Nota medie a filmului imi confirma inca odata cat de prosti sunt "cinefilii" romani.
La noi au note mari
1) gunoiul cu / de Sergiu Nicolaescu / Florin Piersic (pentru ca romanii prosti sunt si nostalgici comunisti),
2) mizeriile facute de mediapro (pentru ca platesc postaci),
sau 3) filmele la care totul e simplu de inteles, totul e clar, sa nu-si simta "cinefilul" minte suprasolicitata intre 2 castroane de popcorn ragaite prin 2L de bere la pet.
Filmul este FOARTE BUN, aproape psihologic, dar prostii atat au inteles de-a ajus un film de nota 6 si ceva...
ancota
pe 28 Noiembrie 2021 10:04
Otto barbarul este, poate, cel mai bun exemplu de film în care ideile rămân în capul autorilor (asta în cazul în care chiar au existat) și nu reușesc să ajungă cu niciun chip la spectator. O bălmăjeală de la cap la coadă, o învârteală fără rost în jurul unui eveniment nefericit anchetat, din câte se pare, nu de poliție ci, în mod ciudat, de către Direcția de asistență socială. O premiză greșită, în opinia mea, care distruge orice urmă de credibilitate a poveștii, și așa anemice, acestui film. Rămas astfel fără o poveste coerentă, filmul nu face decât să învârtă personajul principal în jurul cozii, într-un lung proces de răzbunare pe propria persoană și pe cei din jur (mai ales pe părinții pe care îi consideră, probabil, vinovați pentru demonii lui din cap.) și mai ales pe spectatorii care au făcut greșeala de a încerca să privească această producție ce ocupă un binemeritat loc în categoria filmelor de neprivit. Nu știu dacă există cineva care a plătit ceva bani ca să vadă acest film, dar cred că mai onest ar fi ca realizatoarea să plătească spectatorii supuși la această încercare. Spun asta pentru că peste plictiseala nemărginită pe care ți-o induce, filmul reușește să adauge și o acută senzație de dezgust, ducând, astfel, cinematografia românească într-o zonă în care nu a mai fost până acum. Adică am mai vazut filme plictisitoare, dar parcă nu m-au dezgustat așa. În fine, păcat de actori. Ei și-au făcut treaba onest. Marc e chiar ok, Ioana Flora de asemenea, însă, din păcate produsul final lasă mult de dorit.
Tweeknax
pe 12 Noiembrie 2021 19:03
Un film slabut; aveam asteptari mai mari. Actiunea se desfasoara lent, motiv pentru care devine repde plictisitor (este bun ca somnifer insa). Si vechea boala la filmele romanesti: sunetul foarte incet, noroc ca am vazut cu subtitrare in engleza ca sa inteleg ce tot bombaneau pe acolo actorii.
lili22
pe 30 Octombrie 2021 23:27
Nu poate iesi ujn film bun cand se pleaca de la un scenariu foarte slab.Nu se intampla nimic special.Un punkist se plimba de colo-colo si are conversatii scurte si greu de inteles(aceleasi probleme cu sunetul tipice filmelor romanesti).Exista si sex in film.Altfel, cum.Nu mai vorbesc de interpretare .E greu sa faci performanta in filmul acesta.Ioana Flora mi-a placut, Titieni senior semana cu Karl Marx iar Titieni junior face ce poate.
Nu stiu cum am rezistat pana la sfarsit fara sa adorm.
Mihai.Serban
pe 24 Septembrie 2021 13:59
Debutul în lungmetraj al Ruxandrei Ghițescu propune un musical punk rock de liceu, atingând și o temă-capcană: fantezia sinuciderii
La 17 ani, tânărul Otto e o bombă cu ceas. Agresivitatea din privire, creasta de cocoș, geaca Misfits și restul accesoriilor punk, dublate de o atitudine zeflemitoare și, în general, de o alienare catatonică – toate sunt simptomele unei dureri cu mult peste tensiunea normală adolescentină.
Începutul filmului Otto Barbarul ni-l arată pe Octavian/Otto (Marc Titieni) stând de unul singur într-o sală de clasă, înconjurat de instrumente muzicale. Băiatul își cablează chitara și cântă o temă agresivă până își dă burnout și îi scapă un șut în setul de tobe. Apoi, iese din școală însoțit de acuzele portarului, zăbovește preț de o clipă în fața buchetelor de flori și a candelelor aprinse în memoria fostei sale iubite sinucigașe, își aprinde țigara de la candelă, și își vede neliniștit de drum.
