Părerea criticului
Once Upon a Time in Hollywood se asaza intr-o zona caldă, care ține la distanță trama, lăsând lui Tarantino loc pentru mașini, haine, coafuri, reclame, emisiuni TV - toate de epocă - pe care el le asociază cu Hollywood-ul anilor '60 și cu copilăria sa din timpul acelorași ani.
Există o narațiune, sau cel puțin promisiunea uneia. În aparență, filmul este o poveste de modă veche cu doi parteneri, nu cu insigna de politist, dar din lumea Hollywood-ului: Leonardo DiCaprio in rolul lui Rick Dalton, un actor blazat de western-uri, si Brad Pitt în rolul lui Cliff Booth, cascadorul care îl dublează pe Rick și aparent singurul său prieten.
Cu talent, Tarantino ne lasă să fim fermecați de cei doi, dar și să-i vedem cu ochi critici. Rick este un răsfățat, un egocentric naiv. Cliff, în schimb, este durul pe care Rick poate doar pretinde că este, cu un stil relaxat care vine din faptul că nu are nimic de dovedit. Doi băieți ai Hollywood-ului de moda veche, ei sunt tot mai nelalocul lor în noul Hollywood, reprezentat de regizorul Roman Polanski (Rafal Zawierucha) și de soția lui, Sharon Tate. Această notă biografică dă un ton tenebroas comediei - asta pentru că noi, spectatorii, știm că Tate, alături de alți nevinovați, va fi ucisă chiar în acel an de adepții lui Charles Manson (Damon Herriman). Tarantino evită să îl confrunte pe acest personaj, punându-l într-o tenebroasă poziție asemănătoare cu cea a unui regizor: orchestrează crime, dar nu le comite el însuși.
Întâlnirea dintre ficțiune și realitate este apogeul filmului. Tarantino preferă, acum, o violență mai ușoară și mai digerabilă în locul unei violențe inspirate din realitatea istorică, precum în Ticăloși fără glorie și Django Unchained. Totuși, considerând obsesia pentru veridicitate a unor spectatori, recrearea anului 1969 nu este atât realistă, cât mai mult are aerul unui vis sau a unei halucinații. Sau, poate, a unui basm, care începe cu „a fost odată”.
Există o narațiune, sau cel puțin promisiunea uneia. În aparență, filmul este o poveste de modă veche cu doi parteneri, nu cu insigna de politist, dar din lumea Hollywood-ului: Leonardo DiCaprio in rolul lui Rick Dalton, un actor blazat de western-uri, si Brad Pitt în rolul lui Cliff Booth, cascadorul care îl dublează pe Rick și aparent singurul său prieten.
Cu talent, Tarantino ne lasă să fim fermecați de cei doi, dar și să-i vedem cu ochi critici. Rick este un răsfățat, un egocentric naiv. Cliff, în schimb, este durul pe care Rick poate doar pretinde că este, cu un stil relaxat care vine din faptul că nu are nimic de dovedit. Doi băieți ai Hollywood-ului de moda veche, ei sunt tot mai nelalocul lor în noul Hollywood, reprezentat de regizorul Roman Polanski (Rafal Zawierucha) și de soția lui, Sharon Tate. Această notă biografică dă un ton tenebroas comediei - asta pentru că noi, spectatorii, știm că Tate, alături de alți nevinovați, va fi ucisă chiar în acel an de adepții lui Charles Manson (Damon Herriman). Tarantino evită să îl confrunte pe acest personaj, punându-l într-o tenebroasă poziție asemănătoare cu cea a unui regizor: orchestrează crime, dar nu le comite el însuși.
Întâlnirea dintre ficțiune și realitate este apogeul filmului. Tarantino preferă, acum, o violență mai ușoară și mai digerabilă în locul unei violențe inspirate din realitatea istorică, precum în Ticăloși fără glorie și Django Unchained. Totuși, considerând obsesia pentru veridicitate a unor spectatori, recrearea anului 1969 nu este atât realistă, cât mai mult are aerul unui vis sau a unei halucinații. Sau, poate, a unui basm, care începe cu „a fost odată”.
