Părerea criticului
Din filmele pe care le-am urmărit nu ştiu dacă pot vorbi de zece procente pe care să le fi urmărit cu scopul de a mă relaxa. Pur şi simplu nu caut relaxarea prin prisma filmelor ci încerc să îmi definesc gusturile ridicând de fiecare dată borna de calitate a respectivelor filme. Că mi-a reuşit sau nu, ştie doar Dumnezeu, ceea ce ştiu eu este că am desfiinţat multe filme de care am fost uimit în copilărie şi am ridicat in slăvi filme pe care nu de mult le consideram fără rost în viaţă. Schimbarea s-a produs, că e în bine, că e în rău, nu cunosc decât că mă exprim în concordanţă. „Once Upon a Time in America”, ultima producţie a lui Sergio Leone în calitate de producător principal nu este cu siguranţă filmul pe spatele căruia să te relaxezi. Este genul de film care odată înţeles te transferă numaidecât la nivelul următor, îţi mai adaugă o stea pe epoletul de cinefil.
Este genul de film a cărui monotonie aparentă a primei jumătăţi de oră este regretată şi totodată soluţionata printr-o reluare numaidecât în momentul în care realizezi că de fapt era esenţială în chintesenţa filmului. Îşi permite să încerce nervii spectatorilor din moment ce filmul durează nu mai puţin de 229 de minute alias 3 ore şi 49 de minute. Este un film ce se desfăşoară pe parcursul a trei decenii delimitate strict şi necontinuu, vorbim despre anii 1920, 1930 şi 1968, ani ce prezintă aceeaşi protagonişti, bineînţeles erodaţi de trecerea celor cinci decenii.
Anii ’20 vin ca o introducere a găştii de pungaşi mărunţi formată din cei patru: Noodles, Patsy , Cockeye şi Dominic cărora li se mai adaugă apoi Max. Povestea începe cu misiuni mărunte pe care aceştia le primeau de la ăi’ mai mari ai Brooklinului la care se mai adăugau buzunăriile vreunui moş în stare de ebrietate şi alte mici găinării specifice vârstei… şi zonei. Pretendent principal – Noodles interpretat de Robert De Niro în formă matură şi de vreun puşti oarecare în format minor. Ştim despre el că era ignorat de părinţi astfel îşi ducea veacul mai mult pe străzile cartierului, şi-a început viaţa sexuală de mic copil cu vecina de bloc, Peggy, minoră şi ea de altfel a cărei favoruri costau o savarină, cu frişcă neapărat dacă vroiai ceva mai mult decât manual. Ştim despre el că prin a sa invenţie de a ascunde drogurile sub apă în timpul transportului acestora pe apă, el şi gaşca lui primesc 10 procente din profitul mafiotului local Capuano astfel încep ei să facă banii adevăraţi. Ajungând pe undeva pe la un milion de dolari (echivalentul a şaisprezece milioane din zilele noastre) ei promit să depoziteze banii într-un seif, bani la care se va umbla doar cu condiţia ca toţi patru să fie prezenţi, asta ţinând cont că Dominic fusese deja eliminat de Bugsy, un rival de-al lor, prea neînsemnat să vorbesc de el.
Anii ’30 ni-l prezintă pe Noodles, proaspăt eliberat după doisprezece ani de detenţie în urma asasinării lui Bugsy (am zis eu că e neînsemnat). Între timp, camarazii lui au reuşit în afaceri, vânzând alcool ilegal, până la urmă orice alcool era ilegal din moment ce vorbim de perioada prohibiţiei. Noodles încearcă să se împartă între misiuni periculoase de această dată şi pasiunea pentru o prietenă din copilărie, Deborah. O dată cu trecerea timpului se anunţă şi abolirea (?!) prohibiţiei, moment în care cei patru hotărăsc să îşi ducă afacerile la un nou nivel şi totodată moment în care eu trebuie să mă opresc cu destăinuirile pentru că urmează condimentele secrete. Credeţi că am dezvăluit prea mult? Vorbim de un film de patru ore, ceea ce am povestit eu e doar o introducere pentru ceea ce avea să urmeze.
Personal, am o problemă cu filmele care nu reuşesc să îmi acapareze atenţia după prima jumătate de oră pentru că pe urmă are de muncit intens pentru a mă readuce pe linia de plutire. „Once Upon a Time in America” nu a reuşit asta până să se termine. Este unul din filmele pe care le-am pornit viţel şi le-am încheiat bou, viţel pentru că singurul lucru pe care îl ştiam despre film este că spune o altă istorie a mafiei, bou pentru că pe parcursul celor patru ore am reuşit să supun atenţiei tot alte aspecte decât cele care contau. Există două categorii de oameni, cei care nu înţeleg din prima filmul de faţă şi ipocriţii, care vor exista mereu, ca gândacii de bucătărie. Este un film imposibil de înţeles după prima vizualizare. Voiajul cronologic şi complexitatea scenariului sunt doar câteva impedimente în a-l înţelege din prima. Vor fi mereu aspecte pe care le vei descoperi abia la a doua, la a treia sau a patra vizionare şi asta nu este nicidecum un defect a filmului, de altfel nu cred că există om care să fi descoperit toate aspectele după prima vizualizare. Eu le-am descoperit cu ajutorul wikipedia, imdb ca abia apoi să pot să consider că filmul este unul magistral, o capodoperă. Vedeţi? Acesta e demersul corect în a clasifica un film ca fiind capodoperă: pe uiţi, pricepi, te informezi, argumentezi şi dai verdictul. Mai ţineţi minte abrevierea ROGVAV ce enumeră toate culorile principale şi secundare din spectru? În cazul filmelor e UPIAV. Când voi mai da de argumente de genul „Filmul e o capodoperă pentru că e o capodoperă”…UPIAV!
