Părerea criticului
“Cum aş putea să am încredere într-un om care poartă şi curea şi bretele? Acel om nu are încredere nici măcar în pantalonii proprii”
Nici un western nu s-a apropiat vreodată de mine şi asta datorită aridităţii nu atât a peisajelor deşertice în care sunt filmate marea lor majoritate ci mai mult chiar datorită aridităţii scenariului lor. La un moment dat totul se va termina într-un duel între cel bun şi cel rău. Este oarecum normal ca deznodământul să constea în acel duel pentru că până la urmă duelul dintre pistolari este simbolul ce defineşte spiritul vestului sălbatic. Când vorbesc de ariditate mă refer la lipsa unanimă de sentimente ce domnea acele vremuri, ori nu pot să mă apropii de un film în care moartea este minimalizată. Spre exemplu avem „Bunul, răul şi urâtul” probabil cel mai cunoscut western produs vreodată. Am recunoscut că este un film absolut genial dar de care nu m-am simţit atras în vreun fel anume.
„Undeva, cândva în Vest” este un western cu totul diferit. Pe parcursul lui am avut aceeaşi senzaţie pe care am avut-o urmărind şi „Pe aripile vântului”. E o senzaţie care te face să recunoşti „Da, ăsta e un clasic în adevăratul sens al cuvântului” Nu aş putea să enumăr vreodată ingredientele necesare unei asemenea stări pentru că nu le ştiu. Starea vine pur şi simplu. De unul din ingrediente sunt destul de sigur. Am avut mereu o slăbiciune pentru filmele în care un personaj negativ major devine pozitiv spre finalul filmului, vorbim despre răul care se transformă în bine, triumful complet, filozofie despre care nu vreau să vorbesc.
Foarte sigur, însă, sunt de faptul că în cazul de faţă coloana sonoră mirobolantă oferită de Ennio Morricone a conferit filmului o fineţe care a transformat lentoarea scenaristică în perfecţiune cinematografică. În unele scene timpul pare că stă în loc dar o face într-un mod perfect, sublim, artistic, memorabil. Scena duelului, epică de altfel, ţine undeva pe la cincisprezece minute. Cei doi se privesc reciproc, cei doi se apropie unul de celălalt, cei doi se învârt unul în jurul celuilalt, cei doi îşi dau jos pelerina ca în momentul în care să urmeze bumul pistolului să fim teleportaţi în timp până în momentul în care iese la lumină motivul mâniei lui Harmonica. Superb, adevărată cinematografie.
Leone a transformat cuvintele mărunte în muzică şi conversaţiile în emoţii. Ca să descriu doar din mare evenimentele din film aş fi nevoit să transform muzica în cuvinte ceea ce ar fi destul de inadecvat. Filmul porneşte undeva într-o gară din vest în care îşi fac apariţia trei pistolari… fără cuvinte, doar muzică de fundal. Căldura de-afară şi de pretutindeni este exprimată prin scârţâitul elicei de moară. După urmează aşteptarea ca din tren să coboare cel ce ulterior avea să fie poreclit Harmonica. Într-un alt plan întâlnim familia McBain care pare să nu aibă nici o legătură cu cei din planul precedent. La un moment dat planurile se vor suprapune când intră în scenă Claudia Cardinale, superbă femeie, nu se mai fabrică asemenea femei în zilele noastre, asta doar ca să rezum rezumatul care de altfel ar ţine pagini întregi.
