Părerea criticului
Un film inedit prin subiect şi prin abordare, documentarul Ouăle lui Tarzan, de Alexandru Solomon, împleteşte două planuri, cel al studiului cercetărilor pe maimuţe şi cel al studiului lumii Abhaziei, paradis şi iad în acelaşi timp, ce oferă o imagine comparabilă cu a României de după Revoluţie. Este un film care reuşeşte să evite polemica în pofida unui subiect controversat.
Documentarul vorbeşte, pe de o parte, despre experienţele pe maimuţe ale unui medic îndrăzneţ, Ivanov, dar aparent fără scrupule, care a fondat în sudul actualei Federaţii Ruse (la Suhumi, Abhazia, pe litoralul estic al Mării Negre) un institut de cercetări. Ivanov dorea să creeze un hibrid om-maimuţă. Subiectul avea şanse să nască un documentar despre sinistra lipsă de etică în experimentele pe animale. Dar regizorul a evitat o condamnare facilă, dintr-o perspectivă occidentală şi umanitară - de genul „experimentele pe maimuţe sunt rele şi inumane” ori „a crea hibrizi e imoral”. Tentaţia în abordarea cercetării este fie de a o lăuda, fie de a o demoniza, iar meritul lui Alexandru Solomon este că evită ambele tentaţii: el caută să găsească o a treia faţă, şi reuşeşte.
Alexandru Solomon descoperă omenia din viaţa de zi cu zi a cercetătorilor, medicilor şi lucrătorilor din institut: aceştia sunt surprinşi mai degrabă luând maimuţele acasă ca animale de companie. Unii medici sunt vârstnici şi - ghicim - nostalgici ai Uniunii Sovietice, alţii sunt tineri şi invidiază viaţa în Occident, după cum unii sunt atei iar alţii religioşi, însă niciunii nu sunt „asistenţi ai morţii”. Nu e nimic horror în această poveste - nici măcar în nopțile cu lună din grădina institutului. Nici fondatorul institului nu e un Frankenstein: documentaristul reușește să rămână obiectiv.
Latura tenebroasă există însă în documentar - e amintirea războiului civil din anii 1990, imediat după destrămarea Uniunii Sovietice. Pentru că filmul nu ocolește subiectul: clădirile bombardate, memoriale în care oamenii își plâng morții din război, imaginii cu veteranii luptelor - arată o istorie recentă dureroasă, un război civil cu victime nevinovate. Povestea războiului lor e aceeşi cu a destrămării Iugoslaviei portretizate în filmele lui Kusturica.
Advertisement
Când între cercetătoarele de la clinică apare polemica dacă omul se trage sau nu din maimuţă - răspunsul îl putem ghici, în contextul războiului civil din regiune, una dintre cercetătoare apropiind omul de maimuţe prin prisma violenţei gratuite.
Maimuţele sunt privite gradual în film - întâi ca nişte curiozităţi, apoi ca subiecte de cercetare, ca animale de companie şi, într-un final, ca alter-ego al oamenilor.
Pe de altă parte, filmul relevă un experiment aproape eşuat, cel prin care cercetările pe maimuţe trebuia să ofere oamenilor o viaţă mai bună. Dar nicăieri în film nu-i vedem pe beneficiarii acestei cercetări.
Sensul titlului este descoperirea feţei nebănuite a relaţiei om-maimuţă: şi nu este vorba doar de sensul darwinian, şi nici doar de relaţia între cercetător - animal de laborator.
Documentarul vorbeşte, pe de o parte, despre experienţele pe maimuţe ale unui medic îndrăzneţ, Ivanov, dar aparent fără scrupule, care a fondat în sudul actualei Federaţii Ruse (la Suhumi, Abhazia, pe litoralul estic al Mării Negre) un institut de cercetări. Ivanov dorea să creeze un hibrid om-maimuţă. Subiectul avea şanse să nască un documentar despre sinistra lipsă de etică în experimentele pe animale. Dar regizorul a evitat o condamnare facilă, dintr-o perspectivă occidentală şi umanitară - de genul „experimentele pe maimuţe sunt rele şi inumane” ori „a crea hibrizi e imoral”. Tentaţia în abordarea cercetării este fie de a o lăuda, fie de a o demoniza, iar meritul lui Alexandru Solomon este că evită ambele tentaţii: el caută să găsească o a treia faţă, şi reuşeşte.
Alexandru Solomon descoperă omenia din viaţa de zi cu zi a cercetătorilor, medicilor şi lucrătorilor din institut: aceştia sunt surprinşi mai degrabă luând maimuţele acasă ca animale de companie. Unii medici sunt vârstnici şi - ghicim - nostalgici ai Uniunii Sovietice, alţii sunt tineri şi invidiază viaţa în Occident, după cum unii sunt atei iar alţii religioşi, însă niciunii nu sunt „asistenţi ai morţii”. Nu e nimic horror în această poveste - nici măcar în nopțile cu lună din grădina institutului. Nici fondatorul institului nu e un Frankenstein: documentaristul reușește să rămână obiectiv.
Latura tenebroasă există însă în documentar - e amintirea războiului civil din anii 1990, imediat după destrămarea Uniunii Sovietice. Pentru că filmul nu ocolește subiectul: clădirile bombardate, memoriale în care oamenii își plâng morții din război, imaginii cu veteranii luptelor - arată o istorie recentă dureroasă, un război civil cu victime nevinovate. Povestea războiului lor e aceeşi cu a destrămării Iugoslaviei portretizate în filmele lui Kusturica.
Advertisement
Când între cercetătoarele de la clinică apare polemica dacă omul se trage sau nu din maimuţă - răspunsul îl putem ghici, în contextul războiului civil din regiune, una dintre cercetătoare apropiind omul de maimuţe prin prisma violenţei gratuite.
Maimuţele sunt privite gradual în film - întâi ca nişte curiozităţi, apoi ca subiecte de cercetare, ca animale de companie şi, într-un final, ca alter-ego al oamenilor.
Pe de altă parte, filmul relevă un experiment aproape eşuat, cel prin care cercetările pe maimuţe trebuia să ofere oamenilor o viaţă mai bună. Dar nicăieri în film nu-i vedem pe beneficiarii acestei cercetări.
Sensul titlului este descoperirea feţei nebănuite a relaţiei om-maimuţă: şi nu este vorba doar de sensul darwinian, şi nici doar de relaţia între cercetător - animal de laborator.
