Părerea criticului
Mai scurt, mai intens, mai imprevizibil şi parcă mai puţin sforăitor decât predecesorul său, Pacific Rim 2: Revolta ar trebui văzut la cinema pe un ecran cât mai mare, pentru că punctul său forte sunt efectele speciale şi încleştările între roboţii gigantici, jaeger-ii, şi monştrii kaiju. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest sequel ce se lansează vineri.
Pacific Rim 2 reia povestea la zece ani de la evenimentele din primul film, de această dată cu Jake Pentecost (tot mai celebrul John Boyega din noua trilogie Star Wars), fiul eroului din filmul original, în prim-plan. Evenimentele se succed suficient de repede ca să nu observi cât de străveziu este scenariul, cât de evidentă este "reţeta" şi că cea mai mare parte a bugetului a fost cheltuită pe distrugerile provocate de roboţi şi monştri.
Un montaj de la începutul filmului descrie contextul: omenirea se simte în siguranţă acum, la un deceniu după lupta câştigată împotriva invaziei extraterestre. Dar, evident, distrugerile rămân, iar unele din oraşele distruse nu vor fi reconstruite niciodată. Într-unul din decorurile postapocaliptice îl vedem pe Jake, fost pilot de jaeger al cărui destin se desparte de armată după ce câştigarea războiului o face pe aceasta inutilă. În urma unor împrejurări, Jake revine în armată şi acest lucru pică exact la ţanc, pentru că, surpriză, monştrii îşi refac apariţia.
Comparat de mulţi cu franciza Transformers, Pacific Rim este mai degrabă un hibrid între filmele lui Michael Bay şi Power Rangers. Un loc important în poveste îl ocupă cadeţii unităţii militare şi, chiar dacă aceste personaje sunt mai mult decât rudimentare în scenariu, ele imprimă filmului un aer şi o energie adolescentine, ceea ce îl face cu atât mai atractiv pentru spectatorii din această grupă de vârstă. Un rol principal îl are debutanta Cailee Speany, care o interpretează pe Amara, o adolescentă întreprinzătoare ce intră în atenţia armatei după ce îşi construieşte propriul Jaeger.
Creator al sângerosului serial Spartacus pentru canalul Starz, regizorul Steven S. DeKnight preia franciza Pacific Rim de la Guillermo del Toro şi o face cât se poate de eficient. Confruntările din film au anvergură, iar combinaţia fericită de efecte sonore şi vizuale te face să nu-ţi iei ochii de pe ecran, în timp ce trupul îţi vibrează (Cinemagia a văzut filmul într-o sală dotată cu sistemul de sonorizare Dolby Atmos) în ritmul încleştărilor dintre oponenţii gigantici. Recunoaştem sincer că ne aşteptam la mult mai puţin în ceea ce priveşte spectacolul vizual: Pacific Rim 2 are câţiva aşi în mânecă, iar aceştia garantează şi câteva răsturnări de situaţie greu de anticipat.
Pentru spectatorul care vrea două ore de distracţie cu popcorn la cinema, filmul lui DeKnight este o soluţie mai mult decât potrivită. Cel care vrea şi un film în stare să-i rămână în minte şi după ieşirea din sală ar putea să nu fie complet satisfăcut. Personajele sunt din păcate extrem de generice, nişte clişee ambulante, de la rebelul refractar să-şi asume rolul de erou la orfana cu potenţial, corporatista control freak şi omul de ştiinţă trăsnit. Nu sunt eroi, ci accesorii. Cine ştie, poate că este o opţiune a scenariştilor conştienţi că atenţia spectatorului nu trebuia suprasolicitată printre atâtea încleştări punctate de replici hilare precum "Foloseşte praştia magnetică!" sau "Acum dă-i cu biciul electric!".
Pacific Rim 2 reia povestea la zece ani de la evenimentele din primul film, de această dată cu Jake Pentecost (tot mai celebrul John Boyega din noua trilogie Star Wars), fiul eroului din filmul original, în prim-plan. Evenimentele se succed suficient de repede ca să nu observi cât de străveziu este scenariul, cât de evidentă este "reţeta" şi că cea mai mare parte a bugetului a fost cheltuită pe distrugerile provocate de roboţi şi monştri.
Un montaj de la începutul filmului descrie contextul: omenirea se simte în siguranţă acum, la un deceniu după lupta câştigată împotriva invaziei extraterestre. Dar, evident, distrugerile rămân, iar unele din oraşele distruse nu vor fi reconstruite niciodată. Într-unul din decorurile postapocaliptice îl vedem pe Jake, fost pilot de jaeger al cărui destin se desparte de armată după ce câştigarea războiului o face pe aceasta inutilă. În urma unor împrejurări, Jake revine în armată şi acest lucru pică exact la ţanc, pentru că, surpriză, monştrii îşi refac apariţia.
Comparat de mulţi cu franciza Transformers, Pacific Rim este mai degrabă un hibrid între filmele lui Michael Bay şi Power Rangers. Un loc important în poveste îl ocupă cadeţii unităţii militare şi, chiar dacă aceste personaje sunt mai mult decât rudimentare în scenariu, ele imprimă filmului un aer şi o energie adolescentine, ceea ce îl face cu atât mai atractiv pentru spectatorii din această grupă de vârstă. Un rol principal îl are debutanta Cailee Speany, care o interpretează pe Amara, o adolescentă întreprinzătoare ce intră în atenţia armatei după ce îşi construieşte propriul Jaeger.
Creator al sângerosului serial Spartacus pentru canalul Starz, regizorul Steven S. DeKnight preia franciza Pacific Rim de la Guillermo del Toro şi o face cât se poate de eficient. Confruntările din film au anvergură, iar combinaţia fericită de efecte sonore şi vizuale te face să nu-ţi iei ochii de pe ecran, în timp ce trupul îţi vibrează (Cinemagia a văzut filmul într-o sală dotată cu sistemul de sonorizare Dolby Atmos) în ritmul încleştărilor dintre oponenţii gigantici. Recunoaştem sincer că ne aşteptam la mult mai puţin în ceea ce priveşte spectacolul vizual: Pacific Rim 2 are câţiva aşi în mânecă, iar aceştia garantează şi câteva răsturnări de situaţie greu de anticipat.
Pentru spectatorul care vrea două ore de distracţie cu popcorn la cinema, filmul lui DeKnight este o soluţie mai mult decât potrivită. Cel care vrea şi un film în stare să-i rămână în minte şi după ieşirea din sală ar putea să nu fie complet satisfăcut. Personajele sunt din păcate extrem de generice, nişte clişee ambulante, de la rebelul refractar să-şi asume rolul de erou la orfana cu potenţial, corporatista control freak şi omul de ştiinţă trăsnit. Nu sunt eroi, ci accesorii. Cine ştie, poate că este o opţiune a scenariştilor conştienţi că atenţia spectatorului nu trebuia suprasolicitată printre atâtea încleştări punctate de replici hilare precum "Foloseşte praştia magnetică!" sau "Acum dă-i cu biciul electric!".
