Părerea criticului
"Oul de cuc"-u bau...!
Cai albaştri pe pereţi
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
"Finalul poveştii - neaşteptat poate - încearcă să urmărească numai Dumnezeu ştie ce", recunoaşte cu modestie textul conceptual din caietul de presă, intitulat aproximativ "sinopsis" (ambiguitate scuzabilă, dat fiind că profesiunea scenaristicii în România abia se căzneşte să se nască, iar autorii ouători ai acestui derutant "cuib peste un ou de cuc" provin dintr-o generaţie cu multişor anterioară. Ca atare, umilinţa mărturisirii de mai sus devine cam neavenită, din moment ce mult mai cuprinzător şi adecvat ar fi fost să spună: "Totalul poveştii încearcă să urmărească numai Dumnezeu ştie ce." La fel de sincer, Ioan Cărmăzan admite public: "Credeam că fac un film poliţist, pentru ca de la un moment dat să-mi dau seama că habar n-aveam ce film făceam. Poate că este, în primul rând, un film despre prietenie. Oricum, important e că echipa a lucrat cu multă plăcere, şi ne-am simţit foarte bine împreună la filmare."
Pe la începutul anilor '80, când Cărmăzan îşi realiza minunatul film de debut, niciodată egalat, "Ţapinarii", Constantin "Titi" Popescu era fără discuţie cel mai capabil director de film din Buftea. O vorbă veche din popor spunea: "Zi-i lui Titi: «S-a schimbat modificarea, aşa că la filmarea de mâine am nevoie de zece cai albaştri pe terasă la Inter!» - şi a doua zi, îl găseşti pe Titi Popescu la Inter cu o macara şi douăzeci de cai albaştri, ca să ai de unde-alege!" Nu e de mirare că, după 1990, casa Filmex s-a vădit cea mai solidă şi respectabilă, singura care a supravieţuit - ba chiar, cât se poate de onorabil! - sinuciderii în masă care a măcelărit Alphele, Gammele, Starurile, Solarisele şi Profilmele născute din fervoarea Revoluţiei. Şi la fel de puţin surprinzător este şi faptul că Titi Popescu şi-a perpetuat moştenirea, vârfuită, prin intermediul talentatului său fiu cu aceeaşi nume, autor al trilogiei despre rezistenţa anticomunistă din munţi, începută cu extraordinarul film dedicat grupării lui Ioan Gavrilă Ogoranu.
Faptul că până şi un asemenea cumul de calităţi profesionale riscă să gliseze uneori pe panta veleitarismului poate fi iertat, de vreme ce, cum spuneam mai sus, în cinematografia noastră încă nu s-a făcut auzit un glas care să proclame sonor şi răspicat lucrul pe care mi-l şoptea în timpul conferinţei de presă o colegă care, nu întâmplător, este concomitent scenaristă şi producătoare de film: "Fraţilor, să fie clar o dată pentru totdeauna: nu oricine poate să scrie scenarii!" Nici chiar treizeci-patruzeci de ani trudiţi pe platouri, cu oricâtă competenţă, nu pot echivala cu indispensabila şcolire dramaturgică - fortificată şi cu ajutorul experienţei. Sunt pur şi simplu chestii diferite. Nu pui medicul anestezist să taie cu scalpelul, indiferent la câte operaţii a asistat, şi nici chirurgului nu-i pui cloroformu-n mână, că omori pacientul (în afara cazului de excepţie al unei eventuale duble-specializări serioase)... Sau, mai la obiect: oare cum s-ar fi descurcat Titus Popovici cu diafragma, expunerea, sharff-ul şi pusul luminii, dacă i se năzărea la bătrâneţe să se dea şi director de imagine? Ori, la o adică, dacă-i cereai cai albaştri pe pereţi, oare ce-ţi aducea...?
Nimeni n-ar avea de ce să conteste talentul unei autoare consacrate de romane poliţiste ca Rodica Ojoc-Braşoveanu - iar romanul ei "Fuga" propune o premisă cinematografică extrem de generoasă: dacă un ofiţer sub acoperire i se alătură unui infractor urmărit, pentru a găsi milioanele de dolari furate şi ascunse? Dar dacă, pe parcursul acestei fugi, între cei doi se leagă o prietenie adevărată? Povestea pleacă de la o întâmplare reală - şi, culmea, continuată cu o "parte a doua" pe care chiar şi cel mai bun scenarist cu greu ar fi nimerit-o atât de bine: la câtva timp după îndeplinirea misiunii, ofiţerul comite un accident grav de circulaţie, e închis şi ajunge în aceeaşi puşcărie cu fostul său "vânat" şi "prieten".