Din câte ştiu eu, „Undeva, cândva în Vest” este penultimul spaghetti western produs de Sergio Leone ca mai apoi piaţa să fie acaparată de-a binelea de Hollywood. Spre deosebire de cele americane, filmele produse de Leone urmăresc disputele dintre cowboy în defavoarea celora dintre cowboy şi indieni. Dacă cele americane pun în scenă un personaj, de pildă pe John Wayne, ca restul gloatei de cowboy ce îl însoţesc să evidenţieze şi mai mult caracteristicile acestuia, în filmele lui Leon numărul de pretendenţi este redus în favoarea unei analize mai ample asupra fiecăruia dintre aceştia. În cazul de faţă avem şase pretendenţi a căror fundal este foarte bine evidenţiat. Harmonica este mânat de către amintirile din copilărie să îl ucidă pe Frank, Jill este o fostă curtezană ce hotărăşte să se aşeze la casa ei alături de un bărat care o respectă şi care se întâmplă să fie şi bogat.
Când spui western te gândeşti automat la Clint Eastwood. Nu este cazul acum când locul lui şi anume acela a pretendentului principal este luat de Carles Bronson. Poate şi de aceea m-am apropiat mai mult de film. Eastwood pare mereu bărbatul feroce a cărui vârstă poate fi determinată prin numărul de răni provocate de gloanţe. Bronson este tipul enigmatic mânat de o motivaţie puternică dar un om normal fără o aură de legendă printre pistolari. Nu ştiu dacă o reprezentaţie de-a lui Eastwood ar fi avut acelaşi efect.
Filme ca acesta nu trebuiesc urmărite la un interval mai mic de o săptămână unul de celălalt la fel cum nici la operă nu este indicat să iei parte de mai multe ori pe săptămână pentru că ar fi diminuat exponenţial efectul tămăduitor. Pentru mine, „Once Upon a Time in the West” este singurul western care intră în acea selecţie de filme colosale din care mai fac parte „Ben-Hur” sau „Doctor Zhivago” şi asta datorită faptului că scenariul este colorat mult mai animat şi vioi faţă de restul westernurilor. Coloana sonoră este mirobolantă şi însoţeşte fiecare personaj printr-un alt instrument: Harmonica – muzicuţă, Jill – chitară clasică, Cheyenne – banjo şi Frank – chitară electrică mult mai violentă decât restul. Este ca şi cum Sergio Leone ar fi adunat toate giumbuşlucurile cinematografice într-un singur film. Ceva superb!
Nici un western nu s-a apropiat vreodată de mine şi asta datorită aridităţii nu atât a peisajelor deşertice în care sunt filmate marea lor majoritate ci mai mult chiar datorită aridităţii scenariului lor. La un moment dat totul se va termina într-un duel între cel bun şi cel rău. Este oarecum normal ca deznodământul să constea în acel duel pentru că până la urmă duelul dintre pistolari este simbolul ce defineşte spiritul vestului sălbatic. Când vorbesc de ariditate mă refer la lipsa unanimă de sentimente ce domnea acele vremuri, ori nu pot să mă apropii de un film în care moartea este minimalizată. Spre exemplu avem „Bunul, răul şi urâtul” probabil cel mai cunoscut western produs vreodată. Am recunoscut că este un film absolut genial dar de care nu m-am simţit atras în vreun fel anume.
„Undeva, cândva în Vest” este un western cu totul diferit. Pe parcursul lui am avut aceeaşi senzaţie pe care am avut-o urmărind şi „Pe aripile vântului”. E o senzaţie care te face să recunoşti „Da, ăsta e un clasic în adevăratul sens al cuvântului” Nu aş putea să enumăr vreodată ingredientele necesare unei asemenea stări pentru că nu le ştiu. Starea vine pur şi simplu. De unul din ingrediente sunt destul de sigur. Am avut mereu o slăbiciune pentru filmele în care un personaj negativ major devine pozitiv spre finalul filmului, vorbim despre răul care se transformă în bine, triumful complet, filozofie despre care nu vreau să vorbesc.
