Am vizionat acum acest film...Pot spune ca ma fascinat atat de mult incat am ramas fara cuvinte...Cu sinceritate cred ca a meritat din plin OSCARUL si va ramane in memoria mea ca favorit la granita dintre viata si moarte. O MARE CAPODOPERA
mihaelatb
pe 05 Octombrie 2019 22:50
Nu stiu daca a meritat Oscar-ul sau nu, nu am vazut-pana acum celelalte filme aflate in competitie, dar acest film mi-a captat atentia timp de 130 de minute si daca mai tinem cont ca in aceasta perioada a fost la moda Japonia, vezi romanul L'Élégance du hérisson a lui Mauriel Barbery... Cu toate ca nu este un film de actiune, totusi nu treneaza si nici nu plictiseste. Trebuie totusi sa cunosti din spiritualitatea nipona ca sa patrunzi tainele filmului. De la simbolistica pietrei "mesaj" pana la repulsia subconstienta fata de cei care se ocupa de decedati, totul este prezentat graduat, cu emotie si sensibilitate. Coloana sonora exceptionala sublinieaza zbuciumul sufletesc al eroului principal.Este bine realizat, dar nu este genul de film pe care sa vrei sa-l mai revezi.
carmen_angelus_romila
pe 02 Octombrie 2018 12:16
Premiant "Oscar" pentru cel mai bun film strain, aceasta realizare excelenta prezinta soarta unui muzician ramas fara orchestra si al adaptarii acestuia intr-un context mai deosebit de munca si subzistenta.
cezarika21
pe 14 Noiembrie 2015 16:53
Amestec de comic și morbid, ”Okuribito” tratează un subiect tabu (moartea) ce poate trezi privitorilor reacții diferite în funcție de sensibilitatea lor artistică și de starea de spirit din momentul vizionării. Nu este un film comod pe care să-l vezi cu familia și cu atât mai puțin cu persoana iubită, dar reușește să impresioneze prin ideile despre viață și moarte pe care le vehiculează într-un mod mai puțin obișnuit.
Filmul este o meditație cu privire la efemeritatea vieții, axându-se în principal pe umanitatea pe care moartea o aduce la suprafață și pe modul în care aceasta întărește legăturile de familie, apropiind oamenii. Moartea este prezentată ca o parte normală a vieții, o experiență prin care toți oamenii trec mai devreme sau mai târziu și pentru care fiecare trebuie să se pregătească din timp.
Regizorul Yojiro Takita evită cu delicatețe imaginile respingătoare create de moarte, evitând să arate corpuri în descompunere sau pline de răni. Ceremoniile funerare prezentate în film au scopul de a crea o imagine demnă celui decedat și de a aduce mângâiere celor care-l jelesc, contribuind la o reconciliere postumă între defunct și supraviețuitori (reînnodarea legăturilor de familie rupte și vindecarea rănilor sufletești produse celor lăsați în urmă).
Imaginile poetice, eleganța ceremoniilor funerare, umorul neașteptat în prezentarea unui subiect sumbru și calitatea interpretărilor actoricești compensează predictibilitatea și excesul de sentimentalism al filmului, deschizând o perspectivă mai largă asupra vieții și combătând prejudecățile imature ale oamenilor. Filmul, chiar dacă nu este unul creștin, îndeamnă discret la iertarea și iubirea celor apropiați pentru a ne elibera sufletele de povara propriilor păcate și a putea pleca împăcați în lumea de dincolo atunci când firul vieții se va rupe.
Ultimul_Mohican
pe 25 Aprilie 2012 13:47
Unul dintre cele mai bune si emotionate filme pe care le-am vazut. Nu trebuie ratat.
Utube
pe 01 Martie 2012 21:18
Filmul prezintă o perioadă din viaţa unui om care are o meserie neobişnuită şi a cărei prestare este privită cu prejudecăţi, care ţin mai mult de cultură, atât de membrii comunităţii în care trăieşte cât şi de soţia lui. Prejudecăţile provin din faptul că, în tradiţia japoneză, atingerea decedaţilor este aducătoare de ghinion iar cei care se ocupă de îngroparea şi pregătirea persoanelor decedate pentru a fi înmormântate, sunt demni de dispreţul public, această meserie fiind considerată o meserie josnică. Paradoxal, în ciuda acestor prejudecăţi şi concepţii greşite, membrii familiilor care au un decedat şi beneficiază de serviciile acestor oameni, consideraţi josnici, îşi exprimă, sinceri şi umili, recunoştinţa şi aprecierea pentru ajutorul primit în pregătirea decedatului pentru ultimul său drum, filmul insistând pe acest aspect, scoţând în evidenţă josnica ipocrizie umană.