Nu mai e nevoie să subliniem cât de generoasă era această poveste de pornire. Dacă filmul reuşea, poate ar fi meritat să detaliem etapele de creaţie, urmărind pas cu pas drumul de la roman, prin scenariu, până pe peliculă. Pentru marele public, însă, e irelevant cine cât a stricat - ajunge să analizăm coordonatele eşecului strict la nivel de produs finit.
Conform unui vechi nărav al scenariştilor români neprofesionişti (adică, al celor mai mulţi dintre ei), scriptul nu reuşeşte să se închege într-o structură dramaturgică echilibrată, solidă şi completă, nefăcând altceva decât să înşire ca mărgelele pe aţă diversele peripeţii ale celor doi fugari. Actul întâi, în special, e incredibil de defectuos, lipsindu-i principalele elemente de bază ale oricărui setup - o bună caracterizare umană a personajelor (reală sau amăgitoare), un crescendo tensional apt să amorseze interesul spectatorilor şi, mai ales, abilitatea de a crea acea convergenţă a vectorilor introductivi care defineşte un plot point 1 cu adevărat eficient şi energic. Ca şi cum aceste lacune scenaristice n-ar fi de ajuns, regia se distinge printr-un atotcuprinzător arsenal de artificiozităţi, snobisme şi copilării - începând cu decorul supraîncărcat de recuzită şi costume (căruia Rudy Rosenfeld îi zice "camera secretă"), continuând cu replicile "adânci" ce se voiau rampe de lansare a acţiunii, şi încheind cu accentele cabotine ale pornirii la drum (atât vizuale, cât şi sonore).
Pentru cine n-a ieşit din sală în aceste prime douăzeci de minute, continuarea poate fi oarecum dezamăgitoare, căci se cam termină elementele de comic involuntar care însufleţiseră începutul poveştii şi nu mai rămâne decât o suită de alergături haotice peste tot felul de munţi şi văi, drumuri şi poduri, şi alte plaiuri ale patriei noastre. Dacă în prima parte un neavizat ar putea crede că a nimerit la o tentativă de parodie după filmele de aventuri şi poliţiste de factura "B.D..."-urilor lui Drăgan şi a comisarilor lui Nicolaescu, ulterior începem să ne întrebăm dacă ceea ce vedem e real, dacă nu cumva e jocul de-a hoţii şi vardiştii al unor copii (descris prin pătrunderea în planul imaginar al fanteziei lor), sau poate doar un vis - variante improbabile, în ultimă instanţă, de vreme ce atât jocurile copiilor, cât şi evoluţiile onirice, au totuşi propriile lor sisteme logice.
Antagonistul principal, adică poliţia, se distinge prin absenţă - îi lipseşte orice formă de personalitate, individuală sau ca instituţie, şi figurează doar prin trei componente: ici-colo, câte un baraj rutier pe care fugarii-l văd de departe şi-l fentează; colo-ici, câte o maşină care năvăleşte-n faţa casei unde s-au aciuit, lăsând să năvălească niscaiva miliţieni buimac-zbuciumaţi; când şi când, George Alexandru la costum cu cravată, intrând pătruns în câte-o cameră, pe acorduri de pa-ba-bam, pa-ba-bammm, sau privind lung, încruntat, spre cameră (nu spre aia de-a intrat, ci spre aia de filmat). În rest, apar varii personaje, care susţinători, care turnători, îndrumate să joace gros, cu tuşe caricaturale complet gratuite (Gabriel Spahiu, încaltea, e okay - da' ce caut-acolo Marilena Chelaru, şi de ce în halul ăla, Dumnezeu cu mila!). Prin toată această împletitură se insinuează în filigran nişte dialoguri de o stupizenie absconsă, asezonate cu multe-multe-multe vorbe fără perdea, ca să sune ca-n viaţă.
