Părerea criticului
De mai bine de opt ani absent de pe marile noastre ecrane, cineastul de origine sârbă Emir Kusturica, deţinătorul a două statuete Palme d’Or (în 1985 pentru Tata în călătorie de serviciu şi - zece ani mai târziu - pentru Underground), revine în cinematografele noastre cu On the Milky Road, despre o idilă printre gloanţe, pudrată cu elemente de realism magic.
Kusturica este protagonist, alături de Monica Bellucci. Am apreciat cu câtă căldură apar miracolele în povestea de dragoste a protagoniştilor, pe fondul tragic al realităţilor aspre ale războiului civil.
Pe de altă parte, însă, On the Milky Road reuşeşte să fie pe cât de convolut, pe atât de lipsit de nou în filmografia lui Kusturica. Plasat tot pe fundalul conflictului iugoslav (în fond, sângerosul război din Iugoslavia s-a încheiat de douăzeci de ani, iar ţara vecină cu noi, Serbia, se apropie de status quo-ul unui stat european), alături de o simbolistică de factură criptică (personajele locuiesc într-un fel de casă a babei Cloanţa, dominată de un ceas mecanic parcă însufleţit), Milky Road readuce luptători sârbi din războiul iugoslav care reprezintă binele chiar atunci când trag cu arma şi o duc dintr-o beţie în alta, chefliii şi lăutari, femei frumoase care beau cot la cot cu bărbaţi, occidentali răi, plus animale de curte. Aceeaşi tiradă idiosincratică apare în film - sârbii bosniaci sunt idealizaţi iar occidentalii sunt demonizaţi, în film sub imaginea unor asasini.
Spectatorii familiarizaţi cu filme ca Pisica albă, pisica neagră, Underground, Viaţa e un miracol nu vor avea satisfacţia unei variaţii a tematicilor lui Kusturica, nu vor vedea o maturizare a regizorului. Fanii regizorului, însă, vor avea toate motivele să iubească filmul. Şi cei care nu au văzut niciodată vreo producţie a lui.
Sfârşitul, mesianic dar dureros, care portretizează personajul într-o postură aproape de aceea a unui sfânt creştin, emoţionează. O cale lactee din pietre vorbeşte despre durerea unui popor, şi aici într-adevăr găsim o poveste de spus. Finalul tragic va sublinia nişte valori dragi oricui: dragostea şi pacea.
Kusturica este protagonist, alături de Monica Bellucci. Am apreciat cu câtă căldură apar miracolele în povestea de dragoste a protagoniştilor, pe fondul tragic al realităţilor aspre ale războiului civil.
Pe de altă parte, însă, On the Milky Road reuşeşte să fie pe cât de convolut, pe atât de lipsit de nou în filmografia lui Kusturica. Plasat tot pe fundalul conflictului iugoslav (în fond, sângerosul război din Iugoslavia s-a încheiat de douăzeci de ani, iar ţara vecină cu noi, Serbia, se apropie de status quo-ul unui stat european), alături de o simbolistică de factură criptică (personajele locuiesc într-un fel de casă a babei Cloanţa, dominată de un ceas mecanic parcă însufleţit), Milky Road readuce luptători sârbi din războiul iugoslav care reprezintă binele chiar atunci când trag cu arma şi o duc dintr-o beţie în alta, chefliii şi lăutari, femei frumoase care beau cot la cot cu bărbaţi, occidentali răi, plus animale de curte. Aceeaşi tiradă idiosincratică apare în film - sârbii bosniaci sunt idealizaţi iar occidentalii sunt demonizaţi, în film sub imaginea unor asasini.
Spectatorii familiarizaţi cu filme ca Pisica albă, pisica neagră, Underground, Viaţa e un miracol nu vor avea satisfacţia unei variaţii a tematicilor lui Kusturica, nu vor vedea o maturizare a regizorului. Fanii regizorului, însă, vor avea toate motivele să iubească filmul. Şi cei care nu au văzut niciodată vreo producţie a lui.
Sfârşitul, mesianic dar dureros, care portretizează personajul într-o postură aproape de aceea a unui sfânt creştin, emoţionează. O cale lactee din pietre vorbeşte despre durerea unui popor, şi aici într-adevăr găsim o poveste de spus. Finalul tragic va sublinia nişte valori dragi oricui: dragostea şi pacea.
