Ecranizare după Cehov, filmul ”Salonul nr. 6” de Karen Şahnazarov (reprezentant de marcă al școlii de film ruse, filmele sale fiind unanim apreciate de critica internațională și obținând numeroase premii la festivalurile internaționale) este, înainte de toate, o dramă a dezrădăcinării, a înstrăinării. Pacienţii unui spital psihiatric, fostă mănăstire, oameni simpli proveniţi din familii cu probleme, se află într-o continuă căutare nu numai a fericirii (Voltaire spunea că ”lumea aceasta, teatru de orgolii şi de suferinţă, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire” - ceea ce se întâmplă şi cu cei internaţi la spitalul psihiatric, n.n.), dar şi a propriei identităţi, încearcă să-şi regăsească sinele abuzat şi pierdut.
Însă drama lor este drama umană, în general. De la început, un medic psihiatru afirmă că ”Graniţa dintre afecţiune psihică şi normalitate este extrem de iluzorie. Ar fi corect să spunem că toţi, de fapt, suferim de forme diverse de afecţiuni psihice... De forme uşoare”.
Ne sunt prezentate diferite cazuri, de la un pacient care era, totodată, şi pictor de avangardă, până la altul care se credea iradiat de vecini.
Doctorul Raghin, un intelectual, se află în căutarea cuiva cu care să poată purta o discuţie la nivelul său (va afirma, mai târziu - savuroasă replică - ”în tot oraşul am găsit un singur om inteligent, şi acela este nebun”).
Din conversaţiile medicului cu un pacient aparte (pe care de altfel se bazează întregul film), se deduce faptul că amândoi se aflau în căutarea unei societăţi ideale, în care nici casele de nebuni, nici închisorile să nu mai existe - mai precis, existenţa lor să nu mai fie necesară. Însă amândoi ştiau că vorbesc despre o utopie.
Ba mai mult, din dialogurile medicului cu pacientul (care era temător şi suferea de mania persecuţiei, dar era un om extrem de inteligent) reiese că amândurora viaţa li se părea atât de imperfectă, încât un ultim refugiu ar fi putut fi doar nemurirea sufletului - în care doctorul spune însă că nu crede.
Uneori e un pic didactic, demonstrativ (însă nu în exces şi nu într-un mod vădit deranjant), dar filmul lui Şahnazarov impresionează prin dialogurile rafinate, prin căutarea aproape disperată a salvării omului de la pieire (fie că aceasta este din cauza sorţii sau a actelor proprii), printr-o aspiraţie ferventă la regăsirea umanităţii, chiar dacă aceasta se face tocmai prin contrast, prin prezentarea rătăcirilor minţii şi ale sufletului.
Medicul ajunge în cele din urmă internat în spital, incapabil să se pună în acord cu sine însuşi şi să găsească mutarea câştigătoare în faţa vieţii, pe care o vede ca pe o ”capcană perfidă”.
Însă, neîntâmplător, în final apare pentru prima dată interacţiunea celor doi cu reprezentantele sexului opus, materializată printr-un dans cu prilejul sărbătoririi Anului Nou, tandreţe dusă mai departe şi de râsetele inocente ale unor copii. Astfel, ni se sugerează că acolo unde raţiunea, analiza rece dau greş numai iubirea poate învinge (temă întâlnită, desigur, în mai multe creaţii artistice).
lili22
pe 03 Decembrie 2017 21:19
Ecranizarea nu ar fi fost rea daca nu ar fi introdus scena cu dansul, putin respect pentru Cehov s-ar cuveni.
cosmin742000
pe 18 Ianuarie 2017 01:50
O ecranizare ruseasca buna dupa o nuvela de Cehov.......
BaetuAndrei
pe 20 Martie 2011 23:29
”Nika” 2009 pentru cel mai bun rol masculin - Vladimir Ilin şi ”Vulturul de aur” 2009 pentru cea mai bună regie
Radu47hitman
pe 28 Decembrie 2009 11:32
Şeful medic al spitalului de psihiatrie din provincie, Ragin, descoperă într-unul din pacienţii săi (Gromov), un om cu o gândire originală, de altfel - filozofică. În conversaţiile cu pacientul, medicul vede nebunia lumii şi în curând singur îşi pierde mintea. Dar cine are dreptul de a decide, unde-i acea linie, după care începe nebunia?