În ceea ce-l priveşte pe Marian Stanciu, mai am puţin şi-mi pierd orice speranţă. Cândva, omul ăsta ştia să filmeze superb, dar de pe la "Nekro", "Noro" şi "Vlad nemuritorul" încoace, parcă n-ar mai fi el! Face nişte compoziţii de cadru plate şi sterile, nu mai ştie să pună lumina, îngrămădind tot felul de băi orbitoare modelate cu spoturi din cele mai imposibile direcţii, brambureşte focusul - filmul de faţă întrebuinţează până la saţietate schimbările de sharff agresive şi eminamente nemotivate (ba de pe-un zid pe-o frunză, ba de pe frunză înapoi pe zid - fără nici o legătură cu povestea, doar ca să "puncteze" că se pune la cale ceva nasol, mai ales că şi muzica trânteşte câte-un răget pe-acolo), şi de multe ori atât de încete, încât ne ţine cu tulbureala-n ochi secunde-n şir. Nu-i vorbă, surprize similare ne rezervă şi monteuza Corina Stavilă, care lasă netăiate ditamai cozile de cadru, fie clare, fie ceţoase, da-n orice caz inutile - că de ritm, ce să mai vorbim... Rareri am văzut un "chase-movie" mai lălăit - astfel nici chiar muzica sacadat-amatoricească şi insistent-redundantă (Ene Gelu Sergiu, Andrei Buzoianu şi Mircea Sebastian Badiu - un trio extrem de interesant, având în vedere că toate frăzuţele melodice sună cam la fel), lipită îmbelşugat pe majoritatea secvenţelor, nu reuşeşte să alunge impresia unui "Nani nani puiu mamii" încropit la sintetizator.
Dar, pentru că nimeni nu e perfect, "Oul de cuc" are şi el o calitate - ba chiar două, şi încă importante: pe Andi Vasluianu şi Bogdan Dumitrache, în rolurile principale. Spuneam cu un prilej (cred că vorbind despre interpreţii din "Eva" lui Adrian Popovici), că există două feluri de actori buni: ăia care pot să joace şi prost, când nimeresc pe mâna unor ageamii, şi cei pur şi simplu incapabili să se prostească - aşa cum se spunea pe vremuri despre Toma Caragiu: e genial şi dacă-l pui să-ţi citească mersul trenurilor. Poate că e încă devreme ca să-i declarăm "geniali" pe Andi şi Boogie, dar cu prestaţiile de aici au dovedit încă o dată că, indiferent cine le-ar da "motor", sunt doi actori imbatabili.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
30 noiembrie, 2010, h. 19:01-20:58
Bucureşti, România
Cai albaştri pe pereţi
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
"Finalul poveştii - neaşteptat poate - încearcă să urmărească numai Dumnezeu ştie ce", recunoaşte cu modestie textul conceptual din caietul de presă, intitulat aproximativ "sinopsis" (ambiguitate scuzabilă, dat fiind că profesiunea scenaristicii în România abia se căzneşte să se nască, iar autorii ouători ai acestui derutant "cuib peste un ou de cuc" provin dintr-o generaţie cu multişor anterioară. Ca atare, umilinţa mărturisirii de mai sus devine cam neavenită, din moment ce mult mai cuprinzător şi adecvat ar fi fost să spună: "Totalul poveştii încearcă să urmărească numai Dumnezeu ştie ce." La fel de sincer, Ioan Cărmăzan admite public: "Credeam că fac un film poliţist, pentru ca de la un moment dat să-mi dau seama că habar n-aveam ce film făceam. Poate că este, în primul rând, un film despre prietenie. Oricum, important e că echipa a lucrat cu multă plăcere, şi ne-am simţit foarte bine împreună la filmare."
Pe la începutul anilor '80, când Cărmăzan îşi realiza minunatul film de debut, niciodată egalat, "Ţapinarii", Constantin "Titi" Popescu era fără discuţie cel mai capabil director de film din Buftea. O vorbă veche din popor spunea: "Zi-i lui Titi: «S-a schimbat modificarea, aşa că la filmarea de mâine am nevoie de zece cai albaştri pe terasă la Inter!» - şi a doua zi, îl găseşti pe Titi Popescu la Inter cu o macara şi douăzeci de cai albaştri, ca să ai de unde-alege!" Nu e de mirare că, după 1990, casa Filmex s-a vădit cea mai solidă şi respectabilă, singura care a supravieţuit - ba chiar, cât se poate de onorabil! - sinuciderii în masă care a măcelărit Alphele, Gammele, Starurile, Solarisele şi Profilmele născute din fervoarea Revoluţiei. Şi la fel de puţin surprinzător este şi faptul că Titi Popescu şi-a perpetuat moştenirea, vârfuită, prin intermediul talentatului său fiu cu aceeaşi nume, autor al trilogiei despre rezistenţa anticomunistă din munţi, începută cu extraordinarul film dedicat grupării lui Ioan Gavrilă Ogoranu.
