Părerea criticului
La prima întâlnire a lui Oppenheimer cu publicul, la sfârşitul lunii aprilie la CinemaCon, regizorul Christopher Nolan spunea despre inventatorul care i-a inspirat intensul film biografic că "este cea mai importantă persoană care a trăit vreodată". Cinemagia a văzut aseară Oppenheimer pe ecranul IMAX şi consideră că este unul din marile filme ale anului şi, în acelaşi timp, o premieră obligatorie pentru cei pasionaţi de istorie şi de legăturile dintre trecut şi prezent.
Durata de trei ore, acţiunea complexă, zecile de personaje şi faptul că filmul face slalom prin mai multe perioade timp ar putea descuraja o parte a publicului, dar noi nu ne-am plictisit nici măcar o secundă şi am ieşit din sala de cinema nu extenuaţi, ci entuziasmaţi că înţelegem mai bine lumea în care trăim şi, mai ales, conceptele de responsabilitate şi cât de complicat este uneori să împarţi lucrurile în alb şi negru.
Până şi cei mai ancoraţi în prezent dintre spectatori ştiu că cele două bombe atomice detonate de aviaţia americană în oraşele japoneze Hiroshima şi Nagasaki pe 6 şi 9 august 1945 au pus efectiv capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. Oppenheimer retrasează cursa savanţilor americani, germani şi ruşi pentru a inventa bomba atomică, dar şi consecinţele detonării şi modul cum câştigarea războiului de către Aliaţi a deschis uşa pentru ceea ce a rămas în istorie drept Războiul Rece.
Oppenheimer fascinează cu consistentele sale felii de istorie şi ştiinţă, dar şi cu discuţia despre etică şi responsabilitate. Încă din primele cadre îl cunoaştem pe J. Robert Oppenheimer (Cillian Murphy într-un rol care cel mai probabil îi va domina cariera) la câţiva ani după terminarea războiului, când este una dintre cele mai cunoscute persoane de pe glob. Curtat de un important politician, Lewis Strauss (Robert Downey Jr., în sfârşit într-un rol relevant de la despărţirea de Universul Cinematografic Marvel), să preia conducerea departamentului de fizică al unei mari universităţi, Oppenheimer are o misterioasă conversaţie cu Albert Einstein (Tom Conti). Această conversaţie, pe care nu o auzim la început, dar ne este oferită ca o bântuitoare concluzie la sfârşit, "îmbracă" extraordinarul itinerariu al savantului.
Probabil că cea mai interesantă întrebare în ce priveşte viaţa lui Oppenheimer este aceasta: ce simte fizicianul teoretician care se înconjoară în mijlocul deşertului de cele mai luminate minţi ale ştiinţei şi creează cea mai distrugătoare armă din istorie? Cum se poate separa o iniţiativă nobilă, aceea a înaintării cunoaşterii, de uciderea a 200.000 de japonezi, în imensa lor majoritate civili nevinovaţi? Se poate considera şi acest savant nevinovat? Într-un mod clar şi fără echivoc, filmul răspunde la aceste întrebări, creând portretul unui geniu bântuit de consecinţele minţii sale extraordinare...
Bea o cafea înainte de proiecţie şi intră la Oppenheimer, un film care îţi arată cum un extraordinar triumf se poate transforma într-un pahar de otravă, umplându-te de o vină imposibil de ispăşit. Spectatorul este provocat de mai multe ori să se pună în pielea lui Oppenheimer, savantul evreu care ştie că, dacă Germania nazistă câştigă războiul, lumea s-ar putea transforma într-un iad pentru cei ca el, dar şi pentru cercetători şi cunoaştere în general. Rareori poţi găsi o problemă de etică mai complexă şi profundă decât cea ridicată de acest film care poate fi văzut de vineri în cinematografele din întreaga ţară. Tu ce ai fi făcut în locul lui Oppenheimer?
Filmului nu-i aducem decât un reproş: lungul şir de vedete care distrage atenţia de la poveste. Când ai un subiect atât de puternic, chiar nu e nevoie ca pe generic să apară, pe lângă actorii principali, feţe atât de recognoscibile precum cele ale lui Emily Blunt, Matt Damon, Florence Pugh, Josh Hartnett, Casey Affleck, Rami Malek, Matthew Modine, Jack Quaid, Dane DeHaan, Alden Ehrenreich, Jason Clarke şi încă alţii. Pur şi simplu nu era nevoie, iar recunoaşterea pe ecran a tuturor acestor actori distrage inevitabil atenţia de la multele şi marile merite ale filmului.