Imediat ce ajunge acasă, tânărul e luat la întrebări de către doi angajați de la protecția copilului în legătură cu răposata Laura. Cu toate că unul dintre ei încearcă o abordare mai puțin birocratic-intruzivă, Otto fie refuză să răspundă, fie e monosilabic și suspect. Părinții lui (Adrian Titieni și Mihaela Sârbu) încearcă să îl convingă să vorbească, dar îl văd îndurerat și nu vor să insiste.
Prin portretul de grup al acestor indivizi îndoliați, filmul își propune un joc psihologic complex. Când apare un asemenea gol în viața ta, cu ce îl umpli? Ce faci cu surplusul de durere nedigerată? Cum o dai afară? Pare că părinții lui Otto sunt complet depășiți de situație iar băiatul lor se refugiază în compania vicioasă a cuiva care îi împărtășește durerea, Mirela (Ioana Flora), mama Laurei. Amândoi își gestionează refuzul cu chiu cu vai, prin inerția acestei relații-surogat.
Degeaba încearcă să se apropie o fată de Otto Barbarul. Acesta preferă să își îngroape refuzul în arhiva lui video, unde misterioasa Laura (Ioana Bugarin) se filmează adresându-i-se lui Otto ca unui jurnal postum: „Vrei să-ți arăt o șmecherie?”
Totuși, Otto încearcă să își metabolizeze durerea, privind obsesiv această arhivă, montând-o, repetând-o și zoomând-o, căutând, parcă, un fir roșu, o certitudine de care să se agațe.
„Șmecheriile” Laurei, precum și replica iubitului ei „Otto Barbarul omoară balaurul și salvează prințesa”, semnalează câteva mituri denaturate. Retrospectiv, ceea ce pare a fi o joacă de-a moartea nu poate fi decât cronica unei sinucideri anunțate. Iar stângăcia familiei și a societății de a răspunde în fața teribilismului copiilor pare a fi exact ceea ce în întreține. De la ignoranța părinților până la eroismul forțat al psihologului de la protecția copilului, Costin (Iulian Postelnicu), care tot încearcă să se apropie de tânăr, propunându-i-se într-un mod suspect ca salvator.
Critica a atras atenția asupra faptului că Otto Barbarul ar trebui văzut împreună cu familia, fiindcă experiența acestui film pare să lege o punte altminteri inaccesibilă între copiii „înstrăinați și de neînțeles” și părinții „încremeniți și intoleranți”. În felul ei, critica are dreptate, însă trebuie ținut cont și de faptul că filmul imită aceeași joacă teribilistă a personajelor. Laura e o prezență-fetiș; o fată frumoasă, decorată ba cu o perucă albastră, ba cu un catchphrase fantezist („Vrei să-ți arăt o șmecherie?”), schițată parcă după portretul robot al unui sinucigaș de neînțeles.
Otto e un personaj mai veridic. Chiar dacă își descarcă furia pe obiecte și pe oameni, e grijuliu cu Bubu (Constantin Drăgănescu), bunicul lui incapacitat. Chiar dacă îl detestă pe Costin și îi refuză ajutorul, nu ezită să apeleze la el atunci când Bubu dispare. Așadar, Otto e antrenat de o serie de contradicții pe care caută neîncetat să le dezlege, tot astfel provocându-le. Iar Marc Titieni e cu atât mai convingător cu cât își expune propria revoltă față de tatăl lui din film, care e și tatăl lui real, Adrian Titieni.
Cât despre filmulețele Laurei și ale lui Otto – nu e ușor să reconstruiești ficțional, la comandă, magia autenticității unei arhive personale. E drept că e o tehnică narativă tentantă și ofertantă, mai ales în elucidarea misterului din spatele unei sinucideri. Iar aici, debutul Ruxandrei Ghițescu propune o altă enigmă psihologică. Nu numai că Laura s-a sinucis de față cu iubitul ei în timp ce el o filma, dar Otto Barbarul nici n-a omorât balaurul, nici n-a salvat prințesa.
La noi au note mari
1) gunoiul cu / de Sergiu Nicolaescu / Florin Piersic (pentru ca romanii prosti sunt si nostalgici comunisti),
2) mizeriile facute de mediapro (pentru ca platesc postaci),
sau 3) filmele la care totul e simplu de inteles, totul e clar, sa nu-si simta "cinefilul" minte suprasolicitata intre 2 castroane de popcorn ragaite prin 2L de bere la pet.
Filmul este FOARTE BUN, aproape psihologic, dar prostii atat au inteles de-a ajus un film de nota 6 si ceva...
Nu stiu cum am rezistat pana la sfarsit fara sa adorm.
La 17 ani, tânărul Otto e o bombă cu ceas. Agresivitatea din privire, creasta de cocoș, geaca Misfits și restul accesoriilor punk, dublate de o atitudine zeflemitoare și, în general, de o alienare catatonică – toate sunt simptomele unei dureri cu mult peste tensiunea normală adolescentină.
