Părerea criticului
Săptămânile trecute s-a lansat pe ecrane documentarul Amar, o incursiune în lumea hoţilor de buzunare de etnie romă. Documentarul Dianei Gavra are acum un corespondent la feminin în Pâinea noastră cea de toate zilele, noul film al Şerban Georgescu (Varză, cartofi şi alţi demoni, Jurnalul familiei -escu) despre o mică brutărie care angajează femei din medii sociale dezavantajate, încercând din răsputeri să le schimbe statutul social, în vremuri tot mai dificile pentru micile afaceri.
Este nevoie de curaj ca să faci anterprenoriat social în România. Statul nu te ajută cu nimic, ba chiar îţi mai cere şi hărţogăraie suplimentară în cazul în care vrei ca afacerea ta să fie indentificată astfel. La începutul filmului o vedem pe Irina Sorescu, iniţiatoarea brutăriei MamaPan, primind o diplomă pentru afacerea ei, dar aflăm curând că satisfacţiile ei vin din altă parte: din încrederea de sine pe care o dă angajatelor ei, unele dintre ele foste cerşetoare sau care nu au avut niciodată o carte de identitate.
Spuneam despre Amar că, pe lângă ocupaţia protagoniştilor, are două constante: consumul de droguri şi partenera de viaţă lăsată în urmă, adesea cu copii mici şi fără o leţcaie, când hoţomanul ajunge la închisoare. Cu precizarea că cele două documentare nu au fost realizate împreună, în Pâinea noastră cea de toate zilele vedem o perspectivă feminină din acelaşi mediu: femei cu educaţie mai mult decât precară, cu doi-trei copii şi cu un trecut dominat de violenţă şi traume.
Regizorul Şerban Georgescu ştie că nu are de ce să "traducă" experienţa protagonistelor lui, prin urmare se distanţează superior la începutul filmului şi reapare sporadic pentru a strecura argumentele ("cine le-a pus să facă atâţia copii?") adesea pomenite de cei lipsiţi de empatie, dar care au avut parte de un start mult mai primitor în viaţă. Dar cea mai mare parte a documentarului este ocupată de poveştile protagonistelor care luptă pentru o altfel de viaţă, într-un mediu empatic unde dezavantajele lor ar putea deveni, treptat şi cu multă muncă, avantaje.
Descoperim că nu e de ajuns să iei o astfel de persoană şi să-i dai un salariu. Ceea ce fac proprietarele MamaPan este mai mult decât să fie angajatori răbdători şi empatici. Sunt în egală măsură profesoare, exemple şi luptătoare, pentru că brutăritul presupune o piaţă în competiţie acerbă, unde alternative mai ieftine şi mai puţin sănătoase se găsesc la tot pasul. În acelaşi timp, angajatele lor luptă din răsputeri pentru a lăsa trecutul în urmă şi pentru a oferi un viitor mai bun copiilor lor, ameninţaţi de stilul de viaţă din ghetourile din Ferentari.
Chiar dacă nu i-ar fi lipsit deloc mai multă inventivitate vizuală, Pâinea noastră cea de toate zilele ne atrage într-o lume unde trebuie să profiţi şi de cea mai mică oportunitate pentru a te elibera.
Este nevoie de curaj ca să faci anterprenoriat social în România. Statul nu te ajută cu nimic, ba chiar îţi mai cere şi hărţogăraie suplimentară în cazul în care vrei ca afacerea ta să fie indentificată astfel. La începutul filmului o vedem pe Irina Sorescu, iniţiatoarea brutăriei MamaPan, primind o diplomă pentru afacerea ei, dar aflăm curând că satisfacţiile ei vin din altă parte: din încrederea de sine pe care o dă angajatelor ei, unele dintre ele foste cerşetoare sau care nu au avut niciodată o carte de identitate.
Spuneam despre Amar că, pe lângă ocupaţia protagoniştilor, are două constante: consumul de droguri şi partenera de viaţă lăsată în urmă, adesea cu copii mici şi fără o leţcaie, când hoţomanul ajunge la închisoare. Cu precizarea că cele două documentare nu au fost realizate împreună, în Pâinea noastră cea de toate zilele vedem o perspectivă feminină din acelaşi mediu: femei cu educaţie mai mult decât precară, cu doi-trei copii şi cu un trecut dominat de violenţă şi traume.
Regizorul Şerban Georgescu ştie că nu are de ce să "traducă" experienţa protagonistelor lui, prin urmare se distanţează superior la începutul filmului şi reapare sporadic pentru a strecura argumentele ("cine le-a pus să facă atâţia copii?") adesea pomenite de cei lipsiţi de empatie, dar care au avut parte de un start mult mai primitor în viaţă. Dar cea mai mare parte a documentarului este ocupată de poveştile protagonistelor care luptă pentru o altfel de viaţă, într-un mediu empatic unde dezavantajele lor ar putea deveni, treptat şi cu multă muncă, avantaje.
Descoperim că nu e de ajuns să iei o astfel de persoană şi să-i dai un salariu. Ceea ce fac proprietarele MamaPan este mai mult decât să fie angajatori răbdători şi empatici. Sunt în egală măsură profesoare, exemple şi luptătoare, pentru că brutăritul presupune o piaţă în competiţie acerbă, unde alternative mai ieftine şi mai puţin sănătoase se găsesc la tot pasul. În acelaşi timp, angajatele lor luptă din răsputeri pentru a lăsa trecutul în urmă şi pentru a oferi un viitor mai bun copiilor lor, ameninţaţi de stilul de viaţă din ghetourile din Ferentari.
Chiar dacă nu i-ar fi lipsit deloc mai multă inventivitate vizuală, Pâinea noastră cea de toate zilele ne atrage într-o lume unde trebuie să profiţi şi de cea mai mică oportunitate pentru a te elibera.