Deasemenea pelicula prezintă lupta interioară a personajului principal, a cărui suflet este chinuit de amintirile din copilărie care-i răscolesc viaţa, de convingerea că ceea ce face îi este destinat de karma lui personală pe care trebuie să o urmeze, de lupta psihologică zilnică pe care o poartă cu toţi apropiaţii lui care, constrânşi mai degrabă de prejudecăţi decât de realitatea obiectivă, îl resping datorită meseriei pe care şi-a ales-o.
Plotul, sau mai bine spus generatorul de acţiune al peliculei, este mai mult de natură sentimentală iar din acest motiv, pentru unii spectatori, există posibilitatea ca filmul să pară plictisitor.
Artistic vorbind, pelicula este destul de bine realizată, unele scene, prin frumuseţea lor vizuală, fiind de videoclip, dar sunt şi câteva scene care sunt cam neglijent realizate, cum ar fi scena care prezintă reacţia eroului principal la aflarea veştii despre ce se va întâmpla cu orchestra, scena în care ajungând acasă, după prima zi la noul loc de muncă, doreşte să facă dragoste cu soţia lui sau scena ce prezintă reacţiile personajelor în urma accidentului nefericit din timpul filmării videoclipului pentru reclamă. În toate aceste scene reacţiile personajelor sunt exagerate şi nepotrivite.
Jocul actorilor este chiar foarte bun, reuşind să transmită sentimentele personajelor interpretate iar coloana sonoră este axată pe muzică simfonică, partiturile fiind bine alese, una dintre ele în special fiind de o mare sensibilitate.
Acest film nu este recomandat persoanelor sensibile care suportă mai greu imaginile cu oameni decedaţi, în primul rând, iar în al doilea rând, unele scene sunt destul de tari şi greţoase. Cu toate acestea, tot ce se întâmplă în cadrul filmului poate fi perfect real, neexagerându-se cu nici un aspect în realitatea situaţiilor prezentate.
Finalul peliculei poate fi bănuit, dacă desfăşurarea filmului este urmărită cu atenţie, şi este unul diferit de finalul majorităţii filmelor, mai ales a celor realizate în scop comercial.
Vizionare plăcută!
daddyxtc
pe 08 Ianuarie 2012 04:42
nota 10 pt scenariu si muzica, insa si regia si alegerea actorilor foarte reusita
alexandru_d
pe 22 Mai 2010 20:34
Desi filmul pare ca merge greu, fiecare moment are o anumita insemnatate descriind trairile lui Dai. Un moment de "impas" al vietii poate fi un prilej bun pentru fiecare dintre noi sa ne descoperim pasiunile. "Un sut in fund (chiar) este un pas inainte."
klaudya_e
pe 25 Martie 2010 23:26
castigatorul oscarului din anul 2009 la sectiunea "cel mai bun film strain" impresioneaza prin subiectul ales, coloana sonora si modul de punere in scena a trairilor personajelor
Haruka
pe 12 Ianuarie 2010 11:26
Daca moartea face parte din cele lumesti atunci sa acordam atentie si defunctului.
Ronin007
pe 09 Iulie 2009 19:30
Anul viitor vor fi 10 nominalizari pentru cel mai bun film.
