Părerea criticului
Filmul de debut al regizoarei Elena Rebeca Carini reprezintă o întoarcere la originile sale românești, cu discuții profunde și emoționante.
"1, 2, 3... Iisus a fost adoptat!", strigă Elena înainte de a face un selfie cu fratele ei, Gerard, în fața semnului cu România și a crucii imense cu Iisus Hristos, după ce tocmai a trecut vama și s-a întors în țara sa natală.
The Land We Belong/Pământul de care aparținem este o co-producție italiano-română (Small Boss - Matteo Pecorara și Luna Film - Irina Malcea-Cândea), mai exact un documentar autobiografic în care regizoarea Carini, care a fost adoptată la șase luni de o familie de italieni, află la aproximativ 30 de ani că are cinci frați. Acest lucru o determină să pornească într-o călătorie cu mașina pentru a-și cunoaște familia biologică din România. Pe drum, ea se întâlnește cu Gerard, fratele ei stabilit în Belgia, și el adoptat la vârsta de 10 ani. Cei doi continuă apoi aventura către București.
Acesta este un documentar narativ, de observație, în care regizoarea nu numai că filmează deseori cu propria cameră și surprinde spontan momente intime, dar și intervine drept protagonistă a poveștii, debarasându-se de orice scut când împărtășește povestea sa de viață. Imaginile filmate de regizoare sunt intercalate cu filmulețe din arhiva familiei (inclusiv dintr-o emisiune televizată alb-negru în care un tânăr Gerard de 10 ani își alege părinții adoptivi), dar și cu cele semnate cu măiestrie de Carmen Tofeni, care o urmărește pe Carini pe toată durata călătoriei. Pământul de care aparținem se dezvăluie deci ca o poveste extrem de personală, în care Elena și Gerard își cunosc familia biologică, iar spectatorul este martor la aceasta.
Provocarea aici este de a transforma o istorie personală legată de adopție și regăsirea originilor într-un film cu teme universale ce poate atinge publicul. Dar Carini găsește încă de la început un mod inteligent de a ancora publicul în povestea sa de viață, punând printr-un voice over următoarele întrebări retorice: "Ce definește cine ești? E țara în care te-ai născut? Sau familia în care crești?" Aceste întrebări dramatice sunt explorate până la final și numeroase dintre dezbaterile ce urmează se concentrează pe acest subiect. Probabil cel mai evident moment ce relevă universalitatea poveștii este atunci când un bătrân din București ce discută cu regizoarea în italiană surprinde esențialul: "Vă căutați sinele, domnișoară. Cu toții ne căutăm pe noi înșine."
Alegerea de a porni într-un road movie este de asemenea inspirată și ajută la conturarea poveștii, punctul culminant devenind întâlnirea familiei din București, la finalul călătoriei. Pe lângă imaginile cu peisaje frumoase de pe drum, lunga deplasare cu mașina a regizoarei și a fratelui său le oferă acestora șansa să se cunoască și să râdă împreună, dar și să întrețină discuții filosofice despre identitate, frici și destinele diferite pe care le-ar fi putut avea în altă familie. Carisma amândurora este evidentă, iar faptul că aceștia se devoalează în timpul drumului, ajungând să pășească pe un teren din ce în ce mai vulnerabil, creează o punte cu publicul care este invitat să se implice emoțional alături de cei doi.
Directorul de imagine Tofeni surprinde într-un mod estetic evenimentele care au loc în timpul drumului și în București, evidențiind emoția momentului. Îmi vin aici în minte secvențe ca aceea din momentul întâlnirii dintre Elena și Gerard, unde cei doi sunt la o masă într-un local, dar filmați din afara lui, iar norii reflectați în geam le ascund parțial fețele zâmbitoare. Cu toate acestea, în anumite cadre filmate de regizoare, camera are tendința să tremure mult prea mult, iar imaginea să fie prea destabilizată, ceea ce poate scoate spectatorul din poveste. În celelalte dăți, camera lui Carini creează mai mult dinamism și are rolul de a accentua spontaneitatea momentului.
Montajul realizat de Diego Berrè este bine executat și un mare plus pentru documentar. Montaje secvență precum cele din momentele în care Elena și Gerard ajung la București sau cele în care Elena își cunoaște familia biologică, intercalate cu imagini din arhivă, consolidează fluiditatea poveștii. Muzica originală creată de Marius Leftărache este de asemenea plăcută și potrivită.
Pământul de care aparținem este un documentar de debut reușit, emoționant, ce transcende povestea personală a regizoarei, invitând spectatorul să mediteze asupra propriei identități.
