Părerea criticului
Adesea adolescenţii sunt neglijaţi de oferta cinematografelor, dar această situaţie se schimbă de vineri, când pe ecrane se lansează Paper Towns, o dramedie ataşantă inspirată de romanul omonim al lui John Green (The Fault in Our Stars). Paper Towns pierde puncte din cauza lungimii exagerate şi a schimbărilor de ritm supărătoare, dar recuperează cu actorii buni, o abordare sensibilă a problemelor vârstei, dar şi cu cel mai distractiv moment văzut în ultimele luni la cinema. Iată mai jos de ce ar fi o idee bună să îi dai o şansă în weekend.
Îmbucurător la Paper Towns este familiarul personajelor. Într-o vreme când marile ecrane sunt dominate de fapte, evenimente şi experienţe extraordinare, un elev de liceu din Florida ne arată că la cinema nu trebuie să vezi doar agenţi secreţi, extratereştri, monştri şi supereroi. Quentin (Nat Wolff), eroul, ne readuce cu picioarele pe pământ (şi ne ridică iarăşi cu povestea lui de dragoste).
Aflat în ultimul an de liceu şi preocupat de lucrări, teste finale şi viitoarea carieră, Quentin se gândeşte şi la Margo (Cara Delevingne), vecina de vizavi, la care ţine ca la ochii din cap, deşi relaţia lor s-a răcit în ultimii ani. După o noapte de pomină alături de ea, Quentin descoperă că fata a fugit de acasă, lăsând în urmă vagi indicii. Alături de cei mai buni prieteni ai săi, Radar (Justice Smith) şi Ben (Austin Abrams), liceanul începe o adevărată aventură pentru a o găsi pe Margo şi a-i destăinui cât de mult ţine la ea.
Da, filmul este pe alocuri siropos şi momentele în care actorii privesc cu ochii în zare visând la un viitor Kodak sunt mai numeroase decât îi face bine, dar Paper Towns este mult mai mult decât atât. Este un film despre răzvrătire, risc, curajul de respinge convenţiile, spune ce gândeşti şi face ce îţi doreşti. Cel mai important, Paper Towns reuşeşte cumva să-şi extindă publicul ţintă şi să vorbească relaxat şi convingător şi spectatorilor maturi (suntem vreodată maturi? se termină vreodată şirul de lecţii primite de la viaţă?), zgândărindu-i cu marea întrebare: ce te opreşte să-ţi faci viaţa să arate ca în visele din liceu?
Chiar dacă scenariul e îngreunat de câteva replici artificiale, Paper Towns atinge subiecte foarte relevante: status, identitate, ţeluri, stereotipuri, trădare, pierdere, prietenie. Cel mai important, o face convingător şi fără să-şi piardă tonul lejer, numai bun pentru ca publicul să înghită şi hapurile mai amare ale experienţelor lui Quentin, Margo şi ale prietenilor lor.
Jos pălăria pentru Nat Wolff, actorul de 20 de ani deloc croit pe tiparul procustian al Hollywood-ului, cu înfăţişare normală şi talent cât carul. Cara Delevingne, considerată de mulţi următorul star al Hollywood-ului, nu îşi etalează frumuseţea de topmodel internaţional (ceea ce este bine), dar se lasă învăluită în artificii neconvingătoare şi reuşeşte un personaj mult mai puţin credibil şi convingător decât al partenerilor ei. Smith şi Abrams sunt excelenţi, în schimb, în rolurile celor mai buni prieteni ai lui Quentin, gata să-l urmeze până la capătul lumii. În ciuda finalului disperat să fie neconvenţional (dar atât de convenţional), acest trio ataşant face să nu regreţi cele 110 minute petrecute în compania sa.
Îmbucurător la Paper Towns este familiarul personajelor. Într-o vreme când marile ecrane sunt dominate de fapte, evenimente şi experienţe extraordinare, un elev de liceu din Florida ne arată că la cinema nu trebuie să vezi doar agenţi secreţi, extratereştri, monştri şi supereroi. Quentin (Nat Wolff), eroul, ne readuce cu picioarele pe pământ (şi ne ridică iarăşi cu povestea lui de dragoste).
Aflat în ultimul an de liceu şi preocupat de lucrări, teste finale şi viitoarea carieră, Quentin se gândeşte şi la Margo (Cara Delevingne), vecina de vizavi, la care ţine ca la ochii din cap, deşi relaţia lor s-a răcit în ultimii ani. După o noapte de pomină alături de ea, Quentin descoperă că fata a fugit de acasă, lăsând în urmă vagi indicii. Alături de cei mai buni prieteni ai săi, Radar (Justice Smith) şi Ben (Austin Abrams), liceanul începe o adevărată aventură pentru a o găsi pe Margo şi a-i destăinui cât de mult ţine la ea.
Da, filmul este pe alocuri siropos şi momentele în care actorii privesc cu ochii în zare visând la un viitor Kodak sunt mai numeroase decât îi face bine, dar Paper Towns este mult mai mult decât atât. Este un film despre răzvrătire, risc, curajul de respinge convenţiile, spune ce gândeşti şi face ce îţi doreşti. Cel mai important, Paper Towns reuşeşte cumva să-şi extindă publicul ţintă şi să vorbească relaxat şi convingător şi spectatorilor maturi (suntem vreodată maturi? se termină vreodată şirul de lecţii primite de la viaţă?), zgândărindu-i cu marea întrebare: ce te opreşte să-ţi faci viaţa să arate ca în visele din liceu?
Chiar dacă scenariul e îngreunat de câteva replici artificiale, Paper Towns atinge subiecte foarte relevante: status, identitate, ţeluri, stereotipuri, trădare, pierdere, prietenie. Cel mai important, o face convingător şi fără să-şi piardă tonul lejer, numai bun pentru ca publicul să înghită şi hapurile mai amare ale experienţelor lui Quentin, Margo şi ale prietenilor lor.
Jos pălăria pentru Nat Wolff, actorul de 20 de ani deloc croit pe tiparul procustian al Hollywood-ului, cu înfăţişare normală şi talent cât carul. Cara Delevingne, considerată de mulţi următorul star al Hollywood-ului, nu îşi etalează frumuseţea de topmodel internaţional (ceea ce este bine), dar se lasă învăluită în artificii neconvingătoare şi reuşeşte un personaj mult mai puţin credibil şi convingător decât al partenerilor ei. Smith şi Abrams sunt excelenţi, în schimb, în rolurile celor mai buni prieteni ai lui Quentin, gata să-l urmeze până la capătul lumii. În ciuda finalului disperat să fie neconvenţional (dar atât de convenţional), acest trio ataşant face să nu regreţi cele 110 minute petrecute în compania sa.