* Pelicula a fost filmată în timp record - de pe 5 noiembrie până pe 2 decembrie 2008.
* Actorii profesionali au jucat în film doar rolurile principale. Rolurile pe-al doilea plan au fost jucate de pacienţii reali din acea pensiune.
Să vă spun sincer nu prea mi-a plăcut filmul, idee e genială însă cum a fost redată în această imagine pare absurdă. Cred că o soluţie ar fi fost ca filmul să dureze mai mult de o oră şi 20 de minute, pentru a reda intr-adevar acea atmosferă. După ce s-a sfârşit filmul am înţeles că ceva nu-i ajunge, am avut impresia că regizorul nu şi-a terminat gândul, ideea principală. În orice caz filmul chiar e dramatic şi merită puţină atenţie, dar pe departe nu-i un film bun.
Însă drama lor este drama umană, în general. De la început, un medic psihiatru afirmă că ”Graniţa dintre afecţiune psihică şi normalitate este extrem de iluzorie. Ar fi corect să spunem că toţi, de fapt, suferim de forme diverse de afecţiuni psihice... De forme uşoare”.
Ne sunt prezentate diferite cazuri, de la un pacient care era, totodată, şi pictor de avangardă, până la altul care se credea iradiat de vecini.
Doctorul Raghin, un intelectual, se află în căutarea cuiva cu care să poată purta o discuţie la nivelul său (va afirma, mai târziu - savuroasă replică - ”în tot oraşul am găsit un singur om inteligent, şi acela este nebun”).
Din conversaţiile medicului cu un pacient aparte (pe care de altfel se bazează întregul film), se deduce faptul că amândoi se aflau în căutarea unei societăţi ideale, în care nici casele de nebuni, nici închisorile să nu mai existe - mai precis, existenţa lor să nu mai fie necesară. Însă amândoi ştiau că vorbesc despre o utopie.
Ba mai mult, din dialogurile medicului cu pacientul (care era temător şi suferea de mania persecuţiei, dar era un om extrem de inteligent) reiese că amândurora viaţa li se părea atât de imperfectă, încât un ultim refugiu ar fi putut fi doar nemurirea sufletului - în care doctorul spune însă că nu crede.
Uneori e un pic didactic, demonstrativ (însă nu în exces şi nu într-un mod vădit deranjant), dar filmul lui Şahnazarov impresionează prin dialogurile rafinate, prin căutarea aproape disperată a salvării omului de la pieire (fie că aceasta este din cauza sorţii sau a actelor proprii), printr-o aspiraţie ferventă la regăsirea umanităţii, chiar dacă aceasta se face tocmai prin contrast, prin prezentarea rătăcirilor minţii şi ale sufletului.
Medicul ajunge în cele din urmă internat în spital, incapabil să se pună în acord cu sine însuşi şi să găsească mutarea câştigătoare în faţa vieţii, pe care o vede ca pe o ”capcană perfidă”.
Însă, neîntâmplător, în final apare pentru prima dată interacţiunea celor doi cu reprezentantele sexului opus, materializată printr-un dans cu prilejul sărbătoririi Anului Nou, tandreţe dusă mai departe şi de râsetele inocente ale unor copii. Astfel, ni se sugerează că acolo unde raţiunea, analiza rece dau greş numai iubirea poate învinge (temă întâlnită, desigur, în mai multe creaţii artistice).
* Pelicula a fost filmată în timp record - de pe 5 noiembrie până pe 2 decembrie 2008.
* Actorii profesionali au jucat în film doar rolurile principale. Rolurile pe-al doilea plan au fost jucate de pacienţii reali din acea pensiune.
Să vă spun sincer nu prea mi-a plăcut filmul, idee e genială însă cum a fost redată în această imagine pare absurdă. Cred că o soluţie ar fi fost ca filmul să dureze mai mult de o oră şi 20 de minute, pentru a reda intr-adevar acea atmosferă. După ce s-a sfârşit filmul am înţeles că ceva nu-i ajunge, am avut impresia că regizorul nu şi-a terminat gândul, ideea principală. În orice caz filmul chiar e dramatic şi merită puţină atenţie, dar pe departe nu-i un film bun.