Părerea criticului
Debutul regizoral al artistului vizual Ștefan Constantinescu, o coproducție România-Suedia, surprinde în intimitatea unui cuplu siajul pe alocuri comic, pe alocuri trist și absurd al dezrădăcinării și al însingurării diasporei.

În mijlocul pandemiei de covid, Doru (Bogdan Dumitrache) se întoarce în țară de la muncă din Suedia, pentru a fi prezent, chipurile, la botezul fiului celui mai bun prieten. Însă în spatele acestei vizite-surpriză, în spatele cadourilor și zâmbetelor de regăsire, se ascunde o suspiciune monstruoasă, alimentată de un sms anonim care îl anunța pe Doru că soția lui, Nicoleta (Ofelia Popii), îi e infidelă.

Într-o astfel de situație, nu e o provocare oarecare să lupți cu o imaginație fatalistă. Mai ales când ești un bărbat agramat emoțional, martirul care hrănește guri aflate la 2000 de km distanță, dominat de un dor ireconciliabil pentru casă și familie, adică prada perfectă pentru demonul trădării. O resimțim din plin în prologul filmului, coșmarul abstract al acestui tip de bărbat, căruia îi putem spune, ca în titlu, Om-Câine. Prima secvență pare că ne anunță un film horror: într-o pădure hiperbolizată prin fum, un om își caută câinele și rămâne împotmolit într-o mocirlă sepulcrală. E, poate, echivalentul vizual al acelui sms, fiindcă îl bântuie pe omul-câine pe parcursul drumului de întoarcere, în acel autocar purgatorial al diasporei care pare să nu mai ajungă înapoi în țară – coloană sonoră optzecistă a Grupului 5T (care a adaptat în română un album întreg al trupei Abba) acompaniază genericul de început, pe un ton ironic-nostalgic, ca un ecou din picturile lui Ștefan Constantinescu.

Revenind în țară, Doru mai întâi își vizitează mama și câinele, prilej de a se îmbăta cu apă rece, amintind de planul lui pe cât de elaborat, pe atât de amânat, de a transforma casa într-un complex turistic. Abia ulterior trece Doru pe acasă, la soție și la fiică, dându-și frâu liber delirului. Deși ne devine clar că nu vom urmări un film horror, groaza pe care o resimte Doru devine internalizată. Acesta se va pune singur în rolul bărbatului încornorat și, pe măsură ce își tot spionează nevasta, pare că se va înstrăina de ea nu fiindcă ea i-ar fi infidelă, ci fiindcă el pune o barieră între ei.

În ton cu acest autosabotaj, întreaga logică secvențială a filmului emulează o fragmentare soră cu paranoia. Nici nu ne dăm seama când Doru ajunge să urle prin vecini, să bată la uși, să caute obsesiv un individ, un nume, eventual să-l ia la bătaie, orice, doar să nu se dezamăgească dezmințindu-și fricile. Bogdan Dumitrache și-a dovedit deja în Pororoca talentul pentru un astfel de antierou disperat.

Însă dincolo de scandal, confruntările domestice ale celor doi soți sunt adevărata miză emoțională a filmului. Discuțiile aprinse de acasă, purtate uneori pe furiș, ca să nu îi audă fiica lor, ne atrag și pe noi către impresiile bănuitoare ale lui Doru. Prin felul în care Nicoleta se apără de acuzațiile sau de interogatoriile soțului, actrița Ofelia Popii știe să mențină susceptibilitatea. Nici nouă nu ne mai e clar dacă această femeie minte sau nu.

Scenariul pe care Ștefan Constantinescu l-a scris împreună cu Andrei Epure și cu Jörgen Andersson (care e și co-producătorul filmului) pune accent pe tușele comice ale acestei drame romantice. Toate interacțiunile lui Doru care nu au legătură cu scopul său par un lung șir de devieri, de amânări absurde ce par să îl minimalizeze. Precum într-o secvență în care Doru participă, în toiul nevrozei sale, la alegerea tortului pentru botez. Mama copilului (Cosmina Stratan) dorește ca tortul să fie în forma unui crater de pe Lună, care poartă același nume ca și odrasla. Iar mama lui Doru (Ana Ciontea) e o femeie duios incapacitată, ne provoacă milă nu atât pentru ea, cât pentru fiul ei rătăcitor.

Filmul a avut premiera la Festivalul de la Göteborg și a obținut premiul pentru Cel mai Bun Film în cadrul Zilelor Filmelor Românești, la TIFF.