Foarte sigur, însă, sunt de faptul că în cazul de faţă coloana sonoră mirobolantă oferită de Ennio Morricone a conferit filmului o fineţe care a transformat lentoarea scenaristică în perfecţiune cinematografică. În unele scene timpul pare că stă în loc dar o face într-un mod perfect, sublim, artistic, memorabil. Scena duelului, epică de altfel, ţine undeva pe la cincisprezece minute. Cei doi se privesc reciproc, cei doi se apropie unul de celălalt, cei doi se învârt unul în jurul celuilalt, cei doi îşi dau jos pelerina ca în momentul în care să urmeze bumul pistolului să fim teleportaţi în timp până în momentul în care iese la lumină motivul mâniei lui Harmonica. Superb, adevărată cinematografie.
Leone a transformat cuvintele mărunte în muzică şi conversaţiile în emoţii. Ca să descriu doar din mare evenimentele din film aş fi nevoit să transform muzica în cuvinte ceea ce ar fi destul de inadecvat. Filmul porneşte undeva într-o gară din vest în care îşi fac apariţia trei pistolari… fără cuvinte, doar muzică de fundal. Căldura de-afară şi de pretutindeni este exprimată prin scârţâitul elicei de moară. După urmează aşteptarea ca din tren să coboare cel ce ulterior avea să fie poreclit Harmonica. Într-un alt plan întâlnim familia McBain care pare să nu aibă nici o legătură cu cei din planul precedent. La un moment dat planurile se vor suprapune când intră în scenă Claudia Cardinale, superbă femeie, nu se mai fabrică asemenea femei în zilele noastre, asta doar ca să rezum rezumatul care de altfel ar ţine pagini întregi.
Din câte ştiu eu, „Undeva, cândva în Vest” este penultimul spaghetti western produs de Sergio Leone ca mai apoi piaţa să fie acaparată de-a binelea de Hollywood. Spre deosebire de cele americane, filmele produse de Leone urmăresc disputele dintre cowboy în defavoarea celora dintre cowboy şi indieni. Dacă cele americane pun în scenă un personaj, de pildă pe John Wayne, ca restul gloatei de cowboy ce îl însoţesc să evidenţieze şi mai mult caracteristicile acestuia, în filmele lui Leon numărul de pretendenţi este redus în favoarea unei analize mai ample asupra fiecăruia dintre aceştia. În cazul de faţă avem şase pretendenţi a căror fundal este foarte bine evidenţiat. Harmonica este mânat de către amintirile din copilărie să îl ucidă pe Frank, Jill este o fostă curtezană ce hotărăşte să se aşeze la casa ei alături de un bărat care o respectă şi care se întâmplă să fie şi bogat.
Când spui western te gândeşti automat la Clint Eastwood. Nu este cazul acum când locul lui şi anume acela a pretendentului principal este luat de Carles Bronson. Poate şi de aceea m-am apropiat mai mult de film. Eastwood pare mereu bărbatul feroce a cărui vârstă poate fi determinată prin numărul de răni provocate de gloanţe. Bronson este tipul enigmatic mânat de o motivaţie puternică dar un om normal fără o aură de legendă printre pistolari. Nu ştiu dacă o reprezentaţie de-a lui Eastwood ar fi avut acelaşi efect.
Filme ca acesta nu trebuiesc urmărite la un interval mai mic de o săptămână unul de celălalt la fel cum nici la operă nu este indicat să iei parte de mai multe ori pe săptămână pentru că ar fi diminuat exponenţial efectul tămăduitor. Pentru mine, „Once Upon a Time in the West” este singurul western care intră în acea selecţie de filme colosale din care mai fac parte „Ben-Hur” sau „Doctor Zhivago” şi asta datorită faptului că scenariul este colorat mult mai animat şi vioi faţă de restul westernurilor. Coloana sonoră este mirobolantă şi însoţeşte fiecare personaj printr-un alt instrument: Harmonica – muzicuţă, Jill – chitară clasică, Cheyenne – banjo şi Frank – chitară electrică mult mai violentă decât restul. Este ca şi cum Sergio Leone ar fi adunat toate giumbuşlucurile cinematografice într-un singur film. Ceva superb!