Ipu
pe 10 Iunie 2009 17:01
Castigatorul Oscarului pentru cel mai bun film strain in 2009 si al multor premii ale Academiei Japoneze de FIlm e o noua mostra de morbiditate si de fascinatie maladiva si sinistra a japonezilor pentru moarte. Okuribito face parte din acea categorie de filme construite pe reteta: ne gandim la o meserie si scriem un scenariu pornind de la specificul ei. Cum Japonia are o populatie din ce in ce mai imbatranita, precum si o traditie lunga in ceea ce priveste sinuciderea, industria de pompe funebre e infloritoare. Okuribito e conceput in cheie dramatica sau mai precis melo-dramatica, (beneficiind de o coloana sonora compusa de Joe Hisaishi, cunoscut pentru colaborarile sale cu Miyazaki sau Kitano), nu fara cateva momente de umor, nelipsite din orice productie nipona si isi propune sa emotioneze, dar sincer nu are decat putine momente care sa miste cu adevarat. O secventa reusita este aducerea la viata a unei mame si sotii, si explozia sotului si a fiicei, care ii prilejuieste pentru prima data lui Daigo un sentiment de mandrie pentru munca sa.
Filmul ar fi avut, credem, de castigat daca scenariul i-ar fi facut mai vii pe cei plecati. Cu toate ca o vedem pe matroana bai publice in diverse ipostaze de viata, cu toate ca ajungem sa recompunem felul in care s-a sinucis un transsexual si modul in care familia lui a fost afectata de stilul sau de viata, atmosfera in care a trait o tanara decedata intr-un accident de motocicleta, armonia unei familii avand drept cap de familie un barbat cu apucaturi de gangster, spulberata de moartea mult iubitei sotii si mame, toate aceste morti nu ne emotioneaza din cale afara, iar viata celor disparuti nu prea are nimic special sau care sa ne indemne la reflectie. E drept ca matoana baii publice spune la un moment dat ca ea nu poate sa se retraga, pentru ca ai sai clienti ar fi afectati (unde ar mai merge ei la baia publica?), dar ce diferenta intre aceasta atat de superficiala si lipsita de originalitate, chiar daca plina de umanitate, caracterizare si de pilda sfasietoarea secventa din Tokyo monogatari al lui Ozu, in care bunica, aflata cu nepotul pe un dig, isi intinde mainile spre el intrebandu-se: "Oare bunica va mai fi aici sa te vada cand ai sa fii mare?"
Aici pacatuieste Okuribito: preocupandu-se prea mult de jocul/joaca morbid(a) cu ceremoniile funebre, scapa ocazia unor meditatii mai profunde asupra sensului vietii si al mortii.
Una peste alta, Okuribito este un film mai bun si mai serios decat castigatorul Oscar-ului pentru cel mai bun strain. Si totusi, in ceea ce priveste lucrul cu cadavre in cinema, prefer experienta psihologica si cinematografica totala, si recomand, ca sa ramanem in spatiul nipon, capodopera necrofila Vital a lui Shin'ya Tsukamoto, unde eroul studiaza fara sa stie la facultatea de medicina anatomia pe cadavrul iubitei si se intalneste in vis cu ea pe tot parcursul acestui proces.
pe 28 Februarie 2009 18:13
Acest film a luat Oscarul pentru cel mai bun film strain? Ciudat.
Filmul este o meditație cu privire la efemeritatea vieții, axându-se în principal pe umanitatea pe care moartea o aduce la suprafață și pe modul în care aceasta întărește legăturile de familie, apropiind oamenii. Moartea este prezentată ca o parte normală a vieții, o experiență prin care toți oamenii trec mai devreme sau mai târziu și pentru care fiecare trebuie să se pregătească din timp.
Regizorul Yojiro Takita evită cu delicatețe imaginile respingătoare create de moarte, evitând să arate corpuri în descompunere sau pline de răni. Ceremoniile funerare prezentate în film au scopul de a crea o imagine demnă celui decedat și de a aduce mângâiere celor care-l jelesc, contribuind la o reconciliere postumă între defunct și supraviețuitori (reînnodarea legăturilor de familie rupte și vindecarea rănilor sufletești produse celor lăsați în urmă).
Imaginile poetice, eleganța ceremoniilor funerare, umorul neașteptat în prezentarea unui subiect sumbru și calitatea interpretărilor actoricești compensează predictibilitatea și excesul de sentimentalism al filmului, deschizând o perspectivă mai largă asupra vieții și combătând prejudecățile imature ale oamenilor. Filmul, chiar dacă nu este unul creștin, îndeamnă discret la iertarea și iubirea celor apropiați pentru a ne elibera sufletele de povara propriilor păcate și a putea pleca împăcați în lumea de dincolo atunci când firul vieții se va rupe.
