Părerea criticului
Emma Roberts joacă rolul lui Uma, o tânără bogată care refuză să se mărite cu logodnicul ei sărac. Ea se trezește în Paradise Hills, trimisă acolo de către mama ei în toiul nopții, unde se întâlnește cu Ducesa (Milla Jovovich), cea care prezidează acest centru de reabilitare, în SF-ul distopic omonim, în premieră pe marile ecrane.
Uma își găsește două prietene, pe Yu (Awkwafina) și pe Chloe (Danielle Macdonald), care plănuiesc să scape împreună din acest loc bizar, unde sunt forțate să stea în posturi ciudate urmărind filme de propagandă.
„Paradise Hills” e pe o insulă plină de verdeață, însă tocmai izolarea acestuia este un indiciu clar că ceva nu este în regulă pe această presupusă oază. Uma strigă să fie lăsată afară dintr-o cameră încuiată. Este o închisoare confortabilă, dar totuși o închisoare, cu un covor care seamănă cu iarba și cu peisaje pictate pe pereți. Soarele vine de sus, fiind o promisiune înșelătoare a unei lumi mai libere.
Uma va descoperi curând că Paradise Hills este un centru de reabilitare pentru tinerele din familii privilegiate, dar care nu se conformează normelor arhaice privind feminitatea din familiile lor de origine. Supravegheate de către Ducesă, femeile trec prin diverse tratamente, unele cu acordul lor, altele nu. În uniforme intrigante, femeile se supun, dar unele stau totuși cu ochii pe ieșire. Ca niște păsări exotice în cuști de aur, fetele sunt în același timp răsfățate și prizoniere.
În timp ce Ducesa plutește prin aer ca o Scarlett O'Hara - pălării de paie, crinoline în cascadă și zâmbete de suprafață - fetele sunt îmbrăcate anume în ținute rigide, în alb de la guler până la cizme. Dorm în paturi identice, cu cămăși de noapte și rochii în stil elisabetan care le comprimă sânii, parcă vrând să nege ideea de maturitate și de independență.
Pe măsură ce aerul și tonul devin mai sumbre, povestea devine mai barocă, sau mai gotică, iar ficțiunea devine o nebunie, sau cel puțin încearcă să o facă.
Dincolo de camerele strălucitoare și de politețea de aparență, pândesc secrete mai întunecate. Scopul școlii nu este de a schimba mentalități, ci este și mai drastic. Paradise Hills încearcă să facă o aluzie la diferențele de clasă socială, sugerând că parvenirea, îmbogățirea se pot face numai prin compromisuri cu propria identitate. Termenii „cei de sus” și „cei de jos”, care vorbesc de la sine, sunt folosiți pentru a sublinia aceste separări absurde.
Regizoarea Alice Waddington face un efort de a oferi acestei povești altfel onirice o latură de dramă socio-politică. Cea mai mare realizare a filmului este însă scenografia - creativitatea și insolitul ei dă clasă unor filme de buget mare de la Disney, precum Cenușăreasa ori The Nutcracker and the Four Realms.
Uma își găsește două prietene, pe Yu (Awkwafina) și pe Chloe (Danielle Macdonald), care plănuiesc să scape împreună din acest loc bizar, unde sunt forțate să stea în posturi ciudate urmărind filme de propagandă.
„Paradise Hills” e pe o insulă plină de verdeață, însă tocmai izolarea acestuia este un indiciu clar că ceva nu este în regulă pe această presupusă oază. Uma strigă să fie lăsată afară dintr-o cameră încuiată. Este o închisoare confortabilă, dar totuși o închisoare, cu un covor care seamănă cu iarba și cu peisaje pictate pe pereți. Soarele vine de sus, fiind o promisiune înșelătoare a unei lumi mai libere.
Uma va descoperi curând că Paradise Hills este un centru de reabilitare pentru tinerele din familii privilegiate, dar care nu se conformează normelor arhaice privind feminitatea din familiile lor de origine. Supravegheate de către Ducesă, femeile trec prin diverse tratamente, unele cu acordul lor, altele nu. În uniforme intrigante, femeile se supun, dar unele stau totuși cu ochii pe ieșire. Ca niște păsări exotice în cuști de aur, fetele sunt în același timp răsfățate și prizoniere.
În timp ce Ducesa plutește prin aer ca o Scarlett O'Hara - pălării de paie, crinoline în cascadă și zâmbete de suprafață - fetele sunt îmbrăcate anume în ținute rigide, în alb de la guler până la cizme. Dorm în paturi identice, cu cămăși de noapte și rochii în stil elisabetan care le comprimă sânii, parcă vrând să nege ideea de maturitate și de independență.
Pe măsură ce aerul și tonul devin mai sumbre, povestea devine mai barocă, sau mai gotică, iar ficțiunea devine o nebunie, sau cel puțin încearcă să o facă.
Dincolo de camerele strălucitoare și de politețea de aparență, pândesc secrete mai întunecate. Scopul școlii nu este de a schimba mentalități, ci este și mai drastic. Paradise Hills încearcă să facă o aluzie la diferențele de clasă socială, sugerând că parvenirea, îmbogățirea se pot face numai prin compromisuri cu propria identitate. Termenii „cei de sus” și „cei de jos”, care vorbesc de la sine, sunt folosiți pentru a sublinia aceste separări absurde.
Regizoarea Alice Waddington face un efort de a oferi acestei povești altfel onirice o latură de dramă socio-politică. Cea mai mare realizare a filmului este însă scenografia - creativitatea și insolitul ei dă clasă unor filme de buget mare de la Disney, precum Cenușăreasa ori The Nutcracker and the Four Realms.