"1, 2, 3... Iisus a fost adoptat!", strigă Elena înainte de a face un selfie cu fratele ei, Gerard, în fața semnului cu România și a crucii imense cu Iisus Hristos, după ce tocmai a trecut vama și s-a întors în țara sa natală.
The Land We Belong/Pământul de care aparținem este o co-producție italiano-română (Small Boss - Matteo Pecorara și Luna Film - Irina Malcea-Cândea), mai exact un documentar autobiografic în care regizoarea Carini, care a fost adoptată la șase luni de o familie de italieni, află la aproximativ 30 de ani că are cinci frați. Acest lucru o determină să pornească într-o călătorie cu mașina pentru a-și cunoaște familia biologică din România. Pe drum, ea se întâlnește cu Gerard, fratele ei stabilit în Belgia, și el adoptat la vârsta de 10 ani. Cei doi continuă apoi aventura către București.
Acesta este un documentar narativ, de observație, în care regizoarea nu numai că filmează deseori cu propria cameră și surprinde spontan momente intime, dar și intervine drept protagonistă a poveștii, debarasându-se de orice scut când împărtășește povestea sa de viață. Imaginile filmate de regizoare sunt intercalate cu filmulețe din arhiva familiei (inclusiv dintr-o emisiune televizată alb-negru în care un tânăr Gerard de 10 ani își alege părinții adoptivi), dar și cu cele semnate cu măiestrie de Carmen Tofeni, care o urmărește pe Carini pe toată durata călătoriei. Pământul de care aparținem se dezvăluie deci ca o poveste extrem de personală, în care Elena și Gerard își cunosc familia biologică, iar spectatorul este martor la aceasta.
Provocarea aici este de a transforma o istorie personală legată de adopție și regăsirea originilor într-un film cu teme universale ce poate atinge publicul. Dar Carini găsește încă de la început un mod inteligent de a ancora publicul în povestea sa de viață, punând printr-un voice over următoarele întrebări retorice: "Ce definește cine ești? E țara în care te-ai născut? Sau familia în care crești?" Aceste întrebări dramatice sunt explorate până la final și numeroase dintre dezbaterile ce urmează se concentrează pe acest subiect. Probabil cel mai evident moment ce relevă universalitatea poveștii este atunci când un bătrân din București ce discută cu regizoarea în italiană surprinde esențialul: "Vă căutați sinele, domnișoară. Cu toții ne căutăm pe noi înșine."
Alegerea de a porni într-un road movie este de asemenea inspirată și ajută la conturarea poveștii, punctul culminant devenind întâlnirea familiei din București, la finalul călătoriei. Pe lângă imaginile cu peisaje frumoase de pe drum, lunga deplasare cu mașina a regizoarei și a fratelui său le oferă acestora șansa să se cunoască și să râdă împreună, dar și să întrețină discuții filosofice despre identitate, frici și destinele diferite pe care le-ar fi putut avea în altă familie. Carisma amândurora este evidentă, iar faptul că aceștia se devoalează în timpul drumului, ajungând să pășească pe un teren din ce în ce mai vulnerabil, creează o punte cu publicul care este invitat să se implice emoțional alături de cei doi.
Directorul de imagine Tofeni surprinde într-un mod estetic evenimentele care au loc în timpul drumului și în București, evidențiind emoția momentului. Îmi vin aici în minte secvențe ca aceea din momentul întâlnirii dintre Elena și Gerard, unde cei doi sunt la o masă într-un local, dar filmați din afara lui, iar norii reflectați în geam le ascund parțial fețele zâmbitoare. Cu toate acestea, în anumite cadre filmate de regizoare, camera are tendința să tremure mult prea mult, iar imaginea să fie prea destabilizată, ceea ce poate scoate spectatorul din poveste. În celelalte dăți, camera lui Carini creează mai mult dinamism și are rolul de a accentua spontaneitatea momentului.
Montajul realizat de Diego Berrè este bine executat și un mare plus pentru documentar. Montaje secvență precum cele din momentele în care Elena și Gerard ajung la București sau cele în care Elena își cunoaște familia biologică, intercalate cu imagini din arhivă, consolidează fluiditatea poveștii. Muzica originală creată de Marius Leftărache este de asemenea plăcută și potrivită.
Pământul de care aparținem este un documentar de debut reușit, emoționant, ce transcende povestea personală a regizoarei, invitând spectatorul să mediteze asupra propriei identități.