Durata de trei ore, acţiunea complexă, zecile de personaje şi faptul că filmul face slalom prin mai multe perioade timp ar putea descuraja o parte a publicului, dar noi nu ne-am plictisit nici măcar o secundă şi am ieşit din sala de cinema nu extenuaţi, ci entuziasmaţi că înţelegem mai bine lumea în care trăim şi, mai ales, conceptele de responsabilitate şi cât de complicat este uneori să împarţi lucrurile în alb şi negru.
Până şi cei mai ancoraţi în prezent dintre spectatori ştiu că cele două bombe atomice detonate de aviaţia americană în oraşele japoneze Hiroshima şi Nagasaki pe 6 şi 9 august 1945 au pus efectiv capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. Oppenheimer retrasează cursa savanţilor americani, germani şi ruşi pentru a inventa bomba atomică, dar şi consecinţele detonării şi modul cum câştigarea războiului de către Aliaţi a deschis uşa pentru ceea ce a rămas în istorie drept Războiul Rece.
Oppenheimer fascinează cu consistentele sale felii de istorie şi ştiinţă, dar şi cu discuţia despre etică şi responsabilitate. Încă din primele cadre îl cunoaştem pe J. Robert Oppenheimer (Cillian Murphy într-un rol care cel mai probabil îi va domina cariera) la câţiva ani după terminarea războiului, când este una dintre cele mai cunoscute persoane de pe glob. Curtat de un important politician, Lewis Strauss (Robert Downey Jr., în sfârşit într-un rol relevant de la despărţirea de Universul Cinematografic Marvel), să preia conducerea departamentului de fizică al unei mari universităţi, Oppenheimer are o misterioasă conversaţie cu Albert Einstein (Tom Conti). Această conversaţie, pe care nu o auzim la început, dar ne este oferită ca o bântuitoare concluzie la sfârşit, "îmbracă" extraordinarul itinerariu al savantului.
Probabil că cea mai interesantă întrebare în ce priveşte viaţa lui Oppenheimer este aceasta: ce simte fizicianul teoretician care se înconjoară în mijlocul deşertului de cele mai luminate minţi ale ştiinţei şi creează cea mai distrugătoare armă din istorie? Cum se poate separa o iniţiativă nobilă, aceea a înaintării cunoaşterii, de uciderea a 200.000 de japonezi, în imensa lor majoritate civili nevinovaţi? Se poate considera şi acest savant nevinovat? Într-un mod clar şi fără echivoc, filmul răspunde la aceste întrebări, creând portretul unui geniu bântuit de consecinţele minţii sale extraordinare...
Bea o cafea înainte de proiecţie şi intră la Oppenheimer, un film care îţi arată cum un extraordinar triumf se poate transforma într-un pahar de otravă, umplându-te de o vină imposibil de ispăşit. Spectatorul este provocat de mai multe ori să se pună în pielea lui Oppenheimer, savantul evreu care ştie că, dacă Germania nazistă câştigă războiul, lumea s-ar putea transforma într-un iad pentru cei ca el, dar şi pentru cercetători şi cunoaştere în general. Rareori poţi găsi o problemă de etică mai complexă şi profundă decât cea ridicată de acest film care poate fi văzut de vineri în cinematografele din întreaga ţară. Tu ce ai fi făcut în locul lui Oppenheimer?
Filmului nu-i aducem decât un reproş: lungul şir de vedete care distrage atenţia de la poveste. Când ai un subiect atât de puternic, chiar nu e nevoie ca pe generic să apară, pe lângă actorii principali, feţe atât de recognoscibile precum cele ale lui Emily Blunt, Matt Damon, Florence Pugh, Josh Hartnett, Casey Affleck, Rami Malek, Matthew Modine, Jack Quaid, Dane DeHaan, Alden Ehrenreich, Jason Clarke şi încă alţii. Pur şi simplu nu era nevoie, iar recunoaşterea pe ecran a tuturor acestor actori distrage inevitabil atenţia de la multele şi marile merite ale filmului.
