Părerea criticului
Ar putea fi unul dintre filmele care dau cel mai mult de gândit, şi totuşi Pain & Gain al lui Michael Bay îşi pierde miezul satiric într-un cumul de scene violente, e concluzia rottentomatoes.com despre thrillerul ce rulează acum în cinematografele din 18 oraşe ale ţării. Titlul "Pain & Gain" este o aluzie la lozinca sălilor de sport. Tradus la noi cu Trage tare şi te scoţi, filmul este inspirat din povestea reală a unui grup de antrenori din Miami-ul anilor '90 care, aflaţi în căutarea Visului american, se implică într-o afacere ilegală ce scapă din ce în ce mai mult de sub control.
Mark Wahlberg joacă rolul lui Daniel Lugo, un antrenor din Florida a cărui pieptănătură dată cu gel nu duce deloc cu gândul că ar fi genul de om care pune la cale un plan de a sechestra şi de a jefui pe unul dintre clienţii sălii de sport, pe jumătate evreu, pe jumătate columbian, antipaticul Kershaw (Tony Shalhoub).
Complicele lui Lugo e Paul Doyle (Dwayne Johnson), fost puşcăriaş, fost drogat, încă amator de droguri slabe, care a redescoperit credinţa creştină şi după aceea a lovit un preot. Ken Jeong joacă rolul unui consilier financiar evanghelist care îi îndeamnă pe nehotărâţi şi pe băutori (inclusiv pe oameni precum Lugo) să îşi mişte "fundurile leneşe de americani".
David Edelstein, critic al Vulture şi New York Magazine scrie că filmul merită recomandat atâta timp cât publicul nu e sensibil la indecenţa subiectului şi la lipsa de subtilitate. Mai mult, criticul îl laudă pe actorul din rolul principal, Mark Wahlberg, pentru "felul direct de a fi, care găseşte un echilibru pe muchie de cuţit între duritate şi viclenie".
Filmul descoperă o latură necunoscută deocamdată a lui Michael Bay, e de părere criticul: un stil mai profund, sprijinit pe montaj şi pe o naraţiune în tradiţia lui Scorsese sau a lui Danny Boyle, dacă ne-am referi la filmele mai recente precum Trainspotting sau Trance (acesta din urmă deja la noi în cinematografe, în regim de avanpremieră).
"Pain & Gain ţine spectatorul în priză, deşi stârneşte dezgustul cu privire la deznodământul final. Poţi să fii dezgustat atât de lipsa dementă de principii a personajelor, cât şi de atitudinea camerei de filmat care sugerează că regizorul şi echipa sunt, la rândul lor, complici: filmul pune accent pe starea de şoc, pe care o cultivă pe măsură ce trece de la satiră şi de la comicul de situaţie la violenţa cea mai sângeroasă. Şi chiar dacă, în calitate de spectator, te simţi vinovat pentru că îţi place violenţa filmului, asta cu siguranţă nu este singurul caz în peisajul cinematografic", concluzionează Edelstein.
Mark Wahlberg joacă rolul lui Daniel Lugo, un antrenor din Florida a cărui pieptănătură dată cu gel nu duce deloc cu gândul că ar fi genul de om care pune la cale un plan de a sechestra şi de a jefui pe unul dintre clienţii sălii de sport, pe jumătate evreu, pe jumătate columbian, antipaticul Kershaw (Tony Shalhoub).
Complicele lui Lugo e Paul Doyle (Dwayne Johnson), fost puşcăriaş, fost drogat, încă amator de droguri slabe, care a redescoperit credinţa creştină şi după aceea a lovit un preot. Ken Jeong joacă rolul unui consilier financiar evanghelist care îi îndeamnă pe nehotărâţi şi pe băutori (inclusiv pe oameni precum Lugo) să îşi mişte "fundurile leneşe de americani".
David Edelstein, critic al Vulture şi New York Magazine scrie că filmul merită recomandat atâta timp cât publicul nu e sensibil la indecenţa subiectului şi la lipsa de subtilitate. Mai mult, criticul îl laudă pe actorul din rolul principal, Mark Wahlberg, pentru "felul direct de a fi, care găseşte un echilibru pe muchie de cuţit între duritate şi viclenie".
Filmul descoperă o latură necunoscută deocamdată a lui Michael Bay, e de părere criticul: un stil mai profund, sprijinit pe montaj şi pe o naraţiune în tradiţia lui Scorsese sau a lui Danny Boyle, dacă ne-am referi la filmele mai recente precum Trainspotting sau Trance (acesta din urmă deja la noi în cinematografe, în regim de avanpremieră).
"Pain & Gain ţine spectatorul în priză, deşi stârneşte dezgustul cu privire la deznodământul final. Poţi să fii dezgustat atât de lipsa dementă de principii a personajelor, cât şi de atitudinea camerei de filmat care sugerează că regizorul şi echipa sunt, la rândul lor, complici: filmul pune accent pe starea de şoc, pe care o cultivă pe măsură ce trece de la satiră şi de la comicul de situaţie la violenţa cea mai sângeroasă. Şi chiar dacă, în calitate de spectator, te simţi vinovat pentru că îţi place violenţa filmului, asta cu siguranţă nu este singurul caz în peisajul cinematografic", concluzionează Edelstein.