Începutul filmului Otto Barbarul ni-l arată pe Octavian/Otto (Marc Titieni) stând de unul singur într-o sală de clasă, înconjurat de instrumente muzicale. Băiatul își cablează chitara și cântă o temă agresivă până își dă burnout și îi scapă un șut în setul de tobe. Apoi, iese din școală însoțit de acuzele portarului, zăbovește preț de o clipă în fața buchetelor de flori și a candelelor aprinse în memoria fostei sale iubite sinucigașe, își aprinde țigara de la candelă, și își vede neliniștit de drum.
Imediat ce ajunge acasă, tânărul e luat la întrebări de către doi angajați de la protecția copilului în legătură cu răposata Laura. Cu toate că unul dintre ei încearcă o abordare mai puțin birocratic-intruzivă, Otto fie refuză să răspundă, fie e monosilabic și suspect. Părinții lui (Adrian Titieni și Mihaela Sârbu) încearcă să îl convingă să vorbească, dar îl văd îndurerat și nu vor să insiste.
Prin portretul de grup al acestor indivizi îndoliați, filmul își propune un joc psihologic complex. Când apare un asemenea gol în viața ta, cu ce îl umpli? Ce faci cu surplusul de durere nedigerată? Cum o dai afară? Pare că părinții lui Otto sunt complet depășiți de situație iar băiatul lor se refugiază în compania vicioasă a cuiva care îi împărtășește durerea, Mirela (Ioana Flora), mama Laurei. Amândoi își gestionează refuzul cu chiu cu vai, prin inerția acestei relații-surogat.
Degeaba încearcă să se apropie o fată de Otto Barbarul. Acesta preferă să își îngroape refuzul în arhiva lui video, unde misterioasa Laura (Ioana Bugarin) se filmează adresându-i-se lui Otto ca unui jurnal postum: „Vrei să-ți arăt o șmecherie?”
Totuși, Otto încearcă să își metabolizeze durerea, privind obsesiv această arhivă, montând-o, repetând-o și zoomând-o, căutând, parcă, un fir roșu, o certitudine de care să se agațe.
„Șmecheriile” Laurei, precum și replica iubitului ei „Otto Barbarul omoară balaurul și salvează prințesa”, semnalează câteva mituri denaturate. Retrospectiv, ceea ce pare a fi o joacă de-a moartea nu poate fi decât cronica unei sinucideri anunțate. Iar stângăcia familiei și a societății de a răspunde în fața teribilismului copiilor pare a fi exact ceea ce în întreține. De la ignoranța părinților până la eroismul forțat al psihologului de la protecția copilului, Costin (Iulian Postelnicu), care tot încearcă să se apropie de tânăr, propunându-i-se într-un mod suspect ca salvator.
Critica a atras atenția asupra faptului că Otto Barbarul ar trebui văzut împreună cu familia, fiindcă experiența acestui film pare să lege o punte altminteri inaccesibilă între copiii „înstrăinați și de neînțeles” și părinții „încremeniți și intoleranți”. În felul ei, critica are dreptate, însă trebuie ținut cont și de faptul că filmul imită aceeași joacă teribilistă a personajelor. Laura e o prezență-fetiș; o fată frumoasă, decorată ba cu o perucă albastră, ba cu un catchphrase fantezist („Vrei să-ți arăt o șmecherie?”), schițată parcă după portretul robot al unui sinucigaș de neînțeles.
Otto e un personaj mai veridic. Chiar dacă își descarcă furia pe obiecte și pe oameni, e grijuliu cu Bubu (Constantin Drăgănescu), bunicul lui incapacitat. Chiar dacă îl detestă pe Costin și îi refuză ajutorul, nu ezită să apeleze la el atunci când Bubu dispare. Așadar, Otto e antrenat de o serie de contradicții pe care caută neîncetat să le dezlege, tot astfel provocându-le. Iar Marc Titieni e cu atât mai convingător cu cât își expune propria revoltă față de tatăl lui din film, care e și tatăl lui real, Adrian Titieni.
Cât despre filmulețele Laurei și ale lui Otto – nu e ușor să reconstruiești ficțional, la comandă, magia autenticității unei arhive personale. E drept că e o tehnică narativă tentantă și ofertantă, mai ales în elucidarea misterului din spatele unei sinucideri. Iar aici, debutul Ruxandrei Ghițescu propune o altă enigmă psihologică. Nu numai că Laura s-a sinucis de față cu iubitul ei în timp ce el o filma, dar Otto Barbarul nici n-a omorât balaurul, nici n-a salvat prințesa.