Am găsit şi defecte în film. Filmul e o succesiune de consecinţe ale unor cauze ce lipsesc. Să luăm de exemplu faptul că Noodles se întoarce in acel azil al cinematografului chinezesc. În prealabil luase acea valiza din seif ce conţinea o sumă de ordinul milioanelor deci el devine bogat deci de ce să se mai întoarcă? Dacă nu din motive financiare a ales el să stea acolo atunci? Sau sa fie vorba doar de o iluzie a lui Noodles? Un alt aspect pe care nu l-am înţeles. De ce reacţionează exagerat unii actori? Înţeleg că joacă roluri de mafioţi dar riscau să caricaturizeze personajele în momentul în care îşi ieşeau din pepeni fără absolut nici un motiv. Mai e şi finalul care e încă o enigmă a cinematografiei, nimeni nu ştie ce s-o fi petrecând în scena finală. Mai există unele scene care puteau fi reduse ca dimensiune fără nici o problemă. Sunt într-adevăr câteva întrebări ce vor rămâne fără răspuns însă motivele sunt totuşi insignifiante şi nu dezavantajează în vreun fel melancolia filmului.
„Once Upon a Time in America” este un film superb, unul dintre cele mai bune cu subiect mafiot dar nu m-aş încumeta să-l recomand tuturor în ciuda calităţii. Dacă faceţi parte din categoria „un film pe lună” doar o minune ar putea face să pricepeţi îndeajuns filmul plus că mai durează şi 229 de minute timp în care aţi putea face altceva. Are un scenariu alambicat, o cronologie dezordonată iar melancolia ar putea fi înţeleasă ca tărăgănare de timp dacă nu sunteţi foarte familiari cu stilul regizoral al lui Sergio Leone. Pentru restul, „Once Upon a Time in America” este un film ce tratează deopotrivă loialitatea şi trădarea, un film ce iniţial era proiectat pentru zece ore, din care au rezultat şase din care 229 de minute. Este normal să existe anumite goluri în scenariu din moment ce reduci filmul la o treime din cât era iniţial. Cu toate astea reuşeşte să intre în categoria filmelor de aur, mă întreb cum era dacă filmul îşi păstra versiunea de zece ore.
Este genul de film a cărui monotonie aparentă a primei jumătăţi de oră este regretată şi totodată soluţionata printr-o reluare numaidecât în momentul în care realizezi că de fapt era esenţială în chintesenţa filmului. Îşi permite să încerce nervii spectatorilor din moment ce filmul durează nu mai puţin de 229 de minute alias 3 ore şi 49 de minute. Este un film ce se desfăşoară pe parcursul a trei decenii delimitate strict şi necontinuu, vorbim despre anii 1920, 1930 şi 1968, ani ce prezintă aceeaşi protagonişti, bineînţeles erodaţi de trecerea celor cinci decenii.
Anii ’20 vin ca o introducere a găştii de pungaşi mărunţi formată din cei patru: Noodles, Patsy , Cockeye şi Dominic cărora li se mai adaugă apoi Max. Povestea începe cu misiuni mărunte pe care aceştia le primeau de la ăi’ mai mari ai Brooklinului la care se mai adăugau buzunăriile vreunui moş în stare de ebrietate şi alte mici găinării specifice vârstei… şi zonei. Pretendent principal – Noodles interpretat de Robert De Niro în formă matură şi de vreun puşti oarecare în format minor. Ştim despre el că era ignorat de părinţi astfel îşi ducea veacul mai mult pe străzile cartierului, şi-a început viaţa sexuală de mic copil cu vecina de bloc, Peggy, minoră şi ea de altfel a cărei favoruri costau o savarină, cu frişcă neapărat dacă vroiai ceva mai mult decât manual. Ştim despre el că prin a sa invenţie de a ascunde drogurile sub apă în timpul transportului acestora pe apă, el şi gaşca lui primesc 10 procente din profitul mafiotului local Capuano astfel încep ei să facă banii adevăraţi. Ajungând pe undeva pe la un milion de dolari (echivalentul a şaisprezece milioane din zilele noastre) ei promit să depoziteze banii într-un seif, bani la care se va umbla doar cu condiţia ca toţi patru să fie prezenţi, asta ţinând cont că Dominic fusese deja eliminat de Bugsy, un rival de-al lor, prea neînsemnat să vorbesc de el.
