul unei iubiri imposibile. Cînd viața îți stă sub semnul pasivității și al inerției, cînd zilele ți se deapănă în obscuritate și într-o repetiție sterilă, a începe să alergi după cai verzi pe pereți s-ar putea să nu fie cel mai rău lucru. Desigur, momentul critic sosește inevitabil, cînd iluzia se destramă și cînd riști să ajungi mai rău și mai jos decît erai.