Părerea criticului
S-o recunoaştem! Paddington nu arată nici pe departe ca un urs peruvian, ci ca un urs brun carpatin (de altfel, familia care îi dă adăpost se numeşte Brown). Asta ne face pe noi românii să ne simţim foarte apropiaţi de Paddington, acest ursuleţ atât de familiar prin aspect, punându-ne la egalitate cu cei care au crescut cu seria de cărţi pentru copii „Paddington Bear” şi cu serialele de televiziune britanice.
Mai mult, ursul de pluş e una dintre jucăriile nelipsite din mai toate căminele din toată lumea, de la Teddy Roosevelt încoace, aşa că pentru adulţii de pretudineni întâlnirea cu un „urs de pluş” vorbitor e nostalgică, iar pentru copii e cât se poate de amuzantă şi magică. Adulţii vor rememora cărţile copilăriei, de la Singur pe lume (de Hector Malot) la David Copperfield (Charles Dickens) ori Oliver Twist (de Charles Dickens) urmărind povestea acestui pui de urs orfan, iar copiii vor primi lecţii despre ceea ce înseamnă generozitatea şi bunătatea, plus politeţea britanică.
Cu un fir narativ destul de simplu şi predictibil, plus câteva păţanii domestice amuzante (cum altfel ar putea fi odată ce primeşti un urs în propriul apartament) şi câteva peripeţii urbane, filmul Paddington lasă totul pe umerii şarmului irezistibil al acestui personaj central galant, nostim şi înduioşător, extrem de bine realizat de animatori. Mimica lui Paddington e grozav de bine creată, de la satisfacţia cu care mănâncă magiun, de care ne face şi nouă poftă, până la cele mai umane reacţii redate pe chipul lui de urs; iar textura blăniţei ne aminteşte de jucăriile noastre de pluş scoase din maşina de spălat.
Faptul de a întâlni un urs pe un peron şi a-l lua acasă, a face conversaţii cu el şi a-l pune la masă începe să aibă sens abia atunci când însuşi oraşul e stropit cu un pic de magie - magazinul de antichităţi şi biroul de informaţii al exploratorilor par tărâmuri fantastice.
Hugh Bonneville, interpretul lui Henry Brown, devenit celebru datorită rolului din serialul Downton Abbey, e cel care se împotriveşte adăpostirii ursului Paddington. Mai ursuz decât orice urs, pare mai încurca de rolul său decât e personajul lui de întâlnirea cu un urs vorbitor căruia trebuie să-i rostească numele pe limba ursească. Bonneville străluceşte abia în rol de travestit. Sally Hawkins, care o interpretează pe dna Brown, redă perfect bunătatea nemărgintă a personajului şi incapacitatea de a rezista unui strigăt de ajutor. Fiind prima care îl vede pe ursuleţ pe peronul gării din Paddington, doamna Brown se repede să-l ia sub aripa sa ocrotitoare şi să-l aducă acasă, antrenându-şi întreaga familie, fară voia lor, în această aventură nelipsită de consecinţe.
Millicent (Nicole Kidman), care nu numai că nu l-ar ajuta pe Paddington luându-l la ea acasă, dar consideră că locul acestuia este la Muzeul de Ştiinţe Naturale - împăiat!, face un rol similar cu cel din The Golden Compass/Busola de aur (2007), doar că acum e la fel de atletică precum Tom Cruise în Misiune imposibilă, în unele scene parodiindu-i acestuia momentele iconice.
Paddington ne va umple sufletul de bună dispoziţe şi ne va înduioşa, aşa că -l întâlni la cinema poate funcţiona şi ca o sedinţă de terapie sufletească.
Mai mult, ursul de pluş e una dintre jucăriile nelipsite din mai toate căminele din toată lumea, de la Teddy Roosevelt încoace, aşa că pentru adulţii de pretudineni întâlnirea cu un „urs de pluş” vorbitor e nostalgică, iar pentru copii e cât se poate de amuzantă şi magică. Adulţii vor rememora cărţile copilăriei, de la Singur pe lume (de Hector Malot) la David Copperfield (Charles Dickens) ori Oliver Twist (de Charles Dickens) urmărind povestea acestui pui de urs orfan, iar copiii vor primi lecţii despre ceea ce înseamnă generozitatea şi bunătatea, plus politeţea britanică.
Cu un fir narativ destul de simplu şi predictibil, plus câteva păţanii domestice amuzante (cum altfel ar putea fi odată ce primeşti un urs în propriul apartament) şi câteva peripeţii urbane, filmul Paddington lasă totul pe umerii şarmului irezistibil al acestui personaj central galant, nostim şi înduioşător, extrem de bine realizat de animatori. Mimica lui Paddington e grozav de bine creată, de la satisfacţia cu care mănâncă magiun, de care ne face şi nouă poftă, până la cele mai umane reacţii redate pe chipul lui de urs; iar textura blăniţei ne aminteşte de jucăriile noastre de pluş scoase din maşina de spălat.
Faptul de a întâlni un urs pe un peron şi a-l lua acasă, a face conversaţii cu el şi a-l pune la masă începe să aibă sens abia atunci când însuşi oraşul e stropit cu un pic de magie - magazinul de antichităţi şi biroul de informaţii al exploratorilor par tărâmuri fantastice.
Hugh Bonneville, interpretul lui Henry Brown, devenit celebru datorită rolului din serialul Downton Abbey, e cel care se împotriveşte adăpostirii ursului Paddington. Mai ursuz decât orice urs, pare mai încurca de rolul său decât e personajul lui de întâlnirea cu un urs vorbitor căruia trebuie să-i rostească numele pe limba ursească. Bonneville străluceşte abia în rol de travestit. Sally Hawkins, care o interpretează pe dna Brown, redă perfect bunătatea nemărgintă a personajului şi incapacitatea de a rezista unui strigăt de ajutor. Fiind prima care îl vede pe ursuleţ pe peronul gării din Paddington, doamna Brown se repede să-l ia sub aripa sa ocrotitoare şi să-l aducă acasă, antrenându-şi întreaga familie, fară voia lor, în această aventură nelipsită de consecinţe.
Millicent (Nicole Kidman), care nu numai că nu l-ar ajuta pe Paddington luându-l la ea acasă, dar consideră că locul acestuia este la Muzeul de Ştiinţe Naturale - împăiat!, face un rol similar cu cel din The Golden Compass/Busola de aur (2007), doar că acum e la fel de atletică precum Tom Cruise în Misiune imposibilă, în unele scene parodiindu-i acestuia momentele iconice.
Paddington ne va umple sufletul de bună dispoziţe şi ne va înduioşa, aşa că -l întâlni la cinema poate funcţiona şi ca o sedinţă de terapie sufletească.