Anii ’30 ni-l prezintă pe Noodles, proaspăt eliberat după doisprezece ani de detenţie în urma asasinării lui Bugsy (am zis eu că e neînsemnat). Între timp, camarazii lui au reuşit în afaceri, vânzând alcool ilegal, până la urmă orice alcool era ilegal din moment ce vorbim de perioada prohibiţiei. Noodles încearcă să se împartă între misiuni periculoase de această dată şi pasiunea pentru o prietenă din copilărie, Deborah. O dată cu trecerea timpului se anunţă şi abolirea (?!) prohibiţiei, moment în care cei patru hotărăsc să îşi ducă afacerile la un nou nivel şi totodată moment în care eu trebuie să mă opresc cu destăinuirile pentru că urmează condimentele secrete. Credeţi că am dezvăluit prea mult? Vorbim de un film de patru ore, ceea ce am povestit eu e doar o introducere pentru ceea ce avea să urmeze.
Personal, am o problemă cu filmele care nu reuşesc să îmi acapareze atenţia după prima jumătate de oră pentru că pe urmă are de muncit intens pentru a mă readuce pe linia de plutire. „Once Upon a Time in America” nu a reuşit asta până să se termine. Este unul din filmele pe care le-am pornit viţel şi le-am încheiat bou, viţel pentru că singurul lucru pe care îl ştiam despre film este că spune o altă istorie a mafiei, bou pentru că pe parcursul celor patru ore am reuşit să supun atenţiei tot alte aspecte decât cele care contau. Există două categorii de oameni, cei care nu înţeleg din prima filmul de faţă şi ipocriţii, care vor exista mereu, ca gândacii de bucătărie. Este un film imposibil de înţeles după prima vizualizare. Voiajul cronologic şi complexitatea scenariului sunt doar câteva impedimente în a-l înţelege din prima. Vor fi mereu aspecte pe care le vei descoperi abia la a doua, la a treia sau a patra vizionare şi asta nu este nicidecum un defect a filmului, de altfel nu cred că există om care să fi descoperit toate aspectele după prima vizualizare. Eu le-am descoperit cu ajutorul wikipedia, imdb ca abia apoi să pot să consider că filmul este unul magistral, o capodoperă. Vedeţi? Acesta e demersul corect în a clasifica un film ca fiind capodoperă: pe uiţi, pricepi, te informezi, argumentezi şi dai verdictul. Mai ţineţi minte abrevierea ROGVAV ce enumeră toate culorile principale şi secundare din spectru? În cazul filmelor e UPIAV. Când voi mai da de argumente de genul „Filmul e o capodoperă pentru că e o capodoperă”…UPIAV!
Am găsit şi defecte în film. Filmul e o succesiune de consecinţe ale unor cauze ce lipsesc. Să luăm de exemplu faptul că Noodles se întoarce in acel azil al cinematografului chinezesc. În prealabil luase acea valiza din seif ce conţinea o sumă de ordinul milioanelor deci el devine bogat deci de ce să se mai întoarcă? Dacă nu din motive financiare a ales el să stea acolo atunci? Sau sa fie vorba doar de o iluzie a lui Noodles? Un alt aspect pe care nu l-am înţeles. De ce reacţionează exagerat unii actori? Înţeleg că joacă roluri de mafioţi dar riscau să caricaturizeze personajele în momentul în care îşi ieşeau din pepeni fără absolut nici un motiv. Mai e şi finalul care e încă o enigmă a cinematografiei, nimeni nu ştie ce s-o fi petrecând în scena finală. Mai există unele scene care puteau fi reduse ca dimensiune fără nici o problemă. Sunt într-adevăr câteva întrebări ce vor rămâne fără răspuns însă motivele sunt totuşi insignifiante şi nu dezavantajează în vreun fel melancolia filmului.
„Once Upon a Time in America” este un film superb, unul dintre cele mai bune cu subiect mafiot dar nu m-aş încumeta să-l recomand tuturor în ciuda calităţii. Dacă faceţi parte din categoria „un film pe lună” doar o minune ar putea face să pricepeţi îndeajuns filmul plus că mai durează şi 229 de minute timp în care aţi putea face altceva. Are un scenariu alambicat, o cronologie dezordonată iar melancolia ar putea fi înţeleasă ca tărăgănare de timp dacă nu sunteţi foarte familiari cu stilul regizoral al lui Sergio Leone. Pentru restul, „Once Upon a Time in America” este un film ce tratează deopotrivă loialitatea şi trădarea, un film ce iniţial era proiectat pentru zece ore, din care au rezultat şase din care 229 de minute. Este normal să existe anumite goluri în scenariu din moment ce reduci filmul la o treime din cât era iniţial. Cu toate astea reuşeşte să intre în categoria filmelor de aur, mă întreb cum era dacă filmul îşi păstra versiunea de zece ore.