Deasemenea pelicula prezintă lupta interioară a personajului principal, a cărui suflet este chinuit de amintirile din copilărie care-i răscolesc viaţa, de convingerea că ceea ce face îi este destinat de karma lui personală pe care trebuie să o urmeze, de lupta psihologică zilnică pe care o poartă cu toţi apropiaţii lui care, constrânşi mai degrabă de prejudecăţi decât de realitatea obiectivă, îl resping datorită meseriei pe care şi-a ales-o.
Plotul, sau mai bine spus generatorul de acţiune al peliculei, este mai mult de natură sentimentală iar din acest motiv, pentru unii spectatori, există posibilitatea ca filmul să pară plictisitor.
Artistic vorbind, pelicula este destul de bine realizată, unele scene, prin frumuseţea lor vizuală, fiind de videoclip, dar sunt şi câteva scene care sunt cam neglijent realizate, cum ar fi scena care prezintă reacţia eroului principal la aflarea veştii despre ce se va întâmpla cu orchestra, scena în care ajungând acasă, după prima zi la noul loc de muncă, doreşte să facă dragoste cu soţia lui sau scena ce prezintă reacţiile personajelor în urma accidentului nefericit din timpul filmării videoclipului pentru reclamă. În toate aceste scene reacţiile personajelor sunt exagerate şi nepotrivite.
Jocul actorilor este chiar foarte bun, reuşind să transmită sentimentele personajelor interpretate iar coloana sonoră este axată pe muzică simfonică, partiturile fiind bine alese, una dintre ele în special fiind de o mare sensibilitate.
Acest film nu este recomandat persoanelor sensibile care suportă mai greu imaginile cu oameni decedaţi, în primul rând, iar în al doilea rând, unele scene sunt destul de tari şi greţoase. Cu toate acestea, tot ce se întâmplă în cadrul filmului poate fi perfect real, neexagerându-se cu nici un aspect în realitatea situaţiilor prezentate.
Finalul peliculei poate fi bănuit, dacă desfăşurarea filmului este urmărită cu atenţie, şi este unul diferit de finalul majorităţii filmelor, mai ales a celor realizate în scop comercial.
Vizionare plăcută!
Filmul ar fi avut, credem, de castigat daca scenariul i-ar fi facut mai vii pe cei plecati. Cu toate ca o vedem pe matroana bai publice in diverse ipostaze de viata, cu toate ca ajungem sa recompunem felul in care s-a sinucis un transsexual si modul in care familia lui a fost afectata de stilul sau de viata, atmosfera in care a trait o tanara decedata intr-un accident de motocicleta, armonia unei familii avand drept cap de familie un barbat cu apucaturi de gangster, spulberata de moartea mult iubitei sotii si mame, toate aceste morti nu ne emotioneaza din cale afara, iar viata celor disparuti nu prea are nimic special sau care sa ne indemne la reflectie. E drept ca matoana baii publice spune la un moment dat ca ea nu poate sa se retraga, pentru ca ai sai clienti ar fi afectati (unde ar mai merge ei la baia publica?), dar ce diferenta intre aceasta atat de superficiala si lipsita de originalitate, chiar daca plina de umanitate, caracterizare si de pilda sfasietoarea secventa din Tokyo monogatari al lui Ozu, in care bunica, aflata cu nepotul pe un dig, isi intinde mainile spre el intrebandu-se: "Oare bunica va mai fi aici sa te vada cand ai sa fii mare?"
Aici pacatuieste Okuribito: preocupandu-se prea mult de jocul/joaca morbid(a) cu ceremoniile funebre, scapa ocazia unor meditatii mai profunde asupra sensului vietii si al mortii.
Una peste alta, Okuribito este un film mai bun si mai serios decat castigatorul Oscar-ului pentru cel mai bun strain. Si totusi, in ceea ce priveste lucrul cu cadavre in cinema, prefer experienta psihologica si cinematografica totala, si recomand, ca sa ramanem in spatiul nipon, capodopera necrofila Vital a lui Shin'ya Tsukamoto, unde eroul studiaza fara sa stie la facultatea de medicina anatomia pe cadavrul iubitei si se intalneste in vis cu ea pe tot parcursul acestui proces.