Faptul că până şi un asemenea cumul de calităţi profesionale riscă să gliseze uneori pe panta veleitarismului poate fi iertat, de vreme ce, cum spuneam mai sus, în cinematografia noastră încă nu s-a făcut auzit un glas care să proclame sonor şi răspicat lucrul pe care mi-l şoptea în timpul conferinţei de presă o colegă care, nu întâmplător, este concomitent scenaristă şi producătoare de film: "Fraţilor, să fie clar o dată pentru totdeauna: nu oricine poate să scrie scenarii!" Nici chiar treizeci-patruzeci de ani trudiţi pe platouri, cu oricâtă competenţă, nu pot echivala cu indispensabila şcolire dramaturgică - fortificată şi cu ajutorul experienţei. Sunt pur şi simplu chestii diferite. Nu pui medicul anestezist să taie cu scalpelul, indiferent la câte operaţii a asistat, şi nici chirurgului nu-i pui cloroformu-n mână, că omori pacientul (în afara cazului de excepţie al unei eventuale duble-specializări serioase)... Sau, mai la obiect: oare cum s-ar fi descurcat Titus Popovici cu diafragma, expunerea, sharff-ul şi pusul luminii, dacă i se năzărea la bătrâneţe să se dea şi director de imagine? Ori, la o adică, dacă-i cereai cai albaştri pe pereţi, oare ce-ţi aducea...?
Nimeni n-ar avea de ce să conteste talentul unei autoare consacrate de romane poliţiste ca Rodica Ojoc-Braşoveanu - iar romanul ei "Fuga" propune o premisă cinematografică extrem de generoasă: dacă un ofiţer sub acoperire i se alătură unui infractor urmărit, pentru a găsi milioanele de dolari furate şi ascunse? Dar dacă, pe parcursul acestei fugi, între cei doi se leagă o prietenie adevărată? Povestea pleacă de la o întâmplare reală - şi, culmea, continuată cu o "parte a doua" pe care chiar şi cel mai bun scenarist cu greu ar fi nimerit-o atât de bine: la câtva timp după îndeplinirea misiunii, ofiţerul comite un accident grav de circulaţie, e închis şi ajunge în aceeaşi puşcărie cu fostul său "vânat" şi "prieten".
Nu mai e nevoie să subliniem cât de generoasă era această poveste de pornire. Dacă filmul reuşea, poate ar fi meritat să detaliem etapele de creaţie, urmărind pas cu pas drumul de la roman, prin scenariu, până pe peliculă. Pentru marele public, însă, e irelevant cine cât a stricat - ajunge să analizăm coordonatele eşecului strict la nivel de produs finit.
Conform unui vechi nărav al scenariştilor români neprofesionişti (adică, al celor mai mulţi dintre ei), scriptul nu reuşeşte să se închege într-o structură dramaturgică echilibrată, solidă şi completă, nefăcând altceva decât să înşire ca mărgelele pe aţă diversele peripeţii ale celor doi fugari. Actul întâi, în special, e incredibil de defectuos, lipsindu-i principalele elemente de bază ale oricărui setup - o bună caracterizare umană a personajelor (reală sau amăgitoare), un crescendo tensional apt să amorseze interesul spectatorilor şi, mai ales, abilitatea de a crea acea convergenţă a vectorilor introductivi care defineşte un plot point 1 cu adevărat eficient şi energic. Ca şi cum aceste lacune scenaristice n-ar fi de ajuns, regia se distinge printr-un atotcuprinzător arsenal de artificiozităţi, snobisme şi copilării - începând cu decorul supraîncărcat de recuzită şi costume (căruia Rudy Rosenfeld îi zice "camera secretă"), continuând cu replicile "adânci" ce se voiau rampe de lansare a acţiunii, şi încheind cu accentele cabotine ale pornirii la drum (atât vizuale, cât şi sonore).
Pentru cine n-a ieşit din sală în aceste prime douăzeci de minute, continuarea poate fi oarecum dezamăgitoare, căci se cam termină elementele de comic involuntar care însufleţiseră începutul poveştii şi nu mai rămâne decât o suită de alergături haotice peste tot felul de munţi şi văi, drumuri şi poduri, şi alte plaiuri ale patriei noastre. Dacă în prima parte un neavizat ar putea crede că a nimerit la o tentativă de parodie după filmele de aventuri şi poliţiste de factura "B.D..."-urilor lui Drăgan şi a comisarilor lui Nicolaescu, ulterior începem să ne întrebăm dacă ceea ce vedem e real, dacă nu cumva e jocul de-a hoţii şi vardiştii al unor copii (descris prin pătrunderea în planul imaginar al fanteziei lor), sau poate doar un vis - variante improbabile, în ultimă instanţă, de vreme ce atât jocurile copiilor, cât şi evoluţiile onirice, au totuşi propriile lor sisteme logice.
Antagonistul principal, adică poliţia, se distinge prin absenţă - îi lipseşte orice formă de personalitate, individuală sau ca instituţie, şi figurează doar prin trei componente: ici-colo, câte un baraj rutier pe care fugarii-l văd de departe şi-l fentează; colo-ici, câte o maşină care năvăleşte-n faţa casei unde s-au aciuit, lăsând să năvălească niscaiva miliţieni buimac-zbuciumaţi; când şi când, George Alexandru la costum cu cravată, intrând pătruns în câte-o cameră, pe acorduri de pa-ba-bam, pa-ba-bammm, sau privind lung, încruntat, spre cameră (nu spre aia de-a intrat, ci spre aia de filmat). În rest, apar varii personaje, care susţinători, care turnători, îndrumate să joace gros, cu tuşe caricaturale complet gratuite (Gabriel Spahiu, încaltea, e okay - da' ce caut-acolo Marilena Chelaru, şi de ce în halul ăla, Dumnezeu cu mila!). Prin toată această împletitură se insinuează în filigran nişte dialoguri de o stupizenie absconsă, asezonate cu multe-multe-multe vorbe fără perdea, ca să sune ca-n viaţă.
În ceea ce-l priveşte pe Marian Stanciu, mai am puţin şi-mi pierd orice speranţă. Cândva, omul ăsta ştia să filmeze superb, dar de pe la "Nekro", "Noro" şi "Vlad nemuritorul" încoace, parcă n-ar mai fi el! Face nişte compoziţii de cadru plate şi sterile, nu mai ştie să pună lumina, îngrămădind tot felul de băi orbitoare modelate cu spoturi din cele mai imposibile direcţii, brambureşte focusul - filmul de faţă întrebuinţează până la saţietate schimbările de sharff agresive şi eminamente nemotivate (ba de pe-un zid pe-o frunză, ba de pe frunză înapoi pe zid - fără nici o legătură cu povestea, doar ca să "puncteze" că se pune la cale ceva nasol, mai ales că şi muzica trânteşte câte-un răget pe-acolo), şi de multe ori atât de încete, încât ne ţine cu tulbureala-n ochi secunde-n şir. Nu-i vorbă, surprize similare ne rezervă şi monteuza Corina Stavilă, care lasă netăiate ditamai cozile de cadru, fie clare, fie ceţoase, da-n orice caz inutile - că de ritm, ce să mai vorbim... Rareri am văzut un "chase-movie" mai lălăit - astfel nici chiar muzica sacadat-amatoricească şi insistent-redundantă (Ene Gelu Sergiu, Andrei Buzoianu şi Mircea Sebastian Badiu - un trio extrem de interesant, având în vedere că toate frăzuţele melodice sună cam la fel), lipită îmbelşugat pe majoritatea secvenţelor, nu reuşeşte să alunge impresia unui "Nani nani puiu mamii" încropit la sintetizator.
Dar, pentru că nimeni nu e perfect, "Oul de cuc" are şi el o calitate - ba chiar două, şi încă importante: pe Andi Vasluianu şi Bogdan Dumitrache, în rolurile principale. Spuneam cu un prilej (cred că vorbind despre interpreţii din "Eva" lui Adrian Popovici), că există două feluri de actori buni: ăia care pot să joace şi prost, când nimeresc pe mâna unor ageamii, şi cei pur şi simplu incapabili să se prostească - aşa cum se spunea pe vremuri despre Toma Caragiu: e genial şi dacă-l pui să-ţi citească mersul trenurilor. Poate că e încă devreme ca să-i declarăm "geniali" pe Andi şi Boogie, dar cu prestaţiile de aici au dovedit încă o dată că, indiferent cine le-ar da "motor", sunt doi actori imbatabili.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
30 noiembrie, 2010, h. 19:01-20:58
Bucureşti